În Liniște

2016-01-02 12.35.39Ziua ultimei ceremonii cu grupul este declarată drept zi de retragere: regula e simplă, nu interacționezi cu nimeni. Nu vorbești, nu privești, nu ajuți. Sunt curioasă cum o vor parcurge. Avem oameni mai contemplativi și mai interiorizați, care au lucrat mult înăuntru – pentru ei, ziua asta va curge liniștit. Avem fetele care vorbesc tot timplu și stau în afară major. Simt o privire care se agață de mine, dis-de-dimineață. Ar fi vrut să vorbim. Interdicția irită. De fapt, avem o stare continuă de presiune pe o anumită chestiune, ușor obsesivă, și de frustrare când lucrurile nu merg conform planului propriu. Nu va fi o zi ușoară. Nu știu cum o vor parcurge nici cei cu corzile lipicioase și dulci întinse între ei – vor deveni fire înghețate azi?… Grupul precedent a fugit la râu ca să poată chicoti și să se joace, într-un fel de evitare copilărească a unei sarcini pe care nu au înțeles să și-o asume.

20160206_083724[1]Noaptea a curs agitat. Am adormit, târziu după ce m-am întors de la ceremonie, visând non-stop o recapitulare ciudată a perechilor din viața mea. De câteva zile zâmbesc amintirilor, realizând că am foarte multe lucruri dragi în trecut dar nu și acum. Îmi doresc ca viața mea să se recompleteze cu oameni și proiecte care să umpe golul ăsta: fug de el și azi, dar, în tăcere, te întâlnești cu toate. Liliacul a vânat serios azi-noapte, doar că principala țintă a fost ratată: un gândac crocant zace cu picioarele în sus, pe podea. Într=un colț al căsuței, undeva, imediat sub acoperiș, cântă o broască pe care nu o pot vedea, oricât m-aș căzni: a plouat mult azi-noapte, încă din ceremonie, deși sper să mai stea cerul înnorat, ca să nu ne coacem în baia de aburi.

Este ultima etapă majoră din tabără, privesc în urmă și înțeleg ce-a fost grozav de data asta. Libertatea. Capacitatea de a adapta lucrul la circumstanțe. Nicio constrângere. Activități scurte și eficiente. Unul dintre băieți a spus că o meditație face câte trei ore de psiho-analiză 🙂 . În mod ciudat, nimeni nu s-a plâns de mâncare și nimeni nu a spus că mâncă prea mult. Ședințele de Tai Chi de dimineață, fluide. Și faptul că mi-am putut desena, azi, soulscapes-urile fără să mă simt vinovată că nu sunt atentă.

20151215_112454În fața bucătăriei, o șipcă nouă e împletită cu frunze de palmier. S-a mai făcut un rând de țigle :). Mă bucur că am ales așa târziu ziua asta de liniște, oamenii sunt copți pentur reflecție și interioriare. Lucrul lui Oscar de ieri, din ceremonia ”mică”, mi-a adus înapoi atenția pe centrul pântecelui și m-am desfăcut ca petalele unei flori, din mine a curs mizeria ce mai rămăsese, cu dureri și crampe, și am realizat câtă informație proastă stocasem acolo. Multă atenție pentru alții, prea puțină penttu mine… de acum schimbăm roata – o să îmi replanific diminețile.

Cloșca umbla de dimineață cu doar patru pui – din nouă. M-am întristat, apoi am văzut ceilalți cinci puișori cu o a doua găină și am înțeles că sunt găști diferite. Îmi lipsește D., vorbind, tandru, cu puii și găina, în franceză. E o lecție și în asta. Crezi că ceva a murit, dar reapare. Era în altă parte. Crezi că ai pierdut, dar nu. E încă acolo. Avem momente în care ne pierdem claritatea, atât tot. Mă întorc la soulscapes, dar eșuez în re-crearea pachetului ”mini” de imagini ale energiilor celorlalți. E mult de muncă, îmi mai trebuie timp ca să termin… afară, papagalii, cu cuiburile extinde, de-acum, în doi copaci adiacenți, fac o hărmălaie de nedescris. S-a cam zis cu meditațiile în templu, ziua: păsările cârâie, miaună, imită motoarele, porcii și câinii. Sunt galbene, cu aripi negre, și se pare că au multe de împărțit.

În soarele intens de după-amiază, șopârlele au ieșit la iveală. Unele au avut coada ruptă, iar în locul de unde a crescut coada cea nouă fractura se vede – din verdele inițial a crescut o coadă maro. Știi că sacrificiul le-a salvat de cine știe ce prădător. Mari, de o jumătate de metru sau mai mult, au toate culorile și modelele posibile.

De șobolani n-am avut parte… dar, în două dintre camerele unde oamenii și-au depozitat bunătăți neautorizate, rozătoarele au apărut, în special noaptea. Nu ne plângem, însă, de carcalaci: sunt peste tot, zburând ca elicopterele. Noaptea, ronțăie tot ce găsesc: brățara mea de pe comodă, din mătase artificală, a fost, practic, devorată.

Lângă bucătărie, Juni coace ”chocolatada” de mâine. E o tradiție locală de Crăciun, cu dulciuri pentru copii, așa că nu scăpăm fără fiesta. Nu mă încântă, dar asta e.

Citește și https://wordpress.com/page/pisicka.wordpress.com/9502 .