Mentori

Binecuvântat e cel care are de la cine învăța. Și norocos e cel al cărui profesor are timp pentru a oferi formare.

Avem, probabil, de mai multe ori în viață (dacă o ratezi prima dată, ți se mai oferă, muritor bătut în cap ce ești, măcar încă una) șansa de a întâlni Mentori. Oameni de la care să ai ce învăța. Oameni care să te vadă și să te corijeze. Spre deosebire de coach, care te corectează din mers, pe niște scheme pe care uneori le-a practicat personal, alteori nu, un Mentor este un om care demonstrează, clipă de clipă, așa cum pășește și respiră, lucrurile pe care tu încă nu le-ai învățat, dar el le stăpânește. Unii le demonstrează atât de clar, încât le absorbi ca prin osmoză și, cameleon ascultător, le practici spre binele tău.

Am o poveste de spus astăzi, despre primul și cel mai însemnat mentor pe care l-am avut în viața profesională. Nu, nu este Dalai Lama, deși și el e pe lista mea de admirație profundă și totală. Pe primul meu mentor îl chema Bill. L-am cunoscut când am lucrat pentru firma americană care m-a format ca profesionist în consultanța de management.

Bill este un băiat de benzinar sărac, din Arizona. Acum câțiva ani, am avut șansa să ajung acolo unde era pe vremuri benzinăria. Mai e și acum. O pompă în mijlocul pustiului plin de cactuși Saguaro și Joshua Trees, un fel de yucca enorme și țepoase. În familia lui Bill, care locuia într-o căsuță mică, mică, erau mulți frați. Tatăl, pierdut în pustiu, era prieten cu sticla de alcool. Bill, cu o inteligență care m-a trimis întotdeauna la granița dintre admirație și spaimă, face rapid liceul și pleacă la facultate. Lucrează două joburi în universitate ca să trimită mamei bani în locul celor pe care îi bea tatăl. De altfel, îi rămâne pe deplin devotat mamei, afectiv și financiar, până la ultima ei bătaie de inimă.

Bill strălucește în facultate și e recrutat, în anul terminal, în Ernst and Young. Pe vremea ceea, unul dintre cei 6 mari giganți de consultanță. Cariera lui face țuști în sus și iată-l vp de trezorerie la o bancă mare din America. Banca mare fuzionează cu altă bancă mare și din doi vicepreședinți rămâne unul. Nu era Bill, care se trezește brusc ieșit din schema cu limuzină și hotel de șapte stele. Își prescrie necesara depresie tratată cu Zoloft timp de un an, după care deschide ochii la viața lui cea nouă. Inteligența l-a salvat de la eșec, își stabilește un business de consultanță în țările Americii de Sud, ca să călătorească și să se distreze, mai mult ca orice, și redescoperă viața, cu V mare. Succesul, banii și iubirea se întorc în viața lui și, când ajung să îl întâlnesc, e partener într-o firmă de consultanță cu birouri lângă Pentagon, bine înfiptă în nișa de țări ieșite din mucegaiul comunismului.

Nu scriu povestea americană cu băiatul sărac ajuns bogat. Scriu despre omul de la care am avut ce învăța.

Deși pierde 500.000 de dolari într-o vară proastă la bursă, Bill mănâncă hamburger de un dolar de la McD, nu fiindcă e zgârcit, ci pentru că îi e drag gustul copilăriei. Are costum Armani, dar nu își așează niciodată haina cu eticheta în afară, și nici nu o flutură ca avocații americani, care îți arată, o dată cu marca de fițe, și cele trei Mont Blanc-uri de aur din buzunar. Bill mă învață cu răbdare recrutare, concediere, organizare, reorganizare, privatizare, lucrul cu clientul, marketing îndrăzneț B2B, managementul echipei, negociere, prin puterea exemplului și feedback minuțios.  Între timp își tunde singur peluza și învață de la mine să facă ciorbă cu resturile de curcan rămase de la Thanksgiving. În fiecare ajun de Crăciun, scoate trenulețul electric pe care îl are de când era copil și transformă barul de granit din vila de suburbie din Washington într-un circuit cu gară, căsuțe luminate, zăpadă, copăcei, stâlpi și fire  electrice făcute din ață neagră. Dimineața se așează în fotoliul lui de piele care a costat mult peste mia de dolari, cu Financial Times în mână și cutia de margarină în brațe. Scobește untul artificial cu crackerși, bea cafeaua aceea pe care n-am înțeles-o niciodată la americani și citește bursele și companiile.

Mi-a fost șef, îmi este prieten și voi zbura peste un ocean ca să îl conduc în ziua în care o să aleagă să plece din lumea asta. este Mentorul meu.

A obține starea de grație

În fond, e o chestie de alegere personală. Dacă dai drumul la televizor, din ecran curge un jet de dejecții care îți spun ce rău e, ce rău urmează să fie, cât de mult se vor înrăutăți lucrurile.  Că se scumpește benzina. Că se distruge Roșia Montană. Că tații își ucid soțiile și își violează copiii. Că nu suntem în stare.

Poți să privești pe stradă și să vezi cum un stat se laudă că își îngrijește cetățenii, ridică stații de prim ajutor pentru zilele calde, în care nu stă nimeni și sunt cu zece grade mai mult ca afară,  și instalează toalete publice în care nu poate intra nimeni din cauză că sunt încuiate cu lacătul.

Poți să alegi să te agăți de toate astea. Sau poți să alegi să vezi ce e frumos, adevărat. Zborul de meduză al unei flori necunoscute care îți aterizează pe parbriz. Norii la apus. Bunătatea minunată a unui om pe care îl cunoști de mult timp, dar la care nu ai avut timp să te gândești cum trebuie ca să îl descoperi. Unii numesc asta fatalism. Eu îl numesc moment de grație. Și frumusețea e că nu are rost să aștepți  să ți le dăruiască Universul, Divinitatea sau oricine altcineva: va trebui să ți le obții fără ajutor. e simplu, simplu, trebuie doar o respirație, o clipă, o secundă de liniște în minte ca să plonjezi, ca un înotător fără echipament de scuba, în cea mai adâncă, liniștită și adevărată întâlnire cu Tine.

superficii

suntem o specie obsedată de suprafață. Probabil pentru că trăim pe coaja unei uriașe ființe spațiale. sau, poate, pentru că, pur și simplu, ai mai multe bătăi de cap dacă începi să incluzi încă o dimensiune.

vară. pauză de cafe frappe pe o terasă, în inima afacerilor din capitală. Invariabil, în jurul tău se vorbește despre business, în toate limbile. Îmi reține atenția un trio format dintr-un expat, o româncă afectată vorbind bine limba expatului și încă o cetățeană băștinașă. Discuția se învârtea în jurul subiectului resurse umane.

aferata lansează brusc o opinie conform căreia strinii lucrează responsabil și românii lucrează de la nouă la cinci. îmi vine să mă ridic de pe scaun și să îi cer diplomele în virtutea cărora emite așa păreri. expatul, firește, dacă nu își formase o părere despre români, are șansa să înceapă cu una proastă. dar ce e dureros e să vezi fîța asta cu pretenții de intelectuală cum ne târăște pe noi, toți ceilalți români, prin noroaiele judecăților ei șchioape, emise de la înălțimea tocului de 12, cu tot cu platformă.

știu destui șefuleți care judecă prestația personalului după orele de lucru. dar cred că lucrurile s-au schimbat, iar dacă nu sunt încă așa cum ar trebui, e o problemă de cultură managerială, mai degrabă decât de apetit al românului pentru muncă semnificativă.

într-un minisondaj făcut cu tineri manageri într-un exercițiu Leaders, factorii importanți la alegerea unui loc de muncă erau cultura organizațională, empowerment-ul (uf, de ce nu poate fi tradus ca lumea cuvântul ăsta în română? ) și învățarea. asta în afara banilor, firește, care ar trebui să fie de la sine înțeleși, nu cum fac unii, de plătesc te miri ce și apoi se minunează că au rotație mare de personal.

conversația de mai sus mi-a lăsat un gust fibros în gură. în timp ce mă chinuiam să scuip scamele care îmi stăteau pe limbă, mă opresc la un semafor. peste drum, niște alpiniști vânjoși, atârnând hazardat  de niște firicele, dansau pe rama de cinci centimetri a geamurilor pe care le spălau, perfect.  un alt job de la nouă la cinci, firește. niște oameni cărora chiar le place cățăratul, fie că e pe muntele favorit, fie că e pe clădirea de birouri care necesită puțină cosmetică între două furtuni.  nouă, românilor care nu fac parte din comentariul dumneavoastră eronat și general, ne face bine să facem lucruri din inimă. Dumneavoastră aveți una? și, dacă da, e localizată lângă cardul de credit?

ah, domnișoară, a propos de generalizări dăunătoare. ce face o brunetă cu toc de doișpe în deșert? șterge praful.

 

fărâme de bucurii

București, seară fierbinte. Îți cauți, literalmente, o fâșie de aer mai răcoros. Nu ai marșat la ideea colectiv- derizorie de a da o căciulă de bani pe un weekend la mare, cu chelneri și hotelieri care vor să te jupoaie și cu baie într-o apă suspectă din punct de vedere al compoziției.

așa că ieși, oftând, pentru a urma inițiativa ăluia mai curajos din gașcă și a merge la o bere, o limonadă, ce-o fi. Taximetriștii merg cu geamul lăsat, dar numai un pic, să nu îi ia corentu, și mașina lor devine o formă în care nu faci altceva decât să te coci suplimentar.

și totuși, într-un cartier de oameni care muncesc, te întâlnești cu bucuria. Un loc bine ascuns, către care mergi pe o podină ce aduce aminte de porturile de vase ușoare,  canapele și bănci relaxate, cu perne moi, bere la draft în pahare mici, ca să nu se încălzească licoarea înțepătoare.

savurez o limonadă perfect dozată, nici prea acră, nici prea dulce, în timp ce de la bar sosește un cocktail dement, din care emană aromă de pepene. da, da, e suc de pepene cu multe alte ingrediente care duc la o băutură verde-otrăvitor, cu un gust absolut senzațional. specialitatea casei, pare-mi-se.

Primim tapas: măslinuțe Kalamata în farfurioare yin/yang, niște cartofi cu un sos iute și aromat, geniali. Urmează, în farfurii mici, transparente, o paella făcută ca la mama ei acasă. tabla rotundă, specifică, pusă pe foc și umplută cu toate bunătățile ne-a fost, de altfel, vecină.

Și, ca o perdea, realitatea aceea, urâtă și obșnuite, se prăbușește și se reînnoadă lucruri pe care le lăsaseși suspendate, undeva între ieri și azi, și lucrurile astea vin cu cortegiul de bucurie și dezinvoltură, desfăcându-te din lumea ta cea serioasă ca pe un capac de bere.  Lucrurile redevin simple, și bune, și ușor de acceptat.

Pe ring, fete care au venit special îmbrăcate, cu rochițe mai scurte sau mai lungi, cambrate sau fluide, cu volane sau cu clini, cu pantofi de tango, toc înalt și baretă, plutesc în piruetele specifice de salsa în armonie cu unduirile de șold ale partenerilor lor.

Printre mese vine, eterică, o mireasă furată, însoțită de necesarul cortegiu de nuntași, cameramani, fotografi. Nu știe să danseze salsa, dar se alătură cu bucurie celor de pe ring, ieșită temporar din rigorile rolului ei de astăzi.  Apoi dispare în noapte, levitând printre bănci, plante verzi și perdelele de țânțari, iar noaptea curge, lichidă ca ritmurile latino, până ce hotărâm să curgem și noi pe străzile goale și pentru scurt timp răcoroase, înapoi, în casa care a adunat căldura de peste zi și strigă din toți rărunchii să deschidem geamurile.

un București din care n-a dispărut bucuria și care ar face bine să dizolve fițele și parada de club în favoarea plăcerii adevărate de a sta o clipă cu prietenii și a învăța să dansezi de-adevăratelea. Poate e doar un vis, dar uite că se poate.

nevoia de a arăta

Zi de vară, prînz. Lunch în oraș.

un tip mishto, pantaloni relaxați, tricou larg cu margini zdrențuite, frizură cu lung și scurt și asimetric, vine, își ia o supă și o mâncare zdravănă, cred că lasagna era. Oprește un chelner și îl întreabă de password-ul wi fi. Sunt pe pagina de facebook a locului. Văd cum pop-up-uiește o poză de salată și mențiunea că omul chiar o mânca în clipa asta. Singura salată de felul ăsta era în fața mea. Bărbatul român a înghițit supa în doi timpi și trei mișcări, a lins felul doi și citește liniștit Adevărul.

Ironic, nu? Adevărul e că dacă îți plac pastele cu carne, de ce ar trebui să spui că mănânci o salată cool, cu pară și grapefruit? Mă mâncau buricele degetelor să îi urez să îi fie de bine lasagna 😀 .

De fapt… această salată era o etichetă pe care simțea nevoia să o poarte în completare la bascheți, pantalonul larg, din firbă naturală și tricoul gen abercrombie & fitch. De ce această salată, la freza creativă? De ce nu poate un bărbat neconvențional să mănânce paste cu carne și, de fapt, cine l-ar fi judecat? Și de când e un păcat să mănânci zdravăn la prânz, dacă ești tânăr și suplu și good looking?

șirul întrebărilor ar putea continua – ceea ce vreau să spun e că în interiorul acestui exterior perfect și garnisit cu o salată de vară inexistentă șade un băiețel speriat de felul cum alții l-ar putea cataloga. Probabil că acești alții se învârt în lumea aceea de mucava în care contează foarte mult marca tricoului pe care îl porți, iar bascheții, dacă nu sunt converse, nu sunt bascheți.  Mai mult, acest băiat interesant are, cu siguranță, multe de oferit, în afara apetitului lui sănătos.

Nu că Brand You True ar fi titlul pentru metodologia de brand personal pe care am ales-o și pe care o practic, dar mai lăsați, măi, coaja, și poate că ar fi bine să îi permiteți să crească natural, ca o extensie a interiorului. Ca să nu sfârșiți cu doi în unu, eventual în conflict constant. E obositor când doi se ceartă în capul tău. Și apoi, de ce să mănânci salată cu pară pozată cu iphone-ul pe furiș, când ție îți place lasagna ???

Brand personal: momente de cotitură

Mâine am seminar de brand personal şi, reflectând la deschiderea metodologică, am avut, brusc, un insight.

Am primit ieri, de la cineva cu care mă cunosc, parcă, de când lumea un buchet superb de gălbenele. Le-am pus, atunci, pe fugă într-o carafă nepretenţioasă cu care se potriveau tare bine şi le-am aşezat pe chiuvetă, cu gândul de a le muta într-un loc mai onorant.

Azi m-am uitat la ele şi mi-am spus: nu. Aici arată bine. Asta e definiţia bucătăriei mele. Aşa sunt eu. Apoi m-am gândit la două lucruri:

1. Există oameni care plonjează în viaţa ta într-un fel aproape inexplicabil, cu o cunoaştere profundă a ceea ce eşti tu şi cine ar trebui să fii. Îi datorez regăsirea mea personală unui asemenea om, care mi-a fost profesor emerit de brand personal şi care, într-o seară cu mâncare africană şi vin rose, m-a întrebat unde a rămas acea bucată definitorie din mine.  După aceea, reflectând la spusa tăioasă în apusul blând de soare, nu mi-a rămas decât să constat că avea dreptate, să îl iubesc şi mai mult pentru ceea ce îmi spusese şi să îmi stabilesc un „milestone” cum se cuvine, de start de rebranding personal.

Un lung proces de recuperare, şi încă mă aflu la jumătatea drumului pe acea autostradă. Dar ştiu unde merg.

Ce este important e că fiecare dintre noi întâlneşte catalizatori. Catalizatori care spun „tu nu eşti aşa” şi catalizatori care te nimeresc în centrul ţintei, la zece puncte, cu un buchet de gălbenele.  Cred că ar trebui să avem ochii cât cepele şi urechile larg deschise pentru ceea ce aceşti oameni au să ne spună. Oamenii ăia pe care îi cunoşti azi şi cu care mâine ai putea merge la altar, sau care îţi dau senzaţia de prieten de o viaţă. Ăia pentru care nu trebuie să te fardezi şi să te porţi cum „trebuie”, care ştiu cu cinci minute înaintea ta la ce o să te gândeşti. Ascultă-i, pentru că au de spus puţine, dar sunt doar lucruri importante.

2. Nu am vrut să mut buchetul şi să îl pun acolo unde ar fi trebuit, în cealaltă laterală a livingului, simetric faţă de crizantemele albe venite din partea cuiva care m-a vizitat ca să se regăsească. Pentru că îmi place la nebunie cum arată ele acolo, în vatra mea de creaţie, unde mă joc şi inventez şi mă încânt de una singură. Şi am ajuns la concluzia că, de fapt, acel buchet de gălbenele este, dincolo de recunoaşterea unei identităţi, parte din identitate. Cam ştiu cine sunt. Ştiu exact ce vreau. Ştiu ce pot şi unde am puncte slabe, deşi mă încăpăţânez să încerc să fac şi lucrurile la care nu mă pricep aşa bine.  Şi asta e ca un volan care îţi ţine direcţia pe autostrada aceea a reconstrucţiei personale.  Şi cu care poţi coti cât trebuie, când trebuie.

Mă încăpăţânez să spun reconstrucţie. Pentru că, inevitabil, pentru omul crescut şi educat de oraş, începând cu prima zi de grădiniţă începe un proces de dresaj care ne construieşte o interfaţă cu societatea. Aşa cum societatea aşteaptă şi contra intuiţiei, dorinţelor, aspiraţiilor şi talentelor noastre. Cochetez cu ideea unui învăţământ alternativ, care să studieze în adâncime la ce aspiră un copil de 3-6 ani şi să îi ofere o curriculă personalizată. Sunt sigură că se poate.

Dar, cert, există un moment în care trebuie să ne dărâmăm pereţii şi să ne întrebăm dacă a venit momentul să vedem din nou cerul. Acei oameni speciali despre care vorbeam mai devreme îţi vor spune că acest moment a sosit, dacă nu cumva eşti extrem, dar extrem de norocos şi îţi dai seama singur. Simţiţi parfumul delicat de gălbenele?…

cetăţeni şi dragi tovarăşi, haideţi să haidem

Mă îndepărtez, din ce în ce, de parcă aş privi printr-un binoclu pus invers, de năuceala mesajelor care îmi curg, supărătoare ca muştele albastre, în ochi zi de zi.

De fapt, după ce am sorbit cu nesaţ din comunicare ani la rând, cred că am ajuns, în fine, la o supradoză.  E atâta dejecţie în comunicarea din jurul nostru, şi aşa puţină publicitate bine făcută în general, încât bucuria sticlelor vintage de Coca Cola (am de gând să le pictez şi să le folosesc pe post de sfeşnice) se stinge sub tsunami-ul de publicitate proastă, agresivă, fără sens.

Adolescentul cu care convieţuiesc şi pe care până de curând îl consideram copilul meu comentează cu o maturitate şi o răceală care îmi dau fiori lipsa de logică a fiecărei reclame pe cre o disecăm împreună, anatomopatologi ai ideii.  Mă scârbesc cei care au pus mâna pe un email sau pe un număr de sms ca să ne hărţuiască în mod organizat.

De la stupizeniile gen „cetăţeni, nu vă înghesuiţi, veniţi şi luaţi în ordine marmelada de la Mega” (dacă eram producătorul de marmeladă refuzam porcăria asta) şi până la mesajele năucitoare din ciclul „să vină minerii să ne salveze”, cum e cel cu care începe această postare, văd oameni care ne tratează pe noi, consumatorii, ca pe nişte proşti. Care trebuie să se încoloneze şi să se ducă să cumpere sau să facă sau să spună sau să gândească ceea ce vor EI. Cum rămâne cu ce vreau eu? Cu ce am cumpărat până acum? cu CRM-ul cinstit, făcut pe analiză?…

Mulţi oameni şi-au scris „director de marketing” pe cartea de vizită. Ar trebui să pună funcţia asta între paranteze… sau măcar să întrebe un prieten şi să nu mai fie aşa siguri pe ei.