very old yahoos

Punct si de la capat

Punct si de la capat magnifyAm schimbat, dupa prima experienta de ieri, internet cafe-ul cu unul mai de soi. Mai multe lumini portocalii, un desktop aiuritor, care arata mai ceva ca labirintul lui Minos, gameri inraiti pe la statiile de lucru si hard rock in difuzoare. Ieri am aterizat in locanta prafuita a unui grec batran, care fuma tigara de la tigara si care – cel putin – mi-a oferit, in schimbul compromisului cu atmosfera irespirabila, o tastatura decenta. Ceea ce nu se poate spune azi :(In schimb, deh, mouse de gameri, na, trebuie sa facem compromisul.Sandviciul e aiuritor, dar ar trebui sa o iau, crestineste, de la capat ca sa ma prefac macar ca am putina ordine in cap.

2 ianuarie.

Dupa lovitura de gratie a legumelor la gratar, Andrei are nivelul de energie al unei euglene verzi. Eu ma simt ciudat, dar inca nu rau 🙂 asa ca ne prelingem incet, dupa mai nimic la breakfast, pe strazi si in internetul citat. Vars pozele pe webshots, texte in blog, in doua ore e gata toata bucataria, inclusiv intarzierile datorate lenei din zilele precedente. Andrei e si el exasperat de grec si lipsa de alternative la jocurile din retea si plecam cu 10 minute inainte de expirarea celor 8 euro.

Ziua e incredibila, ca la finalul de aprilie de la noi . Pe strada defileaza tinute mergand de la palton si cizma pana la bascheti, tricou si un fular casual. Coboram, alene, spre port si fort, pe care le-am omis pana acum, din motive de program de deplasari prea aglomerat 😉

Un magazin imi face cu ochiul si grecoaica, la fel ca toata lumea, se repede la mine in greceste. Stai, cucoana, ca nu e chiar asa. Dupa ce resetam limba de comunicare, cu poticneli majore din partea ei, mi se lauda ca are magazinul de 35 de ani, nu ca veneticii cestia, de 10. Intru, pentru ca imi place dragostea cu care sunt adunate laolalta maruntisuri si obiecte de arta. Ni se intinde o farfurie cu prajituri inmuiate in miere si susan, pen’ca a inceput Anul Nou, si oricum suntem primii clienti. Kali Hronia, adica. Mi-a ramas inima la albina cretana pe care am zarit-o intr-o alta vitrina de grec. Andrei a citit la breakfast pe Wikipedia (of, splendida decadere a British Encyclopedia versus ridicarea parvenitilor electronici….) ca albina asta ciudata este responsabila de legatura intre lumea naturala si the underworld. Asa ca decid sa platesc fara sa ma tocmesc (probabil as fi putut economisi 4 euro), greoaica, extaziata, imi indeasa in sacosa un magnet cadeau si isi declara satisfactia pen’ca i s-a facut safteaua pe 2009.

Coboram la fortificatiile venetiene. Pulberaria, zidurile cetatii, fortul de pe dig, marina linistita, cu cafeneaua de coasta de azur si iahturile de sute de mii de coco leganandu-se corespunzator in apa albastra, clara si surprinzator de calda. Esuam o tentativa de inghetata cu fructe in piata cu fantana cu lei, pe care am pozat-o din toate pozitiile si in care am aruncat, spre surprinderea publicului asistent, cate un banut pe 1 ianuarie, si aterizam in camera, unde, toropit, copilul adoarme – si, in curand, si eu. Cand ne trezim, singura optiune ramasa e room service, asa ca ne rasfatam cu branzeturi, paine cretana, salata, sarmalutele in foi de vita cu iaurt si niste paste reparatoare. Nu pot manca prea mult, pentru ca simt venind din spate starea care l-a retezat pe Andrei. Somn cu vise ciudate, pana dimineata, dupa ce am scapat de masa eleganta, pe rotile, exiland-o frumusel pe hol.

 

3 ianuarie

Planul de acasa nu se potriveste cu socoteala din targ. Daca ieri am ratat Knossos-ul din motive de incapacitate fizica, azi am decis sa incercam Phaestos – sit minoic adevarat,atata doar ca Mama natura are planurile ei.

Harta pe care o tot mototolim de cateva zile are patru feluri de drumuri: galben – schnell strasse-ul asimilat autostrazii; rosu – cam echivalentul judetenei de la noi, apoi portocaliu si alb, despre care ma abtin sa fac comentarii.

Pornim spre sud pe un astfel de drum rosu, care se comporta decent pana la Matala, ca sa ajungem la Phaestos. Ne oprim din goana in dreptul unui sit roman, la cativa kilometri de Matala, ne invartim printree ruine si profitam de manarini, portocali si lamai prin confiscarea cate unui fruct din zonele cu evident surplus :)) Pe drum, am desfacut o portocala si mandarina. Nimic nu se compara cu gustul fructelor culese din pom. In sit, ceva ramas din Odeon, niste table ale legii perfect conservate si o bazilica in care cineva a readus icoanele, mirul, tamaia si lumanarile. Aprindem.

De la Matala spre Phaestos urci un ditamai dealul, cat sa vezi pe urma cum curge toata asezarea de la creasta inaltimii pana la mare… si atat, pentru ca se porneste o ploaie torentiala. Hotarat lucru, lui Andrei nu ii plac anticariile, si uite ca nu se lipeste de nicio culoare.

Plecam mai departe, in ploaie sunt zarzari infloriti – in ianuarie. Alaltaieri, printre maslini zburau fluturi de urzica… Cine a zis ca exista iarna?

Cartea de la hotel zicea ceva de Sithi si asezari pitoresti, incercam marea cu degetul, dar Jason, obtuz ca intotdeauna, alege cel mai scurt traseu spre Rhetymno. Multumim, Jason, pentru ca am avut parte de cele mai spectaculoase privelisti de pana acum. Drum portocaliu, ingust cat sa incapa, cu mare atentie, doua buburuze cat Seatul nostru, curbe, curbe, stanci, viaducte, stavilare, chei, sei. Pamantul gigantilor, in care un deget urias s-a jucat cu formele si inaltimile si le-a amestecat. Navigam printre paduri de maslini pe coastele imposibile, abrupte, stancoase, crescand din putinul pamant rosu. Fiecare pom are la baza o plasa neagra, care se desfasoara peste frunze si in care proprietarii de drept aduna, frumusel, maslinele coapte. Judecand dupa numarul de saci mari, albi, de plastic, imprastiati prin plantatii, plini doar pe jumatate si lasati acolo, e clar ca procesul ocupa ceva timp. Gasim la lucru o pereche de varsta a doua, adunand maslinele de pe jos. Cea mai celebra specie cretana seamana izbitor cu maslinutzele pe care le-am luat de la oliviers & co, din dorobanti.

Coboram din rai, brusc, la malul marii, cu plaja, palmieri si cuvenitul port. in Rhetymno. Pentru cumparaturi. Pauza de pranz la o terasa semiacoperita (nici nu stiu cum sa descriu solutia greceasca de iarna – gradinile din port de pe timpul verii sunt invelite in polietilena si cateodata, cand e nevoie, incalzite cu una bucata incalzitor cu gaz, suficient pentru toate cele cincizeci de mese.
Dupa o experienta reusita, cu o supa delicioasa de peste si niste creveti inabusiti atat cat trebuie si insotiti de cartofi copti in ulei cu lamaie (copilul ceva mai cumintel, cu o carnita cu sos si salata greceasca), iesim pe plaja, la vanatoare de comori. Scoici mici si mari si un tigru. De plastic, mic, portocaliu :))
De cumparat, subtzire. Ceaiuri din plante de munte si ceva fructe uscate.
Cartea de la hotel ridica in aer Diktamo, care ar fi un fel de leac universal. Luam doua pungi :))
Mai avem timp sa remarcam – unii dintre noi, din motive de deformatie profesionala – puzderia de farmacii, care de care mai scoase in evidenta de tot felul de solutii aiuritoare, de la stalpi de neon la casete de stiolex luminate.
La 4 se inchid toate magazinele, asa ca trebuie sa o luam din loc…
Iesim din parcare, intrebandu-ne cum o sa stie grecu cati bani sa ia, daca nu am primit nicio cartela. Ptiu, are dispozitiv care citeste placuta de inmatriculare la intrare si la iesire si afiseaza automat suma…
Decidem o alta ruta nebuneasca, catre o manastire. Drumul spre Heraklion se lungeste astfel cu 20 km si se complica infinit, pentru ca, deja, am invatat ca orice pisc mai vizibil e, inevitabil, pe traseu, si ca sa il urci treci prin tot felul de ace de par, intalnindu-te cu toti nebunii greci care conduc camionetele universal geneve ca nebunii pe drumurile superinguste si prin satele mici.
Culmea e ca au obiceiul sa se opreasca fix in drum, ca sa isi ia ziarul sau ca sa se zgaiasca la vreo vitrina. Ca, pe urma, sa se repeada sa te depaseasca, eventual cand din contrasens, virand din drum lateral, cu claxoane, vine un convoi de nunta…
Apusul e magic, atat de magic, incat manastirea si indicatoarele spre ea dispar in nevazut. Ajungem la Heraklion coborand un drum care seamana putin, ca alura, cu cel de la Cruce la Caraiman :))
Si aterizam intr-o carciuma de mari figuri, pentru o cina subtzire, cu o salata de fructe de mare si o para williams, insotite de inerentul balet al celor doi chelneri care coregrafiaza spectacolul. Loukoulous se cheama… Sub nume, in greceste, un slogan care inseamna ceva de genul „mancaruri mediteraneene” e scris cu cursive si greu de descifrat. Cerem input de la chelner, care ne explica si ne soune ca „e prea greceste pentru voi”. Intr-adevar, daca ajungi sa scrii genseis si sa cetesti iefsis… Andrei se enreveaza si declara inchis aubiectul greaca. Intelept, as zice, ca si sumarizarea Cretei, pe care a emis-o azi: maslini, portocali si farmacii.
Eu, una, as mai adauga serpentinele.Balamucul de sambata seara e de nedescris, l-am anticipat cand am vazut barurile mai pline ca oricand, dar motocicletele cu motoarele turate la maximum si masinile bubuind rap grecesc din subwoofere depasesc orice inchipuire. Astia ar trebui sa puna sub monitorizare nivelul de decibeli, mai degraba decat poluarea… Albinutzele de la internet cafe umplu cu sarg dozatoarele de junk food cu maldarul de porcarii deversat dintr-o masinutza care a incurcat traficul (dar nu chiar atat de rau, avand in vedere ca intre ea si randul de motociclete parcate in standul special de pe marginea strazii se strecoara, cu o abilitate milimetrica, un alt vehicul care nu prezinta niciun fel de zgarieturi – dovada a uluitoarei maiestrii a soferului in manevrarea in spatii imposibile).
Acestea fiind zise, albinutza cretana se duce la culcare. Bondarul mai are treaba, i-am luat de la receptie voucher de doua ore pe net…

Tags: grecia, creta, 2009, driving | Edit Tags Saturday January 3, 2009 – 10:07pm (EET) Edit | Delete | Permanent Link | 0 Comments

Frumusete si adrenalina

Frumusete si adrenalina magnify Trezire matinala, cu clinchet de clopotei indieni. Mic dejun rapid, cu legume prajite, legume crude si fructe, si fugutza spre Iera Petra. Azi vrem sa vedem ceva sud si est de insula. Pe drum, disputele cu Marcelul GPS se ascut si Andrei decide sa il inlocuiasca cu mai stilatul si anglofonul Jason.
Drumul serpuieste pe coasta pana la Agios Nikolaos, cu oprire la Gournes, ce-a mai ramas dintr-o alta cetate minoica. Ramasitele sunt triste, peste tot, vezi amprenta cladirilor, dar in rest totul e deja, probabil, stocat prin muzeele de care nu avem niciun chef. Navigam pe drumuletzul spalat de torente, printre maslini, si iesim din nou la sosea, printre ulii flegmatici patruland zona.
Iera Petra e desuet, anacronic, adormit, cazut in uitare… Dupa ce depasesti traseul muntos absolut de balamuc care strabate cea mai ingusta portiune pe inaltimea insulei, ajungi la o moschee care isi face fotosinteza langa oarece palmieri, dupa care dai de „centru” – faleza cu cafenele, un Mercedes din alt veac inaintand ca melcul, o pisica dormind in cuibul pe care si l-a facut intr-o thuya batrana, valurile izbind furios tarmul. Intoarcem brusc capul pentru ca auzim vorbindu-se romaneste. Mai bine n-am fi auzit, personajele sunt cel putin suspecte, ca sa raman in zona eufemismului. Mai incolo, ratacind pe stradutele medievale inguste, aud si muzica populara romaneasca. Of.
Iera Petra nu duce lipsa de vesnicul fort. Bifat. Bem o ciocolata cu inimioara si, respectiv, un suc la una din cafenele si o pornim spre celebra plaja Vai, via Sithia. La pomul laudat, sau – mai exact – la pomii, pentru ca vorbim de o padure de palmieri.
Navgam din nou printre culmi de munti, platouri inalte si inaccesibile care prezinta, ca pe tava, manastiri minuscule in departare. Decorul se modifica si apare un fel de strat gros, uniform, de parca cineva ar fi turnat crema peste rocile sedimentare de dedesubt. Vorbim de metri buni. Unele bucati arata de parca niste cuburi standardizate, semanand cu fetele de bloc cu geam de la noi, au fost croite si asezate in sir pentru niste giganti. Vaile sunt abrupte si putinele paraie au taiat chei in roca calcaroasa. Vegetatie ciudata si puzderie de manastiri. Locul e bizar.
Continuam spre Vai, si cand ma apucase deja disperarea pentru ca nu se vedea nimic in afara drumurilor prin munti si a fiordurilor grecesti de coasta, apare un palmier. apoi cinci. Apoi o puzderie, crescand intr-o vale ferita de vanturile aspre ale Cicladelor. Roci imense rasarind din apa, palmierii pe nisip, marea albastra… peisajul imi aminteste de Plaja.
Nu putem sta mult, pentru ca lui Andrei nu ii e bine. Legumele de la micul dejun au luat cap compas bila si, in scurt timp, ii e din ce in ce mai rau. Ne intoarcem cu un mic popas la o manastire parasita, sigilata, calma in platoul muntos, dupa care intram in Sithia. Jason o da in bara rau de tot si ne trezim pe un varf de deal, langa apartamente in constructie, in loc sa ajungem in centru…
Iar drumul inapoi, in panta, cu spatele, urmat de curbe si coborari pe strazi cu unghi de 45 de grade, aduce inapoi adrenalina. Coboram cu picioarele tremurand de emotie si – unii – de greata si ne infigem in Taverna lui Zorba, unde serveste un fel de Bluto morocanos, dar simpatic. O supa de legume minunata, un peste la fel de minunat… si copilul dispare in decor, biruit de greata. Revine mult mai vioi si se infrupta din pastele cumintzele.
E deja seara si timpul sa plecam. Realizez ca nu mai stiu unde am parcat masina. Si pierdem, fir-ar sa fie, aproape o ora intre doua crize de rau ale lui Andrei si cautari in pieptene. Pana la urma, imi da Domnul gandul al bun si incerc sa refac traseul pe care am coborat, socati, pe stradute, sub privirile interesate ale mosilor si babelor locale. Victorie, gasim masina.
Urmatorul hop: benzina e pe rezerva si nicio statie deschisa in drum. Merg cu inima stransa, economic, mai am de 30 km si Agios Nikolaos e la 65… Ne iese in cale, dupa vreo sapte localitati si disperarea aferenta, un spiridus cu o benzinarie locala, de la care achizitionam lichidul pretios. Ne miscam incet, pentru ca serpentinele nu sunt exact cel mai bun tratament pentru crizele de bila. Intr-un tarziu, epuizat, copilul adoarme si imping pedala la limita legala, adica90, ca sa recuperez intarzierea. Putin dupa 10, cu sfatosul Jason in ceafa, parcam la hotel si ne prabusim, terminati in pat.
Asa 1 ianuarie nu am mai avut de mult…

Tags: | Edit Tags Friday January 2, 2009 – 10:52am (EET) Edit | Delete | Permanent Link | 0 Comments

charme

charme magnify O tara in care nu te trezeste ceasul, ci clopotele. Vacanta in cel mai sudic punct al Europei merge un pas mai departe. Din toate punctele de vedere, un final apoteotic de an.
Incerc statia de lucru de la parter, dar computerul lent, pe Unix, ma scoate din minti.
Andrei coboara si el la breakfast, la timp ca sa vada o hoarda de pici navalind in lobby, cu un trianglu si un stylus si racnind ceva care seamana a sorcova. Aveam sa ii vedem peste tot, toata dimineata, primind pentru prestatie un banut sau o bomboana.
Fugim de la breakfastul covarsitor direct la oficiul de turism. Temerile melle sunt confirmate, la Santorini nu se poate zbura iarna decat prin Atena… Eh, ne multumim cu coasta de est. Tinand minte ce a zis ieri Marcelul nostru robotizat, cotim pe urmatoarea strada si gasim drumul spre Agios Nikolaos. Autostrada trece pe langa mare. Tot tarmul e o mare statiune. Acum e iarna (grecul spilcuit, de 40 de ani, care ne-a inmanat, curtenitor, masina ieri se tot infoia, infrigurat, plangandu-se de vremea ingrozitoare, desi e primavara aici: e vant si cam o jumatate de ora pe zi poti avea parte de o burnita), circa 1 din 10 taverne sunt deschise, iar hotelurile anunta cu litere mari daca functioneaza tot anul.
Pe sosea am vazut semne anuntand Cretaquarium si, fiindca era pe listele altor calatori, am decis sa o cautam. Acvariul e pe malul marii, dar se renoveaza… Pe plaja, valurile mari ale marii care se incapataneaza sa ramana turcoaz cu albastru chiar si iarna, aduc comori. O sepie, pietre frumoase, capsule cu seminte nestiute.
Mai sus de vechiul drum national, catarate pe stanci, sate. Fireste ca o iau pe acolo… Strazile sunt late cat sa incapa masinuta. Casute sarmante, inecate in flori si culori. Minunea se cheama Koutouloufari. Partea dificila e ca, odata intrat pe albia stradutelor inguste, e greu sa mai iesi din matca si sa te intorci la lumea reala, cu autostrazi si semafoare. Ne desprindem de bougainvillea si de macro-yuccile care cresc, nestapanite, si revenim pe calea spre Agios Nikolaos. Pe drum, o oprire nostalgica – Malia, ramasitele unei cetati minoice, greu de reconstruit in minte de la inaltimea celor 30 cm ramasi din ziduri, trepte si coloane…
Mai departe, drumul paraseste coasta zdrentuita si se implanta intre munti. Oprim la Selinari, la manastirea Sf. Gheorghe. La timp ca sa vedem doi vulturi rotindu-se in paralel cu peretele vertical, stancos, si o pereche intre doua varste cumparand si aprinzand doua lumanari inalte, care parca asteapta toata iertarea si binecuvantarea din lume.
Lumanari, dar mai mici, aprindem si noi. Tamaie si cadouri pentru acasa, inainte de a merge mai departe. Drumul trece pe langa mori de vant ca acelea din cartile postale, dar oprite intr-o secunda vesnica, si ruinate de timpul care a trecut, mai apoi, pe langa ele.
Orasele cretane de pe lista turistului stupid przinta, obligatoriu, urmatoarele trasaturi comune: un port, o fortificatie venetiana de secol 15-17, restaurante si baruri, biserica veche si, dupa gust, decoratiuni de Craciun.
Parcam intr-un loc care, in sezon, costa 4 euro. Cativa tigani rezidenti intr-un minibus ruginit isi fac de lucru umfland baloane mestesugite, pe care, evident, le vor vinde cu 400% adaos… Trecem printre ficusi si ajungem in Eden…intr-un look aproape venetian, un lac in care povestea soune ca venea Atena sa se imbaieze se leaga de laguna albastra acum nelinistita de vantul puternic. Lacul e protejat din doua laturi de pereti naturali din stanca galbuie si inconjurat, cochet, de terase si restaurante in aer liber. Majoritatea sunt inchise, deh, necazul cand calatoresti in afara sezonului… Cativa boarderi incearca scheme nefericite pe pavajul stravechi, pe fondul muzical de Craciun care se infiltreaza de dincolo de pod, din difuzoare imense, courtesy primaria 🙂
Cautam o carciuma si esuam la un birt autentic grecesc, cu souvlaki si iaurt, ma uit cu groaza ca nu gasesc la locul faptei decat prea putine lucruri care sa semene cu regimul mediteranean… Dar, cu burticile pline, putem incerca sa gasim grota din platoul Lassithi. Drumul e de o frumusete fara seaman, trece prin sate sarace, unde iluminatia de Craciun se reduce la birtul local, si urca, urca, urca, in serpentine nesfarsite. Problema majora e ca la un moment dat incep sa apara urme de zapada flescaita. Suntem foarte sus. Din contrasens vin doar camionete cu localnici. Cand masinuta incepe sa derapeze serios pe anvelopele ei de vara, ma hotarasc , intoarcem si coboram mult mai incet decat am urcat. Aventura, da, dar chiar la limita nebuniei… e cam mult. Adrenalina curge in valuri pana reusim sa ne intoarcem la drum uscat, ma intreb ce m-a apucat acum, pe 31 decembrie, sa fac asemenea nebunii.
Fuga-fuga inapoi in Heraklion. Grecii astia le au, dom’le. Magazinele sunt deschise pana la 8 si, pe ultima suta de metri, toata lumea alearga sa isi cumpere ceva nou. Andrei are inelul de la manastire, iar eu … fireste, imi iau ceva de deco :))
Clopotei indieni, din alama, pe care ii agatam la perdea, si care suna ca de pe alta lume.
E tarziu, majoritatea restaurantelor inchid si reusim sa gasim niste italieni afaceristi care ne livreaza o cina proasta si scumpa.
Retezata de consumul nervos de pe partiile neamenajate din platoul Lassithi, adorm o ora si ma trezesc, fara ceas, la 11.30. Se dovedeste ca am ales cu maxima inspiratie hotelul, pentru ca primaria a organizat ostilitatile de Revelion chiar sub balconul nostru. Dansatori, cantareti, fanfare. Andrei penduleaza intre camera si balcon, interesat de show.
Grecii stau cam cu familia pana pe la 12, dupa care petrec. Hotaram sa urmam obiceiul local, asa ca urmarim nebuneala din piata, ne deschidem, frumos, sampania demisec productie autohtona si urmarim, uimiti, cum de pe blocul de langa noi se lanseaza oficial focurile de artificii orasenesti. Spectacolul e de balamuc. Multime, multime, migrata in piata asa cum se aduna oamenii pe la noi de Paste la biserica. Tiganii nu pierd prilejul si vand baloane umflate cu heliu, dintre care cateva scapa si pleaca in inaltimi. Trotuarele sunt ticsite, abia avem pe unde merge cand coboram sa dam o raita prin baruri. Totul e rezervat, gasim cu greu un loc in care sa putem sta jos. Fasion bar, nice deisgn :). Eu raman pe Bellini, ca sa nu stric firul logic al sampaniei, iar copilu’ isi ia un Limoncetto – un amestec reusit de limoncello, Bacardi si sprite. Chelnerul vine cu farfuriutza cu legume, cea cu fructe, cea cu chipsuri, cea cu biscuitzei. Nu mai era nevoie de cina…
Admiram peisajul cu grecoaice super coafate, balanganindu-se pe pantofii neobisnuit de inalti, cu fuste si shorturi neobisnuit de scurte, agrementate cu baietzi la costum si oameni in blue jeans si canadiene. Lumea incepe sa apara in bar dupa 1. Majoritatea, super eleganti.
Ne terminam bauturicile si mai dam o raita pe strazi. In taverne e ticsit si se canta live. Jos palaria.
Pe la doua si jumatate decidem sa depunem armele si, cu narile saturate de mirosul universal al unei placinte cubranza dulce, care a rasarit brusc din tarabe ambulante pe toate strazile, ne retragem in hotel Ce-or avea, frate, toti cu placinta asta?…

Tags: agiosnikolaos, crete, lassithi, publicfeast | Edit Tags Thursday January 1, 2009 – 09:06am (EET) Edit | Delete | Permanent Link | 0 Comments

30 Decembrie: un start bun

30 Decembrie: un start bun magnify Desi nu pot incarca inca nicio poza, din cauza lipsei de deschidere a computerului hotelului la flash-ul meu, am destule de povestit.
Dupa ziua precedenta, de rupere de oase, trezirea pe balcon are bonus inclus: rasarit de soare cu munti nedisciplinati, de toate formele si inaltimile, si cu palmierii si salciile din piata la care da balconul reveniti la starea naturala (dupa ce aseara luminau in toate culorile cu podoabele de Craciun).
Ma reped in baie si constat ca am uitat periuta de dinti acasa. R pentru prima oara, dupa foarte multa vreme 😉
Din fericire, hotelul pe care l-am ales intr-un moment de mare inspiratie imi ofera, tacut, in tavita de plsatic transparent continand utilitati, o periuta noua, moale si draguta. Confortul te invaluie de pretutundeni. De la patul ortopedic ca acasa, la baia luxoasa, la sentimentul placut de caldura nesufocanta pe care I’ll ai cand te cuibaresti in paturica fara sa te sufoce, sau la micul dejun decadent, unde ai toate sansele sa facu exces. Numai prajiturile, tioice, cu miere si scortisoara, umplu o jumatate de masa luuunga…
Decoratiunile de Craciun nu s-au clintit, peste tot canta muzici specifice. Singura ciudatenie e ca auzi Jingle Bells cantat in greceste…
Cartea de telefon devine primul ghid. Povesteste tot ce e interesant de vazut. Hartie velina, poze color.
Locul de nastere al celebrului Kazantzakis, care a re-creat in Zorba arhetipul grecului contemporan, e intesat de strazi, statui si alte semne de mandrie locala cu acest nume.
Ratacim putin prin oras. Zidurile venetiene de langa hotel curg pana spre port. Venetienii au platit constructori buni, iar grecii sunt grijulii: dupa atatea secole fortificatiile sunt aproape peefecte.
Suntem plasati intre princioala piata si o mega-zona comerciala, decorata, fireste, pentru Craciun, cu baloane argintii, decoratiuni din tub luminos si cate si mai cate… Gasim oficiul turistic recomandat de receptie si dam o intrebare de Santorini. Pare un tarm indepartat… Primim harti destepte, aflam ce e de vazut. Si, dupa un mic shopping care asigura sampania obligatorie prntri Revelion, ne intoarcem la hotel sa luam masinuta. Un Seat argintiu, nou. Fara limita de kilometri. La drum!! Increcam sa o luam spre est, dar ardeleanul GPS ne incurca si o nimerim pe autostrada de coasta catre Rhetymno. Creta e foarte muntoasa, orice drum e o provocare pentru constructor si, apoi, pentru sofer…
Copilul e mort de foame si tragem pe dreapta, la prima taverna cuibarita deasupra unui golf salbatic, de o frumusete naucitoare. Stanci, o mare agitata, si capre impasibile. Babutza mustacioasa vorbeste doar greceste si ne recomanda limonada, miel cu ceapa si capra cu rosii. Stiu un carnivor care ar fi foarte interesat…in semineu arde focul langa o lavita cu perna si patura. Ea doarme, sigur, aici, asteptand musafiri rataciti, ca noi. Tzatziki, salata aceea in care legumele crapa de proaspete ce sunt, tocanitele minunate… Andrei nu prea e incantat de carne. Iar pestele meu lipseste.
In fata casei, sub vant, ghivecel enorme cu mirodenii asteapta sa se mute in farfuria cuiva, doi catei prietenosi asteapta oasele pe care, probabil, le vor prumi curand, iar valurile nebune se rostogolesc ca in stampe. Ne oprim o secunda, sa pozam bisericuta minuscula de la zece metri de taverna, si plecam mai departe. Luam o cotitura in munte, catre o manastire. Dar calugarii vor sa fie lasati in pace. Fie vii dimineata, la 10, fie dupa 6 seara.
Iesim de la manastire, cotim de pe sosea si nimerim drumul vechi de Rhetymno. Ajungem in oraselul cochet, cu partea veche incalcita si stramta, un labirint cu magazine dichisite, coboram la port, vantul se ascute desi miroase, tulburator, a primavara. Admiram inca un set de fortificatii venetiene si iluminatiile de Craciub. Ingeri, corabii revenind obsedant ca leitmotiv al unei culturi a mariil piata veche in amurg… Facem poze cu ingerii.
Autostrada, noaptea, e si mai fificila decat ziua. Ajungem cu bine la hotel. Masina poate fi parcata de valet, intr-o parcare privata, hotelul nu are parcare proprie. Dar pentru 8 euro pe zi merita. Intr-un oras asa aglomerat, e nebunie sa parchezi undeva.
Gata de cina, cerem o recomandare de la hotel si nimerim in plin fusion usor deconstructivist, la taverna Peri Orexeos. Felurile traditionale ai fost descompuse si re-alcatuite savant. De la salata de vinete usor marinata, cu ardei, in cubulete suficient de mari ca sa simti savoarea fiecarei legume, la feta coapta cu veapa si mirodenii, salata de branza la gratar cu rosii si rucola, intr-un sos dulce-acrisor in care distingi mierea si nucile, si pana la macaroanele de floare de dovlecel, rosii si crema feta, priceperea si iMaginatia bucatarului (am inteles ca e coproprietar) sunt desavarsite.
Parcam aiurea, dam cheia, ne bucuram de parcul iluminat, in care se invart carusele, jocuri si copii, si trecem printre motoristii care au blocat trotuarul.

Tags: creterhetymno | Edit Tags Wednesday December 31, 2008 – 08:24am (EET) Edit | Delete | Permanent Link | 0 Comments

iarna, palmieri si lumini de Craciun

iarna, palmieri si lumini de Craciun magnify Coboram din scaunele elegante de piele ale Airbusului care ne-a adus la destinatia finala. Am ajuns in Rai. Dupa 35 de minute de plutire in noapte, de la Atena la „iraklio” -uf, cat am mai cautat pardalnica asta de varianta pe gps…- aterizam. Cobori si te astepti la feelingul steril al gerului din bucuresti, dar aerul miroase viu, a pamant si apa, vantul venit de peste mare ciufuleste palmierii asa cum un amant copt ciufuleste parul pustoaicei pentri care I s-au aprins calcaiele. Insula e vie, desi cufundata in noapte.
Un suier mai apasat, si de niciunde se napusteste o rafala de ploaie torentiala, pe insula pe care nu ploua.
Taximetristul ne dirijeaza unde sa stam in masina. Pe bancheta nu e vreun colet, ci o roscata rotunda si binevoitoare. In zece mminute, pentru zece euro, suntem la hotel. Superb. Langa un zid de fort batran, cu o padurice de copaci sudici decorati din cap pana in picioare cu figurine din tub luminos, modern, luna.
Primimm, in ordine, doua bonuri de complimentary drinks de la receptie, apoi surpriza, doua prosopele brodate cu motive de Craciun si o farfurica de dulciuri.
Apelam la minibar, dar dupa o zi asa lunga, o bere e prea mult…

Tags: creta, grecia, vacanta | Edit Tags Tuesday December 30, 2008 – 12:56am (EET) Edit | Delete | Permanent Link | 0 Comments
 
start
start magnify

otopeni, business lounge, omorand timpul pana la imbarcarea in primul zbor Egean care urmeaza sa ne duca pana in Atena. Si constatand ce usor se obisnuieste omul cu binele. Tastatura de aici e obosita…

E ciudat cum, uneori, toate merg de-a-ndoaselea, iar alteori ca uns. Azi au mers toate brici. Taximetristul a gasit usor cartierul, drumurile sunt goale, check in rapid si am primit si locuri la geam, ne-am mai invartit de schimbat pinuri la card… etc.

Azi am primit pe mail confirmarea de masina. Am reusit sa schimb in ultima clipa cardul foarte, foarte expirat in dolari de la brd. am facut ordine in toate hartiile de la birou. am terminat bagaje. pisica e in siguranta, casa e curata, noi suntem gata de batut drumuri, gps-ul e la mine in geanta 🙂

asa incat… avanti, popolo. Din nou, o altfel de vacanta, desi parca incep sa ma rablagesc emotional si sa imi para rau de pretini, pisica, confortul domestic… m-am tampit de tot.

am printat o groaza de info de pe net, nu ne ajung nici doua saptamani sa vedem tot ce e de vazut in Creta. Abia astept!!!

Ticalosii plecati la zapada m-au uitat imediat ce le-a trecut euforia bahica din 25, n-a dat unul un mesaj.Las’ ca ma razbun si le trimit emailuri cu mari si ceruri, hi-hi.

Viata e frumoasa, am regasit ceasca de ceai pierduta la birou, nu acelasi lucru pot spune despre stiloul MontBlanc, disparut de pe biroul meu, asa incat, daca am fost cuminte si primesc banutzi in ianuarie,mi-l iau la loc

Acestea fiind zise, kalispera, natziune, si Doamne’ajuta.

Tags: | Edit Tags Monday December 29, 2008 – 07:06pm (EET) Edit | Delete | Permanent Link | 0 Comments
Bilanturi si balante
Bilanturi si balante magnify
Am pus ordine in felul in care vreau sa cresc. Am inceput anul alunecand pe treptele acoperite de zapada care duceau la partia de incepatori din Bad Ischl. Cu un inceput de plan in cap si, ce e mai important, cu hotararea clara sa schimb ceva.

de obicei, 30 decembrie e ziua in care fac bilantul, dar maine vom fi in focuri, pe fuga, cu bagaje si avioane, asa ca am hotarat sa trag linie azi, pentru ca e o zi la fel de buna ca oricare alta. Asa incat:

1. Am decis ca ma pun pe cura. 12 kilograme. not too bad, chiar daca incepe sa sune a Bridget Jones.
2. Am decis ca ma duc la sala, nu pentru slabit (bine, si pentru asta) ci pentru disciplina si pentru starea clara pe care mi-o ofera. Din ianuarie o iau da capo, m-am decis. daca nu cu greutatile, pentru ca si in dimineata asta mi s-a facut rau dupa ce am facut baie si m-am imbracat (mama, ce efort) macar cu bazinele.
3. Am decis ca nu imi place cine am devenit si ca vreau sa imi regasesc esenta (multumesc, M., pentru mustruluiala). Check.
4. Am decis ca ma reapuc de scris. Check, check. Blog si recuperarea manuscrisului pierdut. Fireste, mai e de lucru.

Nu cred ca am avut vreun an in care sa am atatea lucruri bune de taiat de pe lista.
Iar pe 1 ianuarie o sa ma gandesc la planul pe 2009. Pe malul marii, de data asta :). Pentru ca acolo mi-e bine, acolo mi-e locul.

Bine am venit.

Tags: | Edit Tags Sunday December 28, 2008 – 07:37am (EET) Edit | Delete | Permanent Link | 0 Comments
ajun de Craciun adevarat
ajun de Craciun adevarat magnify
E ca o poveste pregatita din vreme, la fel cum am strans toate cadourile si le-am impachetat transpirand, cu febra aferenta concediului medical.
Mirosul de cozonaci din copilarie. Mama, ligheanul enorm, smaltuit, alb, cu manere albastre, care trebuia tinut ca sa nu o ia la goana cu tot cu coca. Voiam sa ma intorc acolo.

Am vrut sa refac ceva din parfumul de Sarbatori. Cu sarmalele nu a mers, pen’ca nu se potriveau cu regimul mediteranean, iar la sarmale cu peste nu am avut nicio pornire. Dar – pentru prima oara in casa asta, si dupa multi ani – am decis sa reiau coptul cozonacului, pentru ca e un fel de magie care, daca iese… mare bucurie.

Serviciu azi, cu mailuri si ganduri bune la toata lumea; am plecat la pranz si toate s-au insirat cum nu se poate mai bine: cumparaturile rapide, drumul spre casa, pentru ca toata lumea este in concediu si strazile sunt libere. Am hranit copilul si am purces la cozonaci. In bucatarie se dezghetau, de azi dimineata, pestii permisi de regimul post antibiotic. Tilapia si ton.
Andrei nu mananca niciun alt fel de cozonac in afara celui cu rahat, fara stafide (le pescuieste de parca ar fi niste larve respingatoare, aterizate accidental in coca pufoasa).
Ce uitasem e cat ai de trudit la intors aluatul, mai ales acum, cand nu am putere nici sa car o sacosa, dar, cu ajutorul copilului, am scos-o la capat.
Tilapia a incaput pe mana lui Andrei, care a compus o chestie gustoasa, cu capere, smantana, curry si ceapa, in care a inecat fileurile, dupa care totul a fost impachetat in staniol. Tonul s-a tavalit in ulei cu mandarine, ierburi de Provence si a inghitit, in maruntaiele fripturii impecabile, o dunga de trufe.

Fuga la cuptor, ca sa aiba unde parca si cozonacii.
Pe foc, deasupra, am rumenit fenicul cu sofran si coriandru, l-am stins cu vin si l-am lasat sa fiarba molcom, la palavre cu cateva felii de lamiae, pana au fuzionat aromele.
Iar cozonacul… a crescut ca voinicul din poveste, s-a copt si a fost inghitit de copiii fericiti.
Si astfel, povestea simpla a Craciunului, cu ce ne-a mai ramas din familie si cu cadourile sub pom, va continua maine, cand prietenii vor navali sa guste din bucate.

De fapt, ceea ce conteaza nu e cum ne-am jucat cu mancarea, ci faptul ca am avut trei copii care se jucau pe gresia din hol, ca ne-au cantat colinde fetitele din vecini si ca multasteptatele impacari cu soarta, lumea si cunoscutii au sosit, in fine. Cum au sosit toate celelalte lucruri pe care le-am cerut.

Multumesc, Mos Craciun.

Tags: craciun | Edit Tags Thursday December 25, 2008 – 12:53pm (EET) Edit | Delete | Permanent Link | 0 Comments
Magie, pur si simplu
Magie, pur si simplu magnify
Imi amintesc un filmulet destul de previzibil, in care o frumoasa gateste, iar mancarea absoarbe toate emotiile si starile ei, ca in final sa devina un mijloc de manifestare.
De o buna bucata de vreme, gatesc tot felul de lucruri care nu imi ies asa cum as fi vrut. Sau cum imi ieseau mie, de obicei 🙂
Azi, copilul are prietenul in vizita. Casa prinde viata. Incercam sa comandam mancare indiana… nu ne raspunde nimeni. Ma dezlantui cu un peste plachie, si cu un sufleu de broccoli, si cu mere si gutui coapte, fara scortisoara, ca sa manance si mofturosul. Pentru prima oara, dupa mult timp, am inspiratie, dar pestele se revarsa, misterios, peste marginile tavii si pe fundul incins al cuptorului picura ulei si untura de peste. La etaj, unde curgea, ca mierea, un film pe dvd-ul laptopului, vine iz de fum. Cobor, toata sufrageria si bucataria erau indundate in ceata de la uleiul ars.
Am deschis geamuri si usi, spiralele magice au inceput sa se invarteasca, innebunite, iar fumul iesea din casa, odata cu ceva statut, muced, rau, de afara aerul de ploaie s-a napustit, rece si curat. Aerul in casa s-a schimbat.
Suna telefonul. Restaurantul indian livreaza, fireste.
Totul e gata la timp, pestele copt, si fructele coapte, si broccoli copt, am recreat vatra aceea misterioasa, pantecele fierbinte in care se incheaga concoctul magic, iar pranzul, vorbele cu copiii, totul e, brusc, altfel. Vizibil, sensibil, fizic altfel.
Sunt gata pentru pasul urmator.
Tags: magic | Edit Tags Saturday December 13, 2008 – 05:30pm (EET) Edit | Delete | Permanent Link | 0 Comments
post. de fapt.
post. de fapt. magnify

Usor isteric, toata lumea din jurul meu flutura vorbe despre post. Lucrurile iau amploare de la un an la altul, magazinele au inceput sa faca cifra de afaceri din produse de post, cica, ale caror etichete te infioara daca le citesti. E-uri de toate felurile – coloranti, aditivi, arome, conservanti… o sa ajungem ca americanii aia care s-au conservat in groapa datorita mancarurilor bune consumate o viata.

Imprejurul meu, toata lumea face cancer.

De la inaltimea introspectiei de doua saptamani pe care am practicat-o fortat, nu pot sa nu ma intreb de ce oamenii se chinuie atat sa manance lucruri care ingrasa sau dauneaza, iar intre timp se sapa, isi dau la cap, pun fitile, se inseala, mint… si uite-asa.

Ma uitam, inevitabil, de dimineata la o emisiune pe un post strain, un bucatar celebru care gatea unor pompieri din New Orleans. Si ceea ce m-a socat de aici, de pe marginea de lume in care asteptam sa sucombe capra vecinului, a fost bunavointa extrema pe care si-o aratau unii altora. O natie care – poate – nu e asa veche si scolita ca batrana Europa, dar care se straduie. Oameni care au hotarat sa le faca pompierilor un cadou, fiindca s-au straduit cu misiunile post-uragan. Pompieri care aveau grija sa aiba cu totii ce manca si sa il faca si pe bucatar sa se simta bine.

Buna vointa. Buna intentie. Gandul bun. Si mai putin obsesia pentru ce mancam. Cred ca si obsesia in sine incalca postul, ar trebui sa nu iti pese ce mananci, ci mai degraba sa incerci sa iti respecti corpul. Si pe tine. Si pe cel de langa tine.

Bun si bacilul la ceva. Te ajuta sa regasesti valorile pe care le-au ingropat zecile de sedinte stupide, termene inutile, stressul neproductiv si orbirea unor oameni care traiesc numai pentru bani. Pentru prima oara dupa mult timp, cred ca sunt gata sa intampin sarbatorile altfel decat cu atitudine de grinch. Am coborat mult, mental si fizic, ca sa ma pot intoarce la ceea ce sunt, de fapt, iar promisiunile pe care mi le-am facut de 1 ianuarie sunt, integral, respectate.

Este un plan bun.

A fost un an greu.

Sunt recunoscatoare pentru toate acestea.

Tags: | Edit Tags Monday December 8, 2008 – 08:08pm (EET) Edit | Delete | Permanent Link | 0 Comments

 
radacinile noastre, cele de toate zilele

radacinile noastre, cele de toate zilele magnify Un copil blond, cu piciorusele prafuite, impinge din fata spre spate un atv. Din cauza ca vehiculul a fost lasat prea in drum, osia carutei pe care o conduce nu incape pana in gard.
In caruta, doi saci de cartofi de doua feluri – pentru prajit si pentru fiert – si cativa croissanti din aia ieftini, cu multe e-uri. Reuseste de unul singur, da calul inapoi, ia curba larga si depaseste, degajat, obstacolul.
Este unul dintre pustii din familia gazdei.
Ma intorc la masa. Nora alearga cu cosuri de paine, oliviere, tacamuri, farfurii, castroane si platouri. Serveste la patru mese. Au gatit toata dimineata pentru masa de pranz si toata dupa amiaza pentru cea de seara.
Baietii au fost de dimineata la pescuit si cu turisti pe balta.
Capul familiei lucreaza in clubul de patru stele. Asta seara vor duce invitatii la cina pe malul marii, cu trasurile. A lucrat mai intai magazioner, dar cand patronul a vrut sa foloseasca caii, a zis ca nu ii da decat daca e si el acolo. Sa nu calareasca oamenii calutii nemancati si obositi. Are doi la club si 12 pe balta. El i-a imblanzit si i-a invatat pe toti. Din limba parintilor, greci de fel, nu mai stie decat cateva cuvinte. Sotia si familia ei vorbesc o ucraineana ciudata. Da, il stie pe grecul la care a stat Radu Anton Roman cand a venit aici cu Cousteau. Se duce sa imbrace camasa alba, calcata, pe care ea o ducea mai devreme – trecand mana peste tesatura ca si cum ar fi mangaiat-o – catre camera lor.
Un baiat e la oras. Vine si ajuta cand are timp.
Ceilalti doi sunt aici, muncesc cot la cot cu tatal.
E o familie care te arunca inapoi, in normalitate. Ei sunt impreuna. Si chiar daca nu au asfalt si cuptor cu microunde, sunt ei, cu ai lor.

Tags: romania, delta | Edit Tags Thursday August 14, 2008 – 09:06am (EEST) Edit | Delete | Permanent Link | 0 Comments

filme in loc de paine

filme in loc de paine magnify De dimineata, copilul a venit nemancat, alergand de ii ieseau scantei din calcaie, ca sa nu piarda primul film de lung metraj de azi.
Ziua a inceput in viteza, repede-repede, sa ajungem in camping la timp pentru vanatoarea de invitatii. Pe la zece fara un sfert se produce agitatie la info point, aterizeaza programele si cataloagele si prindem cate unul. Intamplarea face sa interceptam doamna cu invitatiile pe aleea de pietre plate. Si capatam cate una. Dupa care zeii ne zambesc si ne intalnim cu The Godmother Herself, de la care primim trei permise personalizate pe toata perioada. Yeees! Nu mai trebuie sa stam la coada in fiecare zi…
Satul-club ascunde, sub un acoperis de stuf, trei sali de cinema micute. O placere sa te cufunzi in fotoliile moi dupa ce ieri te-ai aplatizat pe bancile din lemn de la camping, uitandu-te la stupizenia de opera de regizor a lui ben affleck…
Greu de ales intre scurt si lung metraj.
Paine vine in pauza dintre sesiunea de dimineata si cea de dupa amiaza. Tanti Gena gateste… Ciorba de perisoare, snitel cu salata si mere in capot…
Deci.
Panem et circenses.

Tags: | Edit Tags Tuesday August 12, 2008 – 04:28pm (EEST) Edit | Delete | Permanent Link | 0 Comments

trocarici, egrete si pisici

trocarici, egrete si pisici magnify Principalul event din urbea mica si innisipata, in afara de sosirea catamaranului, a „pasagerului” (nava mai mare si mai lenta) si a vasului rapid a fost ca trocariciul a facut pana. Tractorul care cara dupa el doua remorci drapate in poliplan verde si galben, responsabil de transportul pe drumul de nisip de 2 kilometri pana la plaja nu a mai putut onora cursa de ora cinci din centru, perturband grav starea de spirit locala.
Nu stim cand isi va reveni, iar comotia se amplifica, daca ne gandim la masa critica de public calator adus de opening night-ul festivalului. Au explodat umbrelele, tricourile si sepcile de sponsor. Se fac probe de microfon. Vrem fiiilm!
Si toate astea, in tara de ape a Deltei. Singurul loc in care poti vedea, statuar, o pisica alb cu negru privind lung o egreta alba.
Vine seara, cormoranii se duc la culcare undeva, in nord, iar noi asteptam reinvierea trocariciului.

Tags: | Edit Tags Monday August 11, 2008 – 07:05pm (EEST) Edit | Delete | Permanent Link | 0 Comments

suntem prea mici pentru o lume asa mare

suntem prea mici pentru o lume asa mare magnify Astea sunt ultimele vorbe pe care mi le-a spus George, un baiat frumos si destept de prin partea locului, care isi face facultatea de drept pe banii pe care ii castiga lucrand la Tulcea, in armata, inainte de a se duce sa se schimbe si sa plece la pescuit cu taica-sau. Suntem in creierii diminetii, a dormit prin stie cine ce pat de fata si a venit intr-un suflet sa ii ajute pe ai lui.
Familia inca functioneaza aici, cu etica aceea rurala, stricta, cu momentele de exaltare, nunti si botezuri.
Vor merge pe canal un ceas, ca sa arunce navoadele de doua ori si sa faca cale intoarsa. Nu mai e peste in Delta, pentru ca braconierii pescuiesc cu curent, in prohibitie…
Povestea incepuse, de niciunde, de la Atv-uri si ziua de ieri. Un om a murit incercand sa il salveze pe altul. A ajuns la mal si l-a lasat splina. Inecatul a fost resuscitat, salvatorul a pierit. Ieri, pe drumul initiatic spre plaja, am realizat ca ceva nu e in regula…unicul 4×4 de pe uscat, al politiei, gonea spre plaja. Aceeasi masina se intoarce si calca un catelus al unei localnice, dezlantuind furia. Oamenii sunt scosi din minti de turistii veniti cu atv-uri. E prea multa lume pentru un loc asa de pasnic.
Pe gardurile complexului de vile „de figuri”, cineva a scris cu vopsea PIPERA. Rezervatia de oameni cu bani.
As fi vrut sa scriu despre natura, dar nu pot. E o lume prea mare, in care pestele isi are rosturile si tainele lui tacute, iar noi suntem prea mici.

Tags: | Edit Tags Sunday August 10, 2008 – 08:20am (EEST) Edit | Delete | Permanent Link | 0 Comments

bucuriile simple ale vietzii

bucuriile simple ale vietzii magnify Exista, pentru fiecare dintre noi, tentatia de a lasa balta cheile frumoasei frantuzoaice cu cutie automata de viteze, playerul mp3 si toalele de firma, emailurile si meetingurile. Atata doar ca, la un moment dat, tentatia se transforma in nevoie urgenta, presanta, istovitoare.
Asa ca am purces la tulcea. Cat pe ce pierdem nava rapida, care face mai putin de doua ore in loc de trei. Am parcat prost masina contra unei spagi imense. Am uitat pe bord cardul de credit. In viteza, am luat o data cu bagajele si geanta cu triunghiul reflectorizant…
Si am coborat pe ulitele de nisip ale capatului de Delta. La capatul pontonului asteptau localnicii cu docarele. Pentru persoane care au adus bagajul in valizele cu rotile.
De altfel, populatia consumatoare se imparte in patru: ai locului. Bronzati, vanosi, uzati. Impatimitii. Corturi, saci, undite, aparate de fotografiat. Doritorii de o vacanta altfel. Categorie eterogena pe care nu o pot eticheta altfel decat ca oameni normali (asa, ca noi?). Si smekerii. Toale de firma, femei fardate si cu sandale de lac, cu toc, care le-au facut sotilor lor hatarul sa renunte la coafor si mall o saptamana.

Stam la tanti Gena. Desi ne-am inghesuit – doua doamne si un adolescent – intr-o camarutza de tara, e minunat. Imi aminteste de vacantele cu ai mei, la Slanic, pe care atunci le detestam si acum le regret. Totul luceste si scartaie de curatenie. Unde mai pui si ca tanti Gena gateste intr-un fel care l-a determinat pana si pe Andrei sa manance peste… Cu ciorba de perisoare de peste, ardei iuti din gradina si un fel de plachie fenomenala, pe care ea o numeste „protap”.
De la casuta varuita cu alb, strada principala (e principala pentru ca e mai lata decat celelalte) te duce, cu pasi moi in nisip, dincolo de regatul stufului, la o mare dulce si verde, unde nu sta niciun mistret cu audi Q7 si lanturi de aur langa tine. Regasesc Vama de altadata. Familii cu copii, indragostiti de douazeci sau de cincizeci de ani, zmeie pe cer si oameni fericiti in valuri.si sentimentul de normalitate. Asa simplu e sa fii normal.
Nu pot poza mai nimic, am uitat acasa cardul, aparatul e mort fara memorie. Va trebui sa ne multumim cu blackberry-ul…
Copilul, smuls din lumea lui tehnologica, are un soc de adaptare.
In ceea ce ma priveste, intru in felul celalalt de timp. Mai onctuos, mai consistent, care curge fara bulboane si fara csacade.
Pe drumul spre plaja circula acum un tractor cu remorca. Titicarul local 🙂
La jumatatea drumului, un camping rustic, tot asa, de Vama. Pe partea cealalta, un super complex, construit perfect eco friendly si integrat vizual in stilul local.
Simt, fizic, cum ma reechilibrez. Marea e mare si calda.
Un atv aparut de niciunde strica tot. Sfantu Gheorghe trece, poate putin mai lent decat Vama, pentru ca e mai greu accesibil, prin acelasi proces de distrugere. Asa ca ne bucuram cat mai e timp.
O plimbare dupa ciorba de peste de la Tanti Gena, oarece shopping scump la unica alimentara din „centru” si o ureche la recitalul folk din camping care, oricum, se aude cu claritate de invidiat de pe bancutele de lemn din curtea gazdei.
Apusul e magic, imi vine sa imi dau cu pumnii in cap pentru prostia cu aparatul. Doar tantarii, negri si afurisiti, ne alunga de pe pontonul cu lotci adormite si insulite care plutesc, repede, spre varsarea Dunarii.
E ceva universal in modelul asta de ospitalitate de la noi. Oriunde ma gasesc, gradinutele ingrijite, masutele si bancutele de lemn, soba de lemne, usile cu clanta aceea caraghioasa care se aseaza ca un ivar, perdelele care nu lasa insectele sa intre si ritmul molcom de gospodarie.
Adorm inainte de a pune capul pe perna, ca sa ma pregatesc pentru dimineata cu flori care rad la soare, cu vacute care striga la stapan si randunele care se cearta.

Tags: | Edit Tags Saturday August 9, 2008 – 07:25am (EEST) Edit | Delete | Permanent Link | 0 Comments

dimineti de iulie (ce-a mai ramas din ele)

dimineti de iulie (ce-a mai ramas din ele) magnifyvineri seara.

tarsaind cele patru anvelope prin coada infernala care paraseste zona de shopping din Baneasa si fericita ca am rezolvat problema de frauda pe cardul meu in euro („doamna, ati facut vreo cumparatura de 955 euro de la ITunes?…”) incepe sa imi blipaie o instiintare de la frantzuzoaica, precum ca roata din fatza dreapta ar fi putzin lasata. ma opresc la un tartan din singura vulcanizare deschisa in toata zona vinerea, la ora 6, omu imi umfla roata si imi explica precum ca, de fapt, pierd pe la un ventil din ala desteptu, cu detectzie, pen’ca prin pietrele din Pipera s-o fi retezat (kestie absconsa, de altfel. cum naiba sa se reteze un ventil care e ascuns in spatele jentii de magneziu.)

Ajung acasa.

Sambata dimineata. Ma imbrac frumos, frumos de tot si ma pregatesc sa ma duc la masaj. Roata e pe janta. Oglinda din dreapta este usor sodomizata si se invarte aleator. Ptiu. Scot frumoasa cheie de desfacut piulitzele care este. Cheia e la fel de micutza ca un vibrator . Probabil pentru ca mashina e frantuzeasca. Piulitzele sunt declintite. Langa mine, doamna politzista de proximitate care isi facea turneul contempla scena si isi intreaba colegii daca poate cinevaaaa sa ma ajuuuuteee si pe mineeee… Nu poate nimeni. O sun pe maseuza, anulez cu durere in suflet si contemplu posibilitatea de a ma urca pe bicicleta ca sa ii iau gatul tartanului de la vulcanizare. Lucrurile se clarifica brusc, pen’ca vine o ploaie cu spume. Gata cu bicicleta.

Ma comut, in conditii imbunatatite de vreme, pe activitati casnice. vopsesc ce gard mai pot, cu cata vopsea mai am. Incep sa ma uit la masina si sa imi dau seama cum e sa fii in mijlocul campului si sa nu ai cum pleca de acolo. Nu am cola si intru intr-un usor sevraj. Bere nu se poate bea, pentru ca iau antibiotice pentru nenorocita aia de infectzie in gat. Asa ca sap, plivesc, ma razbun pana pe la trei dupa amiaza, cand presiunea psihologica creste atat de mult incat imi calc pe mandrie si incep sa ma milogesc pe la vecini si prieteni pentru o cheie mai ca lumea. Ma pricopsesc cu doi baietzi de baietzi care consuma doua sticle de Fata in iarba, egzecuta roata fara drept de apel (of, ce inseamna o mana de barbat…) si barfim toate muierile disponibile din frumoasa comunitate.

Pisica a luat-o razna, sare gardul si se tavaleste in nisip, vaneaza vrabii, vine cu victime pe covorul improvizat din sufragerie, tipa la mine cand salvez prada piuitoare. Nu stiu unde s-a dus sambata asta.

Duminica. Luni. Marti dimineata…

Marti dimineata, totul e ca un fel de vata de zahar. Invartita, dulce, informa, cu gandurile imprastiate. Alerg dupa pisica nedisciplinata, prin tot careul, pe toata strada, se duce naibii dusul si deodorantul, mi se aseaza praful la loc pe calcaie. Prind fiara plina de nisip si tzarana si ma umplu de fire de blana alba pe maieul negru de birou .

Dau drumul la hard, in masina, ca sa se mai duca nevricalele. Sticla de cola din poseta curge peste blackberry, peste motorola, peste acte, carduri, carti de vizita si farduri. Fularul alb, de figuri, care ma complementa cu elegantza azi ,se pateaza. Geanta e leoarca. Incep ziua spaland, curatzand, salvand. Telefoanele sunt duse. E timpul pentru o cerere de concediu.

Si cu concediul, lucrurile sunt la fel de infasurate in vata. Nimeni nu a facut niciun plan. Saptamana trecuta ma apucase disperarea… si pe urma ma suna fosta vecina, cum ca tanti Maria de la Sfantu Gheorghe, la care se duce ea, mai are o camera libera pentru perioada festivalului de film independent Anonimul. Comparativ cu scarba infinita pe care o resimteam a propos de litoralul romanesc si lipsa oricarui plan coroborat cu pretinii pentru orice alta mare… suna bine. Mi-era dor de o portie de cultura. Si plecam ca fetele. Cu copilu, fireste

Asa incat totul e bine cand se termina cu bine. Pronostic rezervat – pana vad ce s-a intamplat azi cu oglinda, pana aia celebra si ventilul vietzii.

Life is nice.

 

 

 

Tags: | Edit Tags Tuesday July 29, 2008 – 10:00am (EEST) Edit | Delete | Permanent Link | 0 Comments

ce ti-e scris, in frunte ti-e pus.

ce ti-e scris, in frunte ti-e pus. magnifyPai da. Pentru ca poti sa te dai de ceasul mortii, sa vrei ce-oi vrea, sa te dai peste cap, ca tot aia iese.

Coborat din raiul parizian de 25 de grade intr-un iad sud-est european de 40, aproape ca te intrebi daca este afara sau in cuptor. Sigur nu esti in cuptor, pentru ca acolo nu ridici nori de praf de pe drumul provizzoriu de pamant pe care conduci zi de zi, de 6 luni, sperand ca primaria va termina, odata si-odata, pasajul ala pardalnic peste calea ferata. Si apoi, peste caldura inabusitoare se napustesc furtunile, cu ploaia rapaind in copertina usii de la intrare de te trezeste din somn, si apoi inca, si inca, pana cand florile care nu s-au ars la 40 de grade se ineaca in balta calda rezultata din infruntarea fortelor naturii. Gradina e un lac.

Un lucru indulcea suferinta – apropierea concertului Def Leppard si Whitesnake cu deschidere de Iris. Vineri, la un pahar de bere strong cu pretini celebri si iubi(ti) de public, mi se face propunerea de a asista la decernarea de disc de aur. Declin in favoarea rockului, foarte – foarte urat din partea mea. A fost o decizie grea. Dar noi nu decidem nimic, nimic .

Asa ca luni dimineata ma trezesc, la trei, in cutite de durere in spate. Imi promit sa ma duc la doctor, ajung pana la birou, dar nu mai am putere nici macar sa fac programare, singurul lucru pe care mi-l mai pot dori e sa merg acasa. Marti e mai rau. Cu toate antiinflamatoarele… asa ca ajung, in ordine, la radiografie, la medic si in pat pentru urmatoarele trei zile. cu restrictii de miscare in sensul ca orice imi produce durere e interzis (ar trebui sa lungim lista ).

Issue solved. Andrei se duce la concert cu prietenul lui, suficient ca sa ma ingrijorez – minunea a durat pana la miezul noptii – si sa ma intreb daca au tras vreo tigara.

Si, pana la urma urmei, important e ca am plantat, in fine, magnolia primita cadou de ziua mea si livrata sambata . Si infloreste, cu flori Roz. Ca veni vorba… pisica e cea mai suparata. Paianjenii pe care ii vana prin iarba s-au inecat in diluviu.

Tags: | Edit Tags Wednesday July 9, 2008 – 07:56pm (EEST) Edit | Delete | Permanent Link | 1 Comment

culture on the go

culture on the go magnify30 iunie

 

De cate ori pleci, mori un pic. Sau asa zice vorba aia din batrani. Ceea ce nu ne impiedica sa lasam bagajele gramada la receptie si sa profitam de ziua superba (vai, vai, ce cald e in Paris, 30 de grade… astia ar trebui sa vada cazanul de acasa) si sa atentam la etajul superior al autobuzelor culturale. Nu inainte, insa, de a parca la un “Paul”, pentru ultimul mic dejun frantuzesc pe vacanta asta microscopica. Cu RER-ul pana la Opera si ne parcam la primul etaj al unei cladiri vechi, impresurati de lambriuri si candelabre ai caror ciucuri de cristal se leagana usor in adierea rece de aer conditionat. Cu uniforme albe, desuete, si caciulite albe de slujnicute, doua domnisoare roz si plinute, gen servitoare buna de ciupit si chiar mai mult, ne varsa pe masa franzelele calde, croissantii, ceaiul, sucurile de fructe, dulceata de caise cu fulgi de migdale, untul in recipiente mici, de ceramica tinute la rece, cu caciulite de hartie plisata. Andrei e in culmea extazului.

Ne oprim la agentia care organizeaza turul open bus si ne luam biletele – minimum e o zi, in care primesti pliante, casti si harti cu trasee. O sa apucam sa facem doar unul din patru, ne-ar trebui doar pentru asta doua zile… Urcam pe platforma, in soare si vant, si facem recapitularea locurilor principale din paris. Pe langa Eiffel, o frunza desprinsa dintr-un copac imi aterizeaza in sutien, cu o precizie matematica; merita presata numai pentru asta. Crengile de pe langa Champs Elysees ii lovesc in cap pe turistii asiatici cu ochii in obiectivele camerelor si aparatelor de fotografiat, spre amuzamentul general. Aflu ca Hotel inseamna cladire mare, ceea ce imi clarifica nedumeririle privitoare la Hotel de Ville si Hotel Dieu J. Intre doua runde de explicatii, muzica frantuzeasca, chansonette, chill, un Paris otravit care iti intra in tine si te face sa plangi la gandul ca pleci.

Timpul curge, curge nestiut, si trebuie sa ne intoarcem. Am promis un ultim shopping session si un ochi in chinatown. Coboram la Domul Invalizilor, alunecam pe stradute, intram in subteran si metroul se opreste la Place de l’Italie, de tot, pentru ca urmatoarele trei statii sunt in reparatie. Autoritatile au pus pe roate (la propriu) o naveta de transfer, semnalizare care te scoate din metrou si te urca in autobuz, tot ce trebuie ca sa iti minimizeze disconfortul. Oricat de socialista ar fi tara asta, manifesta un respect considerabil pentru omul de pe strada.

Din toate carciumile chinezesti, a picat la zar una coreeana – pentru ca, mari si mici, ne-a apucat nostalgia unui grill coreean dintr-un ianuarie inghetat, de pe langa Montparnasse… Expeditivi, prajim rapid ce e de prajit si fugim in mall, la ultimele cumparaturi. Intru in Nature et decouvertes – unul dintre locurile mele favorite. Ne face cu ochiul un sticlete care piuie cand treci pe langa el – buna idee pentru fatza casei. Si o fantana de ceata. Si abia ma abtin sa nu iau brelocurile antitantar sau lanterna solara. Sau lampile solare in forma de libelula si fluture… Ne-am potcovit cu ditamai sacosa pe care o vom cara la avion. Urmatoarea oprire: inel de otel cu silicon pentru copilul cool. Chiar cool. Si caseta Mario Bros de la fnac. Vom constata in RER-ul de CDG ca inauntru nu era nimic… maine o sa le scriu o scrisoare care nu va duce niciunde.

Suntem deja contra cronometru. Fuga la hotel, ia bagajele, insereaza ultima data biletul Paris Visite in slotul de la RER, si ne intoarcem la aeroport… Revin incet la realitate, citind emailurile pe drum. In aeroport, avem parte de buna organizare Air France care il pune pe Andrei la o clasa, eu nu pot face check in rapid, stau la coada, trebuie sa las valiza in alta parte… ajungem la poarta de imbarcare in ultimul moment, suficient pentru inca doua SMS-uri si apoi suntem inghititi de aeronava frantuzeasca pornita sa ne zboare inapoi in ceaunul romanesc. Langa mine, un nene are probleme mari cu sapunul si deodorantul, asa ca stewardesa se lasa convinsa sa il degradeze pe copil de la clasa superioara in care sedea, sa il aduca langa mine si sa ma scape de sconcs. Totu-i bine cand se sfarseste cu bine. Daca ma uit cat de trist era Andrei, trebuie ca urmatorul voiaj in orasul asta, pe care il iubeste, poate, mai mult decat mine, evident pentru alte motive, sa dureze mai mult. Trezirea la realitate, cu taxiul romanesc mirosind a tutun si aerul fierbinte-statut de Bucuresti: noapte buna, Romania.

Tags: | Edit Tags Tuesday July 1, 2008 – 03:20pm (EEST) Edit | Delete | Permanent Link | 0 Comments

floating thru

floating thru magnify29 iunie

 

For a change, alegem breakfast in hotel, mai mult din lene decat din interes. Partea buna pe care o sa o constatam mai tarziu e ca au uitat sa ni-l punem la plata. Multumim, Ibis J.

Care breakfast e cam ciudat, lipsesc ouale si legumele proaspete, dar ai paine, sucuri, patiserie si niste tortillas din cartofi cam suspecte. Pentru ce mananca adolescentul, e perfect.

Vrem sa colindam in continuare, a ramas in capul listei aparatul de ras, asa ca luam directia Chatelet – les Halles, unde constatam cu placere ca, desi trageam putine sperante sa gasim ceva deschis duminica, furia reducerilor a deschis centrul comercial. E drept, nu de la ora la care bantuim noi pe strazi si prin gradini, asa ca avem timp de un suc de fructe adevarate la un bistro care se cheama cel putin hazliu – la tatal linistit . Goana dupa aparatul de ras se incheie cu o victorie philips cu cap mobil si trag nadejde ca diseara o sa retransform micul D’Artagnan intr-o persoana normala. Ne mai oprim si intr-un magazinas care vinde toate felurile de trasnai – inimioare antistress, carti de joc gigantice (bune pentru tabara J) si tot asa, si iar ne pricopsim cu ditamai sacosa. Decid o centralizare si, contra glorioasei sume de 17 euro, imi cumpar o mega poseta de la soldes. Se potriveste la fix cu pantofii mei argintii… de acasa, nu cei de aici, but who cares. Important e ca in ea incape tot ce trebuie.

Ratacim pe strazi, mi-e dor de atmosfera de Saint Germain, drept care ne hotaram sa ne dam cu Batobusul pana acolo.

Cheiul Senei e liber de masini, au voie azi doar biciclistii si joggerii. Oricum, nu stiam sa ajungem cu bicicletele. Vapoarele se tarasc, toropite, pe raul verde si se adapostesc la umbra, pe langa peretii mucezi si nu tocmai stralucind de curatenie (se cam cere o ploaie…). De la Hotel de Ville, plutim pe rau pe langa cladirile masive ale palatelor, ne oprim de un Champs Elysees si un Tour Eiffel si pe urma coboram pe chei ca sa ne afundam in stradutele din St Germain. Atelierele de creatie. Spiritul sobru-boem. Explozia de culoare a pietei de duminica. Terasele supraincarcate cu oameni care s-au asezat sa isi ia pranzul, precisi ca un mecanism de ceas si perfect aliniati la orele draconice pe care le impun restaurantele (ma minunez de fiecare data cum nu mai gasesti nimic de mancare la ora 3 si dai cu tunul sa gasesti un loc deschis, care serveste). Problemele de alegere a locatiei se complica din cauza diversitatii de alegeri si, pana la urma, mi se face hatarul: ne oprim la o super carciuma de peste, care a pus, frumos, stridiile in gheata si asteapta clientii dornici.

Flexibilitatea culinara se opreste aici, pentru unii dintre noi, care isi comanda un fel de piftie foarte, foarte aratoasa, intr-un borcan cu capac sigilat, aromatizata cu fel de fel de ierburi, in vreme ce imi savurez – in luna interzisa – stridiile cu gust de mare si amintire de Nisa. Nota de plata nu e mica, dar merita pana la ultimul eurocent.

Trecem inapoi catre Tuileries si gasim o chestie care se cheama Fêtes de Saint Germain-en-Laye, un balci caracteristic, dar cu jucarii hi-tech. Tragem la tinta cu pusca, ne dam in roata, cascam gura la tampitii care se urca in slingshot si sunt propulsati in toate partile de elastice gata sa se rupa si ne tarsim picioarele in pietrisul prafos-calcaros, care imi asediaza lentilele de contact si cere imperios inca o coca cola.

Andrei nu vrea nici in ruptul capului sa se intoarca la hotel, asa ca prospectam putin imprejurimile de la Opera, inclusiv un cidru si un perrier cu sirop de menta (mmmm) si ne gandim cum o sa luam noi maine, macar maine, autobuzul care culturalizeaza turistul tampit.  Dupa care, cu picioarele varza (dar nu mai varza decat ieri, cand a trebuit sa luam pastile), ne lasam sorbiti de prima gura hulpava de metrou, schimbam ce e de schimbat si aterizam, rupti, in cazile aferente.

Ca doar vine finala campionatului de fotbal si am promis sa ne uitam, sa vedem fiesta… Dezbatem posibilitatile cu uraciosii de la receptie, care ne comunica indisponibilitatea ecranului (din ciclul “daca nu joaca Franta, nu ne intereseaza”) si plecam la vanatoare de plasme. Portughezii la care voiam sa mancam au plasma, dar nu au mancare. Marocanii au mancare, dar nu au plasma. Solutia de compromis sunt tot japonezii si, daca tot am prins gust de sushi, agrementam meciul cu frigarui microscopice de ton, somon si gambas. Spaniolii castiga, germanii pierd, inchid ochii si imi imaginez ce inseamna asta pe strazile Barcelonei. O sa ajungem si noi candva acolo. Pana atunci, obositi si putin tristi, pentru ca maine e ultima zi, plecam spre hotel.

Tags: | Edit Tags Tuesday July 1, 2008 – 03:17pm (EEST) Edit | Delete | Permanent Link | 0 Comments

rock. electro. jazz. be gay.

rock. electro. jazz. be gay. magnify28 iunie

 

Dimineata lenta, dupa orele mici de culcare, aflu ca schimbam programul duminica L si incerc sa ma resetez. E asa ciudat cum functioneaza mintea umana. Pleci de la “astept nimic”, apoi apare o luminita la capatul tunelului, astepti ceva, cu inima stransa, si in final se tranteste usa mare si grea in fata, te intorci la “astept nimic”, dar cu durere, si de fapt nu s-a schimbat nimic din ipotezele initiale. Ferestre care se deschid si apoi se inchid, daca nu ai apucat sa zbori va trebui sa astepti din nou.

Vacanta e, insa, vacanta. Iar banul dat trebuie cheltuit, asa ca setam ca obiectiv un aparat de ras (cel din bagaj nu mai functioneaza) si purcedem spre Montparnasse. Ca un facut, nu dam de niciun magazin de electronice, dar umblam prin LaFayette si ne invartim prin zona, apoi soarta ne scoate in cale un bus care merge la Bastille. Din toate optiunile de iesire din Paris, am ales sa ramanem aici. Azi e parada gay, trebuie sa o vad, e un event prea iesit din comun ca sa il ratam. Aseara, in tramvaiul care mergea spre stadion, am gasit un ziar cu toate culturalele de weekend, zicea ca balamucul incepe la 2.30. In drum spre piata, trecem pe langa apeductul care adaposteste toate galeriile de design interior, spre placerea mea maxima si indiferenta teenagerilor din dotare… Aterizam la o terasa cu mancare americana (piah) si ne petrecem doua ore bune uitandu-ne la scena cu muzica electro si asteptand sa se intample ceva. Piticul gaseste un wireless nesecurizat, isi conecteaza, hoteste, iphone-ul si afla ca la 2.30 de-abia pleaca manifestatia de la Denfert. E pe drumul pe care ne-am dat noi cu bicicletele ieri… Terminam cu mancarea scumpa si grea, mai dam o tura prin piata, mai stam jos pret de-o bere, dupa care decidem sa le iesim in intampinare.

Posturile TV ziceau ca au fost 6-7000 de manifestanti. Multimea de gura-casca de pe margini, de zece ori mai mare. Care alegorice si oameni, intr-o explozie de culoare si sfidare – nu o pot numi altfel. Oameni care au creat o comunitate temporara si care contreaza norma, pana la a te face sa te simti inadecvat. Cred ca nu ridica bariere, ci creeaza unele suplimentare prin stridenta. Poate e de vina educatia mea ortodoxa, sau orientarea mea extrem de heterosexuala J dar cred ca ceea ce am vazut intrece masura. Queens pe pantofi lucitori cu platforme imense. Buze siliconate si sani facuti. Cache sex-uri si pene, piele pudrata cu pulbere argintie si aurie. Femei urate sau deprimate, emo si gotic, peruci multicolore, organizatii care striga de SIDA si impart condoame… Totul imi evoca o inflamatie majora. Cu durerea, febra si efectele secundare de rigoare. Sunt si oameni cu aparenta normala, nefardati, care nu se tin de mana si nu se saruta demonstrativ. Au ochi obositi si tristi, parca simti o viata de vanatoare si vanat in spatele ridurilor. De concesii, compromisuri, limite in alegerea partenerilor apartinand unui univers finit. Coloana curge, danseaza pe muzici electro bubuind din subwooferele imense montate pe camioanele impodobite cu baloane in culori de curcubeu, barbati frumosi danseaza lubric pe ritmurile repetitive si transa colectiva se scufunda barbar in caldura lipicioasa a Senei, calcand pe tonele de confetti si pliante de constientizare, iarta locuitorii de bubuitul difuzoarelor si se topeste spre Bastille, unde noaptea va continua, lubrica, pana nu se stie cand.

Si, pentru ca dupa rock si electro vine bine un jazz, luam metroul spre La Defense, unde e festival. Pe esplanada, lumea sta pe iarba si asculta muzica. Singura problema e ca terasa (unica, de altfel) din apropiere nu are de nici unele si nici vreo dorinta sa te serveasca, asa incat luam jazzul la pachet, in portie mica, si incercam sa ajungem inapoi acasa, in ciuda grevei care s-a pus ca pecetea exact pe linia noastra de RER. Simtul de orientare functioneaza perfect si incheiem, rotund, ziua la o braserie frantuzeasca, in magret de canarrd si salata cu foie gras. Singurul lucru mai abscons e drumul spre hotel de la intersectia asta, care e lung si cam lugubru. Nu-i nimic, avem adrenalina – m-am uitat la conturi pe internet banking si, evident, soldurile nu sunt aduse la zi. Multumim, BRD.

Tags: | Edit Tags Tuesday July 1, 2008 – 03:15pm (EEST) Edit | Delete | Permanent Link | 0 Comments

 
 
The Big Loop
The Big Loop magnify

27 iunie

Buna dimineata!

Micul parizian isi doreste un breakfast specific, asa ca declinam oferta hotelului si ne infigem, fara succes in prima boulangerie. Esec total – e prea devreme pentru somnoroasa care o opereaza, asa ca urmatoarea oprire e… un bar – la care, bineinteles, gasim ceaiul, frumos organizat intr-un ceainic (da, mare, nu ca la noi), de portelan, cu plicul de voal in care stau frumusel frunzulitele cu pricina; si bagheta cu unt, deliciul lui Andrei; si croissantii pe care ii devoreaza; si sucul proaspat de portocale. Gusturi uitate.

Urmam oarece sfaturi si ne ducem sa ne inchiriem biciclete. Statul pune la dispozitia cetateanului toate alternativele ca sa il determine sa renunte la masina. Parcarile de biciclete ale primariei, pe care le poti lua si duce unde vrei, sunt una dintre optiuni. Gri, usor masive, dar bine intretinute (am vazut o platforma tehnica, umbla din statie in statie, cu biciclete de rezerva si toate cele necesare ca sa le repuna in functiune pe cele stricate) si parcate magnetic in standuri speciale. Te duci, frumos, la postul web, apesi pe cele butoane ca sa spui cat vrei bicicleta, platesti cu cardul (neaparat trebuie unul cu cip, cardul meu cu Nadia Comaneci m-a tradat la faza asta) o garantie de 150 euro, sa nu pleci cu bunul public, pe urma iti alegi de la care post vrei sa iei bicicleta… si go. Fiecare bicicleta are un numar unic de identificare si un device magnetic. Suportul “stie” ce bicicleta ai adus, sistemul “stie” de unde si cand ai luat-o. Genial.

Exista destule piste de biciclisti, dar si locuri pe unde trebuie sa faci slalom prin trafic. Pe trotuar nu ai voie. Ne descurcam foarte bine, cu exceptia unui claxon de la un taxi, care ma sperie de ma da jos. Facem tot drumul de la Cité Universitaire pana la Hotel de Ville, ca sa vedem Le Jardin Ephemere, mult citata prin ziarele care zic ce e de vazut in Paris. Esec total, deoarece :

e greva gunoierilor si tot locul e penetrat de sirul de camioane de gunoi si , pe deasupra, infestat de strigatele grevistilor. Nu stiu ce vor, dar se pare ca avem parte de radiografia sociala a unei Frante cu putere de cumparare in scadere si neincredere in autoritati in crestere.

Gradina celebra e un bazin plantat in fata primariei, cu ceva plante acvatice in el, si doua punti de lemn cu aer usor japonez. Dragut, daca ma gandesc ca aici era patinoar.

In drum spre primarie, facem o pauza pe malul garlei, la o coca cola scumpa (ca doar suntem langa Notre Dame). In fata noastra, pe strada, e parcata o super masina de colectie, verde, decapotabila, habar nu am ce e, dar ii fac o poza.

De fapt, cautam calea de coborare pe malul Senei, dar memoria imi joaca o festa… astfel incat sfarsim tot prin meandrele traficului si, pana la urma, abandonam bicicletele la statia din Madeleine, dupa ce ne asiguram ca le-am parcat corect (e cu bec rosu, galben si verde, ca sa fii sigur ca ai pus-o la loc cum trebuie). Restul e pe jos.

Initial, voiam sa ajungem la Trocadero, e un show acvatic acolo, dar copilul isi doreste, pur si simplu, sa rataceasca prin Paris, asa ca dau curs si o luam spre Champs Elysees – la vesnicele destinatii de la FNAC si Virgin. Desigur, ne pricopsim cu un super joc, editie de colectie, si felurite accesorii de incarcat Ipozi. Suntem rupti si hotaram sa ne oprim la masa – pe o strada laterala e un restaurant indian. Incep sa rationez, in fine, socotesc ce data e si realizez ca, de fapt, concertul e azi, nu maine. Am venit sa il vedem pe batranul Bruce Springsteen!

Am intrat in vrie, asa ca fuga inapoi la hotel, dus si tramvaiul ne duce direct spre Parc des Princes – avem de mers doar 500 de metri pe jos intre capat si stadion. Copilul moare (din nou) de foame, asa ca insfacam din drum un sandvici. Gresit, pentru ca la fata locului era mancare din aia buna si grea, cu cartofi, ceapa si hot dogi, cum ii place lui.

Organizarea e absolut incredibila. Suvoaiele de oameni curg lin spre porti, nu e nicio coada, nicio aglomeratie, esti indrumat cu zambet spre locul unde trebuie sa stai. Scaunele sunt mici si meschine, dar vedem foarte bine de unde am ales biletele. Uriasul donut se umple incet-incet, soarele care ne intra in ochi incepe sa coboare. Nu sunt formatii in deschidere, just good old Bruce, care, citez, “e un animal pe scena” – corect, in sensul bun. La jumatatea concertului, a reusit sa ridice tot stadionul in picioare, toti danseaza si ii cer melodii. Slab, neschimbat, cu o pereche de jeansi care ii vin al naibii de bine si o camasa neagra cool pentru un barbat de varsta lui, mosulica e inca atractiv. Amor, amor, amor, cantecele ma plonjeaza inapoi in amor. Vacanta asta merge ceas.

Nici nu stim cand au trecut doua ore si jumatate – nu am auzit streets of philadelphia si nici born in the usa si nici everybody’s got a hungry heart, dar am auzit altele, bune-bune. Ne trezim in strada, multimea siroieste in sens invers, cu aceeasi senzatie fluida ca la venire, si ne oprim la un traiteur asiatique ca sa ne luam, la pachet, mancare thai.

Cred ca nu vom rata nicio specialitate orientala, dupa cum se arata.

Ajung acasa, desfacem cutiile cu minuni si adorm cu un SMS in brate.

Tags: | Edit Tags Tuesday July 1, 2008 – 03:14pm (EEST) Edit | Delete | Permanent Link | 0 Comments
cere si ti se va da
cere si ti se va da magnify

26 iunie

De ce sa dorm, de ce sa dorm cand in jurul meu se invarte, ametitoare, vara pariziana? Ma reintorc la destinatia mea de matca, Sacre Coeur. Cu un tren care alearga intr-acolo si, apoi, urcand initiatic panta abrupta, printre localnici care merg in treaba lor sau turisti care se opresc sa vaneze cel mai scenic punct foto. Biserica e la locul ei, ma reintorc la radacini uitate si ma gandesc la cei plecati, inainte de a le aprinde, iar si iar, lumanarile in incinta invelita in ogive. Pe langa mine, asezata pe bancuta de cugetare, curge fluviul de bagatori de seama si ma gandesc, iar, cat de superficiali suntem. Filosofia profunda e intrerupta de telefon – trebuie sa dau indicatii de adresa, copilul e pe cale sa fie luat spre aeroport. Ma opresc pe platforma de langa muzeul Dali si, cu gandul aiurea, stau la capatul firului pana ce pretiosul pachet e livrat in aeroport. De aici are grija Air France-ul. Mai sunt patru ore pana la aterizare, asa ca ma linistesc, brusc si cobor in Pigalle. Un sandvici lenes, cu painea aceea dumnezeiasca, deschide o micro-sesiune de shopping.

Si, ca un facut, un bon gresit imi salveaza 40 de euro din cei 500 pe care i-am dat ca sa recuperez copilul. Merit, pe chestia asta, o cafea si o coca cola. Le savurez pe indelete, asezata vis-a-vis de pravaliile de sex. Urmeaza, deja, cunoscuta sarabanda de metrouri spre aeroport, avionul – fireste – intarzie. Semnez de primirea “pachetului”, functionarul e ingaduitor si imi permite sa ma legitimez cu permisul de conducere, dupa ce ma mustruluieste si imi spune ca asta nu e un act de identitate. Bucurie peste bucurie, cate una pe zi, acum am recuperat copilul. SMS-urile zboara in toate colturile pamantului, ca sa dea de stire despre succesul actiunii, si ne pornim spre hotel. Sunt prea obosita ca sa mai dau atentie panourilor care afiseaza statiile de oprire ale trenului urban si constat, cu stupoare, ca depasim destinatia. Retur, un dus de inviorare si iesim pe strada. Andrei e asa dornic sa cutreiere cum nu l-am mai vazut demult. Deschidem seara cu un sushi la restaurantul japonez din apropiere si purcedem prin Cité Universitaire, intr-o euforie comuna greu de inchipuit acum o saptamana. Parca imi pare rau ca se termina o zi asa frumoasa, asa plina.

Tags: | Edit Tags Tuesday July 1, 2008 – 03:12pm (EEST) Edit | Delete | Permanent Link | 0 Comments
cars, planes and invalid ID’s
cars, planes and invalid ID's magnify
25 iunie

 

Avionul pleaca la o ora inumana, la fel de inumana e si cea de trezire – patru si jumatate. Anticipez si deschid ochii in culmea panicii, fara sa aud ceasul sunand, la patru fix. Suficient timp ca sa mai adun ceva maruntisuri si sa dau desteptarea. Urmeaza o lunga vanatoare de taxiuri. Primarele a decis sa inchida principala strada de acces… ca sa o repare. Mai bine facea podul, si rezolva problema. Nimerim, probabil, cel mai idiot sofer de taxi din tara romaneasca. Doar ca nu a ajuns la Ploiesti. Dupa infinite conversatii, apare, cu intarziere maxima si suntem cu timpul la limita.

Ii dau soferului extra-tip-ul pe care il solicita, desi din propria lui prostie a batut drum degeaba, si fugim la check in. Surpriza apare la pasapoarte: copilul are pasaportul expirat. Vrie. Incercam sa sunam acasa, dar nimeni nu poate veni in 20 de minute cu buletinul. Basca, biletele sunt ne-returnabile, ne-schimbabile, ne-nimic. Cantaresc intre risc si pierdere, aleg riscul si decid sa zbor macar eu, ca sa nu pierd biletul. Vamesul imi explica ce am de facut la Paris ca sa aduc copilul, procesul e destul de apocaliptic. Suspin, trimit victima sa isi recupereze valiza si ma urc, angoasata, intr-un zbor lung, prea lung. Nu am rabdare sa ascult muzica, nu am rabdare sa citesc. Tasnesc din avion imediat ce se deschide usa si ma pun pe telefoane: da, putem emite un bilet pentru maine; nu, niciun notar din Bucuresti nu vrea sa dea procura de transport lui Air France; ma infig in Blackberry si aflu adresa consulatului. Taxi indelung si apoi ajung undeva, in spatele turnului Eiffel, gasesc cladirea si fac cererea. Primesc tot azi procura! Scump, taica, scump, daca o faceam acasa era 25 de lei, aici e 45 de euro…

In stressul general, remarc compozitia rasiala a populatiei solicitante de la consulat si am timp sa reflectez asupra motivului pentru care cuvantul “roman” starneste repulsie. Muncitori cu ziua, baragladine cu fuste, mirosul acela tipic de low class si privirea obosita a functionarei, care se mai lumineaza cand da de un student sau un turist.

Am timp sa ma duc la hotel si sa ma cazez. Placerea (minima) e ca pot scurta sejurul copilului si macar nu platesc camera in seara asta. Fuga inapoi la consulat, sunt cu hartia in mana, insfac inca un taxi si ma indrept spre finala provizorie a incurcaturilor pe ziua de azi. Faxurile curg spre vama aeroportului si spre Andrei si ziua o coteste brusc in alta directie, pe fluxul lin de vin alb de Bordeaux, vin rosu de Bordeaux, sampanie, psihanaliza, specialitati din Madagascar, bere, eau de vie, declaratii si planuri.  Noptile de Sanziene, asa cum le stiu de demult, se rescriu pe alta traiectorie. Reintru intr-un curs care parca nu s-a intrerupt nicio secunda si realizez cat de schizofrenic traiesc.

Soarele rasare foarte repede la Paris si oamenii care pleaca la munca sunt, parca, din alt film. Ma mai lupt, pe deasupra, si cu alergia – se pare ca am nimerit in saptamana varfului de alergie, zic gurile rele, si tot orasul miroase a tei…

 

Tags: | Edit Tags Tuesday July 1, 2008 – 03:09pm (EEST) Edit | Delete | Permanent Link | 0 Comments
Nopti de Sanziene
Nopti de Sanziene magnify
au inceput noptile nebune, de dupa maci si tei, noptile in care explodeaza maciuliile mov ale ciulinilor, si mercurul din termometre, in care norii iau luna la goana si te trezesti, cu pupilele cat irisul, la trei dimineata, asteptand sa vezi cerurile deschise si hora ielelor la marginea padurii de langa campul din fata ferestrei.

au scris altii, mai destepti decat mine, dar nu pot decat sa constat ca, pe masura ce crestem la minte si la suflet, se deschid porti nestiute, care duc, toate, in acelasi loc. E o vibratie aproape palpabila, pe care o simti zumzaind in cele mai profunde inlauntruri ale tale, un bondar cosmic, auriu, care tipa noaptea a soare si a vraja, alunga somnul si cheama imaginatia sa incalece pe calul alb, cu coame zburand fuior pe langa el, si sa tasneasca adanc, inalt, in intunericul cu stele.

imi amintesc de o excursie, demult, parca in alta viata, cand incercam sa demonstram Lumea Veche lumii noi. soarta e jucausa si, la volanul unui aro din alt veac, urcand prin exploatarile forestiere ale Maramuresului ca sa culturalizam cel mai maretz popor din lume, statea un student la teologie. Aceleasi nopti fierbinti, transmutate in inclestarile ideologice si filosofice de la trei dimineata, imi amintesc ca studia la greco-catolici…

Ne-am mai scris cateva luni dupa aceea, dar farmecul Sanzienelor disparuse, iar logodnica devenise (absolut stupid si inutil) nervoasa in legatura cu nivelul corespondentei. Nu asta voiam sa spun, ci faptul ca exista o scanteioara acolo, in miezul de noapte, care licareste si te indeamna, zglobie, sa iesi din patratul mare, cenusiu, cu laturi drepte in care iti traiesti liniar viata si care te re-inventeaza – vai – pentru doar cateva nopti magice pe an.

Sau marea fosforescenta si facliile si rasariturile perfecte, cand nimeni nu spunea nimic, taceri lungi si semnificative, iar ochii tuturor stateau pe linia orizontului, nu asteptand soarele, ci regretand ca s-a stins inca o noapte. Nisipul rece si facliile pe duca.
Exista momente perfecte in care tu, ca fiinta umana solitara, iti gasesti implinirea in ceva care transcende, transmuta, completeaza si finalizeaza. Ca apoi, cu ochii arsi de oboseala, sa o iei de la capat si sa astepti noaptea de Sanziene sa iti momeasca din nou fantasmele si sa te invite la hora zanelor. Imbratisand ceva care nu exista, pierzandu-te in cineva infinit si intorcandu-te, iar si iar, la ceea ce, de fapt, esti si uitasesi de anul trecut pana acum.

cu atat mai paradoxal pare ce face Eliade, care toarna toata erotica in noptile astea si te taraste intr-un maelstrom din care nu ai nicio optiune de scapare. Dar, la fel de paradoxal, asta nu te duce inapoi la robia carnii, e altceva.
e denigrator sa incerci sa vorbesti despre asta. mai bine tac si ma scufund, la loc, in noaptea asta dulce si profunda, si las ecourile de gand sa fuga pana departe si sa se intoarca.

Tags: | Edit Tags Monday June 23, 2008 – 10:45pm (EEST) Edit | Delete | Permanent Link | 0 Comments
ploaie englezeasca
ploaie englezeasca magnify

Incepe sa imi fie frica de British, de fiecare data cand se intampla cate o calatorie primesc la pachet si peripetiile incluse. De data asta, am zburat inversunat spre insulele Majestatii Sale, Regina cu vant din fata – 160 km/h, ziceau ecranele melancolice si albastre din avion. Am ajuns cu greu, am pierdut slotul de timp de la aterizare si ne-am invartit intr-un fel de elipsa, cu axa mica de 60 km si cea mare de 80, in jurul Londrei, prin cea mai cumplita zona de turbulenta pe care am intalnit-o vreodata. Avionul pe o aripa, combinat cu scuturaturile aferente, a determinat o tacere mormantala in cabina. Verificari ulterioare arata ca n-a scapat nimeni fara sa i se faca rau, dar am strans cu totii, constiinciosi, din dinti.

Zici merci ca ai pus piciorul pe pamant, iti trebuie o jumatate de ora ca sa iti treaca nuanta de verde smarald de pe fata si te infigi in taxiul londonez, dupa inca o coada, ca sa ajungi la hotel. Tranzitul pana la taxi, prin terminalul 5, cel nou, se intampla fara incidente, in ciuda Pythiilor boscoroditoare care ne spuneau ca ni se vor pierde bagajele. Singura problema e ca englezii, inspaimantati de supraincarcare, fac cladiri gigantice de cate ori e vorba de o gara noua sau de un terminal.

In schimb, nimerim la alt Hilton decat cel de pe bilet si mai luam inca un taxi ca sa ne relocam la cel la care ne meritam soarta. E undeva, in Holland Park, in ploaia ingrozitoare care ne mananca nervii. Totusi, sa fii in Londra si sa nu intri intr-un pub… e de porc. Asa ca ne udam din cap pana in picioare – Doamne, ce frig e – si ne oprim la un fish and chips intr-un pub care simuleaza un zid vechi de castel. Inauntru nu sunt doua scaune de acelasi fel. Candelabrele si fotoliile aduc a podul bunicii, sunt adunate toate de prin cele colturi ale anticariatelor, mai mult ca sigur. Un nene intra, netulburat, cu cainele in lesa si se aseaza langa peretele de caramida, sa isi bea berea si sa isi citeasca ziarul. Cainii au voie in pub. Mai tarziu, apare si jumatatea lui, blonda si sleampata. Scenariul se repeta identic, doar ca proprietara celui de al doilea caine e ea, nu el. Al doilea cuplu e mult mai dragastos.

Frantuzoaica transparenta care serveste la bar habar nu are ce au de mancare la bucatarie – parca ar fi aterizat ieri la slujba asta. Usor nedumerita si pierduta, pluteste peste podelele intunecate carand cu gratie farfuriile calde cu mancaruri britanice grele. Bauturile ti le iei de la bar.

Continuam, in incapatanarea noastra, spre statia de metrou si o tura scurta de Oxford Street, mai mult ca sa imi gasesc niste saluri. Gasesc. Matase, alb si negru, suficient ca sa nu ma murez complet cand ma mut dintr-un loc in altul. Dar pantalonii lungi au tras ca sugativa din balti si acum imi uda si adidasii, asa ca decid un retur rapid la dus fierbinte (Ha! Hilton fara cada…).

Si, evident, o cina in restaurantul hotelului. La plecare m-am intalnit cu Victoras, venit in Romania pentru o scurta escapada. Se intorcea la treaba. Stabilisem sa ne vedem pentru o bere seara, dar a fost si el la fel de lovit in aripa de avionul scuturator, incat a cazut retezat si a ramas sa imi povesteasca data viitoare despre ce mai face el la UK. Asa ca am ramas noi, fetele, la un dinner cu supe englezesti, somoni cu creme de branza si alte celea. REstaurantele astea de hotel, oricat de buna ar fi mancarea, au ceva care le face sa isi piarda savoarea. Nu stiu ce.

Dis de dimineata, spargem usa la breakfast si fugim la tren. Nu am verificat gara, ne ducem la Paddington si automatul se incapataneaza sa ne spuna ca nu poate elibera bilete pentru Leicester. Inapoi la ghiseu. Stai la coada, vorbeste cu nenea imigrant de la bilete, iti explica – accentul lui e mult mai puternic decat al nostru – ca trebuie luat metroul pana la cealalta gara. Eu am o valiza mica, nu ma plang de scari, dar altii… cinste angrosistilor

In fine. Ajungem la St. Pancras, ma uit cu melancolie la Eurostarurile care ajung la Paris in 3 ore si ne urcam intr-un fel de personal care ajunge la destinatie cam intr-o ora, inotand prin verdeata atotstapanitoare.

Vagonul de clasa I in care am stat a fost descalificat si ne e prea greu sa ne mutam. Renuntam la ceaiul si cafeaua gratuita, aferente clasei I.

Leicester. Taxiul ne spune ca ne va costa 18 lire ca si cum ar costa o suta, dar inteleg tonul ingrijorat cand vad ca sediul partenerilor nostri e pierdut prin campuri, dincolo de autostrazi, ferme de cai si cirezi de vaci si turme de oi pascand netulburate.

Ziua intensa se termina pe seara, cand ajungem, in fine, intr-un hotel absolut simpatic. Fosta vila de vanatoare a unei superfamilii, arata ca in filmele cu fantome, prezinta niste gradini impecabile, din alea pentru poze de nunta pe care sa le vada generatiile urmatoare, iar micul dejun se ia in „orangerie”. Pe usa mea, din alama, un cap si o coada de vulpe. Bietele de ele… Din nou, iesi daca poti… ca ploua. Si totusi. Casute linistite, de satuc, cu mini-gradini supraingrijite, flori si tufisuri alese pentru culori si forme.

Ploaia se opreste la fix pentru cina, care porneste impetuos, cu o bere frantuzeasca, high champagne content, chiar interesanta, in fata unui semineu dintr-o cladire de la 1500 toamna, cu acoperis de stuf… si continua cu un haute cuisine de larga respiratie. Farfuriile arata ca niste tablouri, iar bucatarul e un pervers reciclat.

Ne intoarcem fugutza la hotel, trecem pe langa vasele cu flori proaspete si ne azvarlim in pat… e frig…

Partea buna cu delegatiile e ca se termina repede. A doua zi avem putin timp sa aruncam un ochi in micile magazinase ale satului. Ma procopsesc cu doua pisici incolacite, in marime naturala, care vor arata foarte bine pe gresia teracotta din bucatarie. Se umple valiza minuscula. O cafea in magazinul de delicatese, apoi sarabanda reincepe. Taxi. Tren. Cafea, ceai, apa minerala. Metrou. Un stop scurt, de o supa si o salata, in Paddington. Heathrow express si o fuguta in magazinele superbe ale terminalului 5, sa ii iau Deliei Biothermul dupa care plange. Fireste ca mi se lipesc degetele si de alte lucruri, neobligatorii.

Am uitat priority pass-ul in valiza, asa ca nu pupam nici un lounge, dar ne imbarcam la timp si ajungem la timp la un Bucuresti proaspat trecut prin canicula si grindina. Soferul miroase a transpiratie si imi cere tarif dublu. Welcome to Romania.

Tags: | Edit Tags Thursday May 29, 2008 – 12:23pm (EEST) Edit | Delete | Permanent Link | 0 Comments
mouloukoutou
mouloukoutou magnify
E o frunza aproape lemnoasa, bruna, cu arome care amintesc de gemul de visine scazut al bunicii. De prunele uscate din piata. De batoanele de vanilie ale copilariei, ascunse in borcanele ermetice din sticla, cu dop rodat. Scufundata in apa fierbinte diun ceainicul de portelan galben, viseaza la caldura Africii.

Incerc sa fac fata vartejului de senzatii din ultimele patru zile. Parisul a turnat in mine ceva care seamana uluitor cu ceaiul asta complicat.

Soare si nori si ploaie.
Sarbatori crestine sau comuniste. Targuri publice si carciumioare ascunse ca pliurile catifelate de piele, in colturi nestiute, mirosind a taramuri de departe. Cascada de senzatii de toate felurile, de la aerul rece si umed pana la gustul cireselor amare cu ardei iute. Aerul de greu, aproape lichid, de mIrosul florilor. Aripile tacute de ingeri, ridicate peste o cupola supla de biserica.

Un morman inform de fructe din dulceata, rostogolindu-se, inglobandu-te, inghitindu-te. Cu un dragon auriu in coltul mintii, ii multumesti lui Dumnezeu ca te-a facut femeie, inghiti lacrima sarata si nedisciplinata si te intorci, mai tu ca oricand, la ceea ce erai.

Sex, booze and rock and roll. Let them rule.

Tags: | Edit Tags Saturday May 3, 2008 – 05:37pm (EEST) Edit | Delete | Permanent Link | 0 Comments
reintoarcerea la normalitate
reintoarcerea la normalitate magnify

Am cedat efectelor marketingului asupra tinerei generatii si, ieri, intr-un impuls de moment, condamnabil, de altfel, am hotarat sa mergem la noua mecca bucuresteana. Noul mall din nord. Trambitat cu sonoritate, ca s-ar deschide in martie, ca s-ar deschide pe 8 aprilie, in fine, a aterizat cu un splash pe panourile outdoor cu o data „finala”: 18.

Ne urcam in masina, trecem cu dintii stransi printr-un infern de aproape o ora bara la bara si aterizam, cu iscusinta, intr-o parcare aproape plina, la o ora de sambata cand oamenii normali stau in hamace si isi fac siesta. Pe masura ce ne apropiem de intrare, evitand capcane de genul cabluri electrice care tasnesc din pavaj acolo unde-ar fi trebuit sa fie o sursa de lumina, ajungem pe esplanada sterila, batuta de vanturile prafoase de pipera, si ne uitam la cei sase copaci din care trei morti care flancheaza aranjamentul.

Navala de Lexusuri, X5-uri, 4×4-urile de pe la Volvo si Audi anunta in avanpremiera ca s-ar putea sa ne intalnim cu cei care, de obicei, nu-si fac shoppingul la unirea. Corect. Gentile de Chanel, Gucci, Fendi purtate ca trfoeele de vanatoare, look-urile intens studiate ale madamelor, in contrast cu oboseala evidenta a finantatorilor din dotare, o generatie tanara pe care n-am mai intalnit-o – parca a picat din filmele manga, zau asa – si, in general, fauna de high end shopping se intalneste cu timide pulovere de lucratori cu mainile sau cu vreo mamaita scoasa la mall de ginerele proaspat imbogatit.

Totul se desfasoara intr-un decor halucinant, cu tevi care se sparg, moloz peste tot, finisaje facute parca de o echipa de muncitori beti, pentru care paralelele sunt un concept teoretic, si cu multe, multe vitrine inchise de o cortina de poliplan pe care scrie, uniform (multumim organizatorilor) ca acolo se deschide un nou magazin.

Dau sa iau un hard case de iphone. Nu ne merge pos-ul, zice vanzatorul fastacit. Pai daca vindeti cu milioanele, n-ar fi normal?… Fac o excursie de 15 minute pana la cel mai apropiat bancomat, iau ce e de luat… ma intorc si mi se cere buletinul. Explodez si declar ca nu am nici cea mai mica intentie sa il prezint. De altfel, daca organizatorii balciului cu surprize ar fi catadcsit sa fiscalizeze toate casele pana sa deschida targul desertaciunilor, n-ar mai fi fost nevoie sa faca oamenii chitante si facturi fiscale de mana.

Restaurante si cinematografe… mai tarziu. Acum, multumiti-va cu cateva fast food-uri caracterizate de cozi infame si de o gustare luata in praful starnit de tropaielile animatorilor de pe scena.

Fugim de Kafka si ma intreb, stand rabdatoare la coada care iese prin Baneasa (multumim, domnilor primari, pentru planul de urbanism cu zero strazi noi) ce au romanii de i-a muscat strechea shoppingului. Gustul e amar si nu trece nici macar cu o baie prelunga si lavanda aferenta.

Azi dimineata, Floriile, hotaram sa mergem sa ne vedem prietenii la targul de la Muzeul Satului. Greu de gasit loc de parcare. Pentru ca familii intregi, cu parinti, copii si bunici au navalit sa vada minunea.

Regasesc ideea de sarbatoare. Oameni care s-au straduit sa se imbrace frumos, nu sa mimeze cataloagele de moda. Care si-au scos pantofii de lac din dulap. Sunt oameni de toate felurile, dar revad ochii aia de fiinte care citesc carti si au terminat o facultate. Care stiu mai mult decat PIN-urile credit cardurilor.

In mijlocul „curtii”, un preot dintr-un sat pierdut in Maramures a venit cu zece copilandri sa bata toaca. Si povesteste despre lemn, despre suflet, despre comunitate. Lumea tace si asculta. Nu suna nici un telefon mobil. Preotul spune rugaciunea, copiii isi fac cruce inainte de a bate toaca. Venim in lumina de la care am plecat.

Si acolo, noi, familia si copiii, exersam reintoarcerea la normalitate. La turta dulce, farfuria de ceramica si oul pictat. Imi dau seama ce instrainata e lumea noastra de azi, si ma bucur de un moment in care respir aer, nu plastic. Ii vad pe cei dimprejur incercand sa puna deoparte o bucatica din senzatia asta, mai cu aparatul de fotografiat, mai cu mobilul. Si ma simt bine.

Drept care luam copiii si le oferim o revenire in ziua de azi, cu un dejun la proaspat deschisul Hard Rock Cafe. Traiasca Bucurestiul de azi.

Tags: events | Edit Tags Sunday April 20, 2008 – 06:29pm (EEST) Edit | Delete | Permanent Link | 0 Comments
contra-tratat de viata sanatoasa
contra-tratat de viata sanatoasa magnify

La capatul unei alergari de peste o saptamana, cu aniversari mutate pe malul marii, langa palarii de stuf defuncte si valuri turcoaz in martie, cu sedinte de toate felurile si cu avioane dus, avioane intors, un NU hotarat conventiei.

Probabil ca toata lumea incearca sa respecte tot felul de reguli stupide. idioate. constrangeri pe care ni le-am impus singuri. Dar stau si recapitulez sirul de incalcari care, din 14 martie incolo, m-au facut sa ma simt bine:

1. ca am condus masina cu usoare incalcari legale, incasand, in final, nu o amenda, ci doar doua puncte mustrare;

2. ca am dat peste cap recordurile barului din Vama, cu trupa restransa, dar de nadejde, consumand berea si tequila din dotare si provocand crahuri logistice in lantul de aprovizionare cu lichidele mai sus mentionate;

3. ca am mers la mare in martie ca sa mai sarbatorim un an de victorie in ciuda vietii si am avut parte de cea mai calda vreme din ultimii 20 de ani pentru anotimpul asta

4. ca mi-am invatat copilul sa conduca masina pe drumuri non publice

5. ca am asistat la sedinte ca la un spectacol si m-am intrebat de ce oamenii consuma atat de multa energie pentru lucruri absolut inutile

6. ca am propus sa tinem kick-off meeting pentru proiectul „1 mai” la mine, am pornit din sufragerie, am ajuns pe terasa si am terminat tot vinul adus de pacienti si din rezervele strategice

Unde mai pui ca am luptat impotriva tendintelor reactionare de Angela Similea de la vecinii inadaptati cu oarece munitie de pe un cd drag, pe care o mana inteligenta si nervoasa a scris progresiv old

7. ca m-am suparat fin’ca nu mai aveam bani si m-am dus la shopping pe cartea de credit, uite-asa

8. ca m-am apucat sa repar peretele spalat absolut imperfect de doamna care ne face curat in casa si am ajuns sa creez o compozitie 3d cu fundal sidefat (asta suna a Bridget Jones revizitat)

9. ca am tras in piept spalatoria auto si mi-am curatat toata tapiteria la juma’ de pret

10. ca m-am dus casual la o conversatie scrobita

11. ca mi-am refacut rezervele de Barza Neagra si negru de Purcari cu ocazia calatoriilor pe taramuri revizitate. cu un card clandestin

12. ca nu imi pasa ca ningea azi la Chisinau, fin’ca am venit inapoi acasa, si aici se face cald

13. ca ma simt mai desteapta decat media (inter)nationala…

Si toate astea nu au suparat, ofensat, lezat pe nimeni – fie ca vorbim de etica, morala, prieteni sau co-truditori. Chiar daca am excelat in acid ici si colo. Si chiar daca am avut de demonstrat (iar) cine e deasupra, social vorbind

 

Ma tin de cuvant. Imi iau viata inapoi de la cei, si cele, care mi-au furat-o pe nesimtite. Cred ca sunt pe cale sa scriu un tratat despre cum se poate face asta, si daca imi iese, o brevetez.

 

Tags: | Edit Tags Tuesday March 25, 2008 – 09:16pm (EET) Edit | Delete | Permanent Link | 0 Comments
M-am nascut din nou.

Am remarcat, din goana masinii, prin traficul infernal de Bucuresti, ca au inflorit zarzarii. Si, intre zig-zagurile din pavaj, ca au rasarit si au inflorit si papadiile. Ma gandesc ca e bine, uneori, sa pleci la pranz din birou, sub presiunea unor chestii urgente si personale, ca sa afli ca acolo, afara, lumea merge inainte fara tine.

Dupa peripetiile cu actul de identitate romanesc, pe care l-am aratat la frontiera elvetiana si a fost intampinat cu sprancenele ridicate, coroborate cu iminenta expirare a bucatii respective de plastic, am decis… sa imi fac altul, in care sa fiu la fel de blonda in realitate, fara ochelari si la varsta corespunzatoare.

Toate bune si frumoase: saptamana trecuta, prevazatoare, caut certificatul de nastere si actele casei. Nu gasesc certificatul de nastere. Nu gasesc certificatul Mimei. Ma panichez. Imi programez o zi de cautari avansate. Duminica prestez… si nu gasesc nimic. Ma enervez ingrozitor.

E luni, iarasi luni, si purced la primarie sa imi cer dreptul la duplicat. Sapte mii de cladiri, zece mii de programe pe net, Simona ma ajuta si imi gaseste sedii si ore de functionare… si iata. Sunt intr-un remake de vis prost, in fata cladirii in care m-am maritat, retraind intarzierile nasului care venea de la dentist :(.

Pe o laterala a gradinii, dupa ce treci de doi caini comunitari corect ingraditi intr-un teren minuscul, dar bine hraniti, intri pe o laterala a cladirii, impanzita cu atatea hartii albe si vernil, ca e imposibil sa mai distingi vreun mesaj.

Cinci madame sictirite, extrem de ocupate de hartiile lor si total absente de la problema platitorului de taxe. Indraznesc sa o abordez pe prima, ii explic ca am de reemis un certificat de nastere si unul de deces, am gasit, sarguincioasa, copiile dupa oarece acte… „Nasterile sunt aici, decesele in cladirea cealalta” si nici nu apuc sa deschid gura ca imi spune sa tac, ca sa imi explice unde e cladirea cealalta. Ma supun.

Un deget ma indruma, fara putinta de replica, la o alta tanti, care se ocupa de nasteri. Studiaza copia legalizata pe care o extrag din mapa de plastic si decreteaza: „Aaaa, nuuu, nu aici… Trebuie sa va duceti la Sectorul 1, in Maresal Averescu…” Ma apuca disperarea. Nasterea e declarata in raionul 30 decembrie, adica sectorul 1 de acum.

Plec cu coada intre picioare in „cealalta cladire”, usor de identificat dupa avalansa de afise mititele, albe si vernil, de pe o laterala… Acolo, o doamna draguta (doar vede decese in fiecare zi) imi preia cererea. Imi cere o taxa de 1 leu, dar nu, nu trebuie platita aici, ci la casierie, in cladirea cealalta. Si o copie dupa buletin, e un xerox in chioscul dintre cele doua cladiri. Ies, rontaind maruntel din dinti. Imi fac, constiincioasa, copia dupa buletin. doua copii, cincizeci de bani. Ma duc din nou la cele cinci gratzii, identific casiera. Platesc taxa de 1 leu. Salariul cucoanei, hartia de chitanta si chiria pe spatiul pe care se afla biroul ei fac de zece ori mai mult.

Ma intorc si primesc prima veste buna pe ziua de luni: „Veniti maine, intre trei si patru, cu buletinul de identitate, si puteti ridica certificatul”. Yeeeees!

Ma duc la masina parcata in capatul strazii, pen’ca de cand m-am maritat eu si pana acum sensul a devenit unic, fireste, din partea opusa celei din care veneam eu 🙂

Simona ma salveaza a doua oara, gaseste programul pentru Sectorul 1, daca am noroc cu traficul ajung. Parchez la naiba’n praznic, ca, fireste, pe Averescu nu ai unde, iar trotuarul e blocat cu bariere elegante, facute din … fier-beton… Pe drum ma izbesc de un prieten (stie el care) venit sa isi organizeze oarece deplasari prin Tennessee, cu ocazia lui Jack Daniels. Ce bine e sa ai cunostinte sus puse:))

Cladirea e acolo unde credeam noi ca e ansamblul ala de orfelinate sponsorizate de o oarecare principesa. Acum vad multi bodyguarzi si un santier care a sapat o mare carie in domeniul public. O cladire veche, tare frumoasa de felul ei, cu trepte interioare de marmura si cu o coada infernala intr-un hol de trei pe trei.

Din fericire, nu la biroul unde alerg eu, ci… la nasteri. Multi domni veniti sa declare produsul muncii. Miroase a transpiratie muncitoreasca si sunt teleportata brusc in vremurile fara sapun si deodorant. Ma scutur, imi tin respiratia si intru, umila, cand sunt invitata de functionar. Aici nu mai trebuie sa platesti leul altundeva, ci direct la persoana care iti inregistreaza cererea. Surpriza: maine, dupa 3, pot veni sa imi iau certificatul!!

… ceea ce s-a si intamplat. E primavara, afara e soare, termometrul arata 17 grade, au inflorit chestiile botanice mentionate la inceputul acestei lungi descarcari nervoase si… m-am nascut din nou. O surprinzatoare coincidenta cu hotararea de 1 ianuarie. La radio imi canta Chopin, o doamna usor peltica povesteste istoria lui de amor cu George Sand, iar doi manelisti opriti in paralel cu mine la semafor se uita, cu o privire aproape compatimitoare, la nebuna care fredoneaza ultima nocturna.

deci. da capo.

Tags: | Edit Tags Tuesday March 11, 2008 – 09:19pm (EET) Edit | Delete | Permanent Link | 0 Comments

Un comentariu la “very old yahoos

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s