Lecțiile de început de septembrie


A venit septembrie. Cu cutremure cosmice și personale. Luni noi, luni pline, două eclipse și un ctrl+alt+del anunțat la nivelul conștiinței, pe 28 septembrie… urmează noi episoade din thrillerul mondial 🙂

Las hazul la o parte și spun: e un moment de  pus în blockstart, urmează o cursă cel puțin interesantă. Ceva pregătire și încălzire? Absolut necesar.

Image result for cosmic cleansing image

1.Marea Curățare

Dacă te-ai simțit la capătul unui elastic, ca o minge de yo-yo, e de bine. Se scutură de pe noi emoții vechi, se arhivează relații, se iartă oameni și întâmplări: Punctele critice de care ne izbim pe parcursul ultimei săptămâni până în 28 septembrie sunt tot atâtea șanse pentru o scanare cinstită,  în care să ne răspundem la întrebări cheie de felul următor:

  • Ce am lăsat nerezolvat în situația asta?
  • cu ce mă confrunt și care este frica peste care am de trecut?
  • ce lecție am de învățat?
  • am iertat tot ce era de iertat?

Timp  pentru făcut temele. Timp pentru ieșit din emoții negative. Timp de reprogramare personală.

2. Lungul drum de la judecată la bunăvoințăImage result for imagini bunavointa

În special acum, sunt vizibile tendințele noastre de a critica și judeca. Văd împărțiri arbitrare, cum ar fi cea între ”corporatiști” și”oameni”. Dacă simțiți că sunteți superiori, atunci sigur nu sunteți. Modul adevărat, profund de a funcționa ca Oameni (a propos de exemplul de mai sus) este cel în care recunoști punctele bune ale cuiva.  Dacă îți vine să judeci sau să critici, dacă ceva te-a deranjat, uită-te mai întâi înlăuntrul tău, căci  lucrurile acestea indică o reflexie. Cineva este oglinda unui deranj interior de-al tău. Enervant, nu? De enervat se enervează ego-ul. Atunci când ne concentrăm pe ceea ce e bun, pe Bine, amplificăm acel aspect. Când criticăm și judecăm, se amplifică aspectul negativ. Serviți, vă rog :)))

3. Iubirea nu cunoaște răbdarea. Deși ar fi minunat să o învețe.

Image result for impatient love quotesProbabil că unul dintre cele mai grele examene pe care le avem de trecut, ca oameni, este cel de răbdare. Vreau asta, o vreau acum. Iar iubirea e prima care nu cunoaște răbdarea. Să numeri orele până sună. Sau zilele până vă vedeți. Să accepți mușcătura nesiguranței. Dar mai presus de toate, să integrezi adevărul că nu nerăbdarea, gelozia, controlul permanent este cel ce ține o relație. Că suntem eliberați atunci când dăm celuilalt libertate, astfel încât, dacă ne iubește, se va întoarce, iar dacă nu, nu… pentru că întoarcerea cuiva care nu ne iubește e încă o înghițitură din cupa cu otravă.

Septembrie, acest septembrie e foarte generos cu noi, pentru că ne lasă să ne vedem cu claritate ceea ce avem de făcut, dându-ne cea ma grozavă șansă de evoluție accelerată  de până acum. De îmbrățișat și de pus în acțiune. Acum.

Anunțuri

Lecția Amazonului


cavi final Mulți dintre cei care au aterizat la o sesiune de dezvoltare personală în ultima săptămână îmi relatează cât de afectați sunt de tragediile personale și colectivă. Tristețe, confuzie, șoc, dar și foarte, foarte multă furie, și despre asta e vorba azi.

O să revin la o lecție pe care am învățat-o foarte departe de noi, românii, și veșnicele noastre frustrări, care răzbat într-un umor sănătos, pe de o parte, și în  foarte multă critică, judecată, etichete și învinuiri de tot feleul ce au, probabil, legătură cu genetic infiltrata capră a vecinului.

În Amazon am întâlnit un popor de oameni foarte echilibrați. Se numesc Shipibo. Un trib de câteva zeci de mii de persoane, împrăștiată în verdele uriaș în grupulețe sustenabile de douăzeci-trezeci de oameni, de obicei, că atât duce o zonă de pescuit și cules.

Primul lucru șocant a fost cât de echilibrați sunt. În fiecare dimineață, vin, te strâng în brațe și te întreabă: ești liniștit? de parcă asta ar fi condiția de bază a supraviețuirii într-un mediu atât de schimbător și periculos cum este selva amazoniană.

funiroxana cavimaricelaAl doilea lucru de care îți dai seama este că, în ciuda bâzâitului și cârâitului insectelor, al sunetelor de păsări de toate felurile, al urletelor maimuțelor, la trei dimineața, în mica lor comunitate unde iarba se cosește cu macheta ca să nu strângă gângânii este foarte liniște. Vorbesc unii cu alții pe un ton scăzut. Dacă e nevoie să intre în legătură cu cineva aflat la douăzeci de metri, nu se apucă să strige peste ogradă. Se  ridică în picioare și merg și vorbesc cu persoana respectivă.

Primul efect vizibil este că nimeni nu strigă la nimeni. E o stare de acceptare reciprocă rar întâlnită, iar dacă se întâmplă câte ceva dur, nedrept, cum ar fi că unul se îmbată și dărâmă balustradele de la podețul de două sute de metri care leagă satul cu râul, nu vezi conflict. Vezi pe cineva întristat și pe altcineva rușinat, sau după caz, izolat și mândru.  Dacă cineva se supără, își ia, frumușel, supărarea, și o descâlcește la discuția de seara, cu soția sau soțul, reflectează la ea. Mă gândeam că asta duce la un soi de defetism, dar nu este așa. Oamenii ăștia au o rezistență tăcută, care seamănă mult cu felul în care noi, românii, am traversat mileniile. Mai cu tătari, mai cu turci, mai cu ruși, mai cu comuniști, ne-am dezvoltat o politică a supraviețuirii tăcute, care izbucnește, brusc, într-un acces cum e cel din 1989, sau cel de acum. Nu mai departe de aseară, priveam zece oameni, la televizor, care nu aveau buna cuviință să se asculte unii pe alții, mult mai preocupați de a striga (literalmente) punctul  lor  de vedere peste altcineva care își exprima punctul său de vedere.

sufleteAl doilea lucru de-a dreptul evident sunt copiii. La noi, dacă te duci la mare, la mall, în orice comunitate vezi o sălbăticiune mică, tăvălindu-se pe jos și urlând că vrea jucăria aia, sau țipând cu alți copii  de zici că a venit Omu’ Negru și îi taie cu fierăstrăul circular. Copiii lor chicotesc, râd, chiuie de bucurie, dar de țipat sau plâns, o fac doar când sunt bolnavi. Au învățat de la adulți aceeași politică a toleranței armonioase față de ceilalți. Se bucură de orice și salvează pui de porc mistreț sau capibara rătăciți sau pierduți în junglă ca să îi hrănească așa cum pot, cu banane și mango.

Mă întorc cu mintea încoace și văd un fel de încordare gata să sancționeze orice care sfidează o normă colectivă sau personală. Atacat cu furie, faptul este desființat fără drept de apel.
Când eram în stagiatură și lucram în provincie, trimisă de autoritățile comuniste unde nu era nevoie de mine, m-am regăsit într-o fabrică unde țevile plesneau dacă nu erau înlocuite, pentru că purtau un agent de încălzire ce conținea un gaz coroziv. Le-am oferit o idee care le-ar fi permis să renunțe la cele două reparații capitale anuale, m-am oferit să proiectez unitatea de absorbție a agentului coroziv din gaz, așa încât am primit mulțumirile de tip comunist: am fost trecută în schimbul doi.

Kavi rugându-seExistă un motor de frustrare relativ la ce ne înconjoară, care se vede în claxoanele agresive de pe drum, deși te-ai înțepenit între două alte mașini și nu ai ce face, în judecata instantanee care se duce în „nu ai dreptate”, deși celălalt nu a stat nicio secundă să se întrebe dacă a înțeles ce vrei să spui, sau dacă e ceva adevărat. Sau, și mai interesant, în etichete și ”du-te, bă de-aici”.

În imagine, Kavi, decana de vârstă al tribului de unde învățăm, de fiecare dată când mergem acolo, arta de a trăi, se roagă cu aceeași bucurie cu care cântă și dansează. Un exemplu pentru noi, cei ce am ajuns acolo, și o gură de oxigen când simțim că ne sufocăm de lipsa blândeții, înțelegerii, toleranței și – în final – a iubirii de care avem nevoie ca planta de apă și soare.

Cred că furia, bine dirijată, este un motor de schimbare, când nu rănește – pe tine sau pe ceilalți, și aștept să văd acel moment de luciditate pe care generația de 25 de ani îl coace, fiindcă se uită la balta cu pești scoțând capul deasupra apei.

Mi-e dor de Amazon, și abia aștept să ajung înapoi acolo,  acasă, pentru a pune în rucsac încă o porție de Bună Voință. Pentru că oamenii sunt, fundamental, buni, în ciuda experiențelor care le-au ciuntit sufletul. Am văzut asta în ultima săptămână. Dacă această cantitate de Bună Voință depășește masa critică, nu avem cum să nu găsim drumul către versiunea noastră cea mai bună, dincolo de mânie, manipulare, interese, frustrări sau răzbunări. Am ajuns aici pentru că suntem, în primul rând, fundamental buni, chiar dacă ne sare repede țandăra.

câţi oameni ai ajutat azi?


M-am obişnuit să privesc în afară, în Lume, cu atenţia şi curiozitatea observatorului aflat în plin proces de instruire. Din fiecare lucru care se petrece în jurul meu învăţ încă ceva, şi încă ceva, iar şi iar.

Venind de la nişte cumpărături aparent non-necesare, încerc să parchez şi văd o doamnă cu un coc de nuntă, păr proaspăt vopsit şi o grămadă de cumpărături mici baletând pe stradă, după care plasa se rupe şi femeii i se împrăştie totul pe jos. Scot din portbagaj o sacoşă bună şi i-o ofer. Ajunsese în poartă şi a declinat favorul.

Fug la bancă, să plătesc rata la casă (mulţumesc, mulţumesc, am avut şi luna asta bani) şi pe drumul de întoarcere, la intersecţia de la Băneasa, văd un bătrân cu un parkinson aşa avansat, că abia mergea. Nu era cerşetorul de profesie. Curat, demn şi încercând să strângă bani pentru o operaţie care reprezintă ultima lui speranţă. Aveam o grămadă de bani mărunţi în portofel. I-am scos pe toţi. Mă gândeam că aşa am făcut loc ca să vină următorii 🙂

Astăzi, de ziua nepotului meu, la mult-aşteptatul prânz în familie,  am ajuns la restaurant cu 15 minute mai devreme. Suficient ca să punem de o mică surpriză, cu ajutorul şefei de local: un moment punctat cu tortuleţ şi lumânărică, fiindcă azi era ziua aceea specială în care la noi, în limba română, nu se întâmplă mai nimic, dar în engleză devii adolescent:  proaspătul teenager a mâncat tot, s-a bucurat şi apoi  a vrut să îşi cheltuiască banii primiţi cadou pentru un telefon smart, nou şi cool. Andrei al meu are şi el nevoie de un telefon „de tabără”, care să ştie să sune şi să facă poze, aşa încât să nu mai strice smartphone-ul lui ca pe acela de anul trecut, mega zgâriat în cort. Mergem în mall, fireşte…

La Vodafone e coadă şi nu au telefoanele pe care le voiam. Între timp s-au făcut trei… hai să folosim şi puncte şi reduceri… la un dealer :). Foarte drăguţ, băiatul rezolvă parţial problema, timp în care două doamne năuce intră să caute standul 168. WTF?… Mă lămuresc ce căutau, pantofi, aici ştim toate magazinele de pantofi şi le descâlcim pe doamnele rătăcite.

Plec cu factura şi chitanţa, o să scriu un email pe site-ul dealerului, băiatul ăsta a fost absolut exemplar, zâmbeşte, fericit, pentru că îi spun că am să scriu. Şi chiar am să scriu.

Alex, nepotul meu, se uită cu ochii lui mari şi atenţi şi calzi, care nu ratează nimic (copilul ăsta are cel mai evoluat scanner personal din câte cunosc) şi mă întreabă: pe câţi îi mai ajuţi azi? Pe câţi vor avea nevoie, Alex. Cu ce pot. Pentru că am văzut comunităţi  care se bazează pe mentalitatea asta şi pentru că, aşa cum băiatul de la dealerul Vodafone a făcut azi diferenţa, la fel cineva poate remarca mâine. În Dharamsala, dacă îţi cădea ceva jos săreau trei să te ajute. Dacă te opreai, dezorientat, în stradă, nu exista să nu întrebe cineva unde vrei să ajungi. Dacă un bătrân urca greu treptele templului principal, veneau din spate doi tineri, fără să întrebe chestia clasică „te pot ajuta cu ceva?”, la care, de obicei, din politeţe, spunem „Nu.”, şi îl purtau pe sus până trecea de scările abrupte. Cred sincer într-o civilizaţie bazată pe bunăvoinţă, nu ajutor cu forţa, ci doar bunăvoinţă: vezi când celălalt are nevoie de ceva, îi ceri aprobarea din ochi, şi apoi lucrurile curg de la sine.

Aştept să văd manifestarea gândului pe care îl am, referitor la Fundaţie. Visez o Fundaţie a Bunei Voinţe. Unde să se adune în cont fapte bune, făcute pentru oameni pe care nu îi cunoaştem… sau pentru cei dragi. Nu pentru noi înşine. Cunosc oameni care au în vene spiritul de a ajuta, aş vrea să îi pot clona, sau să existe un program magic de replicare a energiei lor în cei cărora nu le pasă nici cât să îşi ducă gunoiul de pe masă la lada dedicată.

Bunăvoinţă. Voinţa de a face bine. Voinţa de a face ceva bun pentru alţii decât pentru tine. Iată un gând interesant pentru ziua care începe mâine, 22 iulie: lună plină, timp de cules şi de gândit.

Despre o Lume a Bunei Voinţe


un gând bun a adunat o grămadă de donaţii Dacă te gândeşti la cuvântul acela, bunăvoinţă,  şi treci dincolo de forma care lunecă peste gândire, intrând în fond, îţi dai seama că e vorba de a vrea binele cuiva.
M-am gândit mult la asta azi, când am întâlnit o trupă de oameni tineri şi frumoşi, cu zâmbete deschise şi ochi sclipind a inteligenţă, care au dat drumul unei iniţiative pe mediile sociale: să adune haine, jucării şi ce se mai poate, pentru oamenii care au nevoie de ele în prag de sărbători.

the good Will

Maşina de la Samusocial tocmai venea în parcul în care se strânseseră zeci de saci cu donaţii. Copiii ăştia tremurau lângă un termos cu ceai, îşi uitaseră mănuşile acasă şi zâmbeau cu toţi dinţii, şi la fel şi cei care veneau cu valize, sacoşe, saci, fiecare cum a putut şi a vrut.

Love. Pray. Be

Lângă un chioşc de îngheţată care acum hibernează, în părculeţul curat care a crescut peste chelia uriaşă provocată de Ceauşescu în foste cartiere istorice cu parfum de Bucureşti, un munte de donaţii, şi oamenii continuau să vină, să vină, să vină. Copiii ăştia, din generaţia nouă, au o lecţie majoră de maturitate pentru noi, cei trecuţi prin focul şi sabia sistemului totalitar. Au libertatea de a crede, şi o fac cu o eleganţă uluitoare.  De la bloguri la impromptu-uri de genul celui de ieri, lansaţi în tot felul de ONG-uri sau pur şi simplu, aşa, că vor ei, ne dau de ştire că lumea se schimbă şi că NOI e mai important decât EU.

Mă uit la votul de blam pe care ei îl dau unui sistem bătrân şi nărăvit, mă rog ca o parte din ei să fie mâine pe listele electorale şi mă înclin în faţa a ceva care – evident – a început şi nu mai poate fi oprit. Buna Voinţă este deja în mişcare, şi, ca bulgărele de zăpadă, se rostogoleşte, deja, la vale, din ce în ce mai mare, din ce în ce mai repede. Speranţa s-a întors acasă.

 

Exerciţiu de bunăvoinţă


Aveam vreo cincisprezece ani – vârsta aceea la care crezi că totul îţi aparţine, totul ţi se cuvine şi eşti cel mai deştept din parcare.

Mă irita grozav obiceiul tatălui meu de a intra în conversaţie cu fel de fel de oameni, mi se părea penibil, deplasat, ridicol. Acei oameni nu aveau nicio legătură cu noi, şi noi eram grăbiţi, importanţi, aveam treabă, nu era necesar să ne implicăm în acte jenante.

Între timp, am învăţat ce important e să oferi fiecărui om cu care te întâlneşti respectul fundamental pentru că e om. Indiferent că este preşedinte de companie, femeie de serviciu sau bodyguard de barieră.

Apoi, treizeci de ani mai târziu, o mare maestră îmi povesteşte că ea se opreşte pe stradă şi vorbeşte cu vagabonzii şi oamenii săraci. Că îi priveşte în ochi şi acela este momentul ei, momentul în care, mental, le transferă iubire şi energii bune, ca un cadou nevăzut pentru că sunt oameni.  Reacţia lor la acest transfer este, invariabil, o succesiune de prudenţă amestecată cu neîncredere, apoi surpriză şi plăcere.

Ilustrez această poveste cu imagini ne-întâmplătoare. Pentru că fiecare dintre noi este animat de o prezenţă de sine superioară, care se exprimă prin intermediul corpului. Suntem Avataruri pe Pământ, iar dacă putem intra în contact cu Marele nostru Păpuşar, călătoria prin viaţă se transformă din a fi victima împrejurărilor în a fi expresia inspiraţiei de la acest mare Sine. Iar inspiraţia se poate transmite oricum, oricând, oricui – şi în primul rând omului de pe stradă, căruia nimeni nu i-a mai spus de multă vreme bună ziua sau mulţumesc. E suficient să îi priveşti în ochi când vorbeşti cu ei, tratându-i ca pe o fiinţă umană importantă.

Din ochi curge, astfel, Iubirea şi Lumina şi către cel care nu îşi găseşte sforile de legătură cu propriul său Maestru. Priviţi oamenii în ochi, interacţionaţi cu ei şi lăsaţi bunăvoinţa să se răspândească în lume. Nu, nu suntem fraieri dacă suntem binevoitori. Ci adoptăm acea atitudine matură a perfecţiunii umane, care iese din sfera lui Eu, Mie, Meu şi se duce, întinzând o mână, fie şi numai cu o vorbă bună, către ceilalţi. Iar lucrul cel mai minunat din toate este că, răspândind iubirea, nu în felul acela stupid şi siropos în care postează unii mesaje „înţelepte” pe mediile sociale, ci practicând-o, putem pudra viaţa cu un pic de zahăr, un strop de bine şi multă, multă dragoste.