În spatele a ceea ce respingem


shadow

Un  film extraordinar, pe care l-am văzut cu ceva vreme în urmă – The Shadow Effect, https://www.youtube.com/watch?v=p5mPdtigMio – este prima ocazie de reflecție serioasă despre ce scoatem din noi și aruncăm în lume.

O săptămână plină de întâlniri de coaching mi-a arătat, în repetate rânduri, că dincolo de comportamente pe care le criticăm ca nepotrivite –  uneori, până la deviante – se află răni uriașe, căscate, pe care nimeni nu s-a gândit să le oblojească vreodată. Cu care mintea, neputincioasă ca resursă, nu poate face decât ce fac albinele cu insectele  moarte din stup: le învelesc în ceară, ca să nu contamineze. Numai că, spre deosebire de trupușoarele fragile ale acestor insecte, ”comorile” noastre otrăvite se descompun lent, infuzând, pervers, toate emanațiile lor toxice în sufletul nostru.

Nu despre purtătorul acestor capsule otrăvite vreau, însă să vorbesc. Vreau să vorbesc despre noi, ceilalți, care îndreptăm, acuzator, un deget: persoana aceea este rea. Persoana aceea este imorală. Persoana aceea minte. Persoana aceea este dependentă. Persoana aceea este oribilă. Sunt lucruri pe care le auzim frecvent.

judgment

Agentul de PR din creierul nostru se grăbește să ne reafirme succesul : suntem mai buni, suntem superiori, așa că ne grăbim să arătăm cu degetul oameni care poartă o Umbră uriașă, bine împachetată, în interiorul lor. O scuză anatomică și funcțională acceptabilă. Un mecanism care a funcționat bine când se punea problema supraviețuirii speciei, din punct de vedere fizic. Dar este, oare, ăsta modul ideal de a trata lucrurile? Respectă asta principiile umaniste pentru care s-au zbătut spiritele ilustre ale antichității și Renașterii? Cu siguranță, nu.

Așa încât pledoaria de astăzi ar fi:

kindness

 

 

Anunțuri

Despre demoni şi excese de tot felul


Postesc, îmi spuneau colegele de la birou, şi apoi îşi umpleau farfuria cu cartofi prăjiţi şi dulciuri. Ceea ce îmi provoca, de fiecare dată, un fel de mirare. Pentru că se bătea cu conceptul de post din mintea mea, care e un fel de renunţare senină la a face rău (de aceea în post nu mâncăm niciun animal ucis pentru pofta noastră). Şi renunţarea nu înseamnă să îţi muţi poftele către categoriile „aprobate” de mâncare.

Cu nişte ani buni în urmă, am decis să încerc o variată avansată de post (nu, nu negru, deşi îl ţin şi pe acela cu aceeaşi seninătate când simt că e necesar). Un post verbal. Mi-am propus ca în prima săptămână din Postul Paştelui să nu îmi mai iasă pe gură nimic negativ, fie că era o părere despre cineva, fie că era o vorbă spusă sub tensiune. Prima zi a fost foarte, foarte grea, şi am realizat ce torent de negativitate proiectăm continuu către noi şi ceilalţi. Fie că e vorba de autocritică, fie că sunt energii îndreptate în jurul celor de lâgă noi.

Am reflectat mult la post şi, dincolo de „reguli” şi de excesele de zel, de tip nu mânca oţet, nu mânca ulei, la spiritul postului. Aşa, am ajuns la concluzia că, de exemplu, pateul vegetal, din soia (despre care nu ştim dacă e modificată genetic sau nu) încalcă acest spirit al postului, pentru cantitatea nesimţită de E-uri pe care o conţine şi care, în sine, este toxică: nu faci rău unui animal consumând laptele unei vaci căreia i-a fost luat puiul ca să nu se micşoreze productivitatea… dar îţi otrăveşti corpul cu otrăvuri legale. Am ajuns şi la compătimirea pentru mustrările aprig-invidioase venite din partea altora. Ce face fiecare este responsabilitatea şi treaba acelei persoane, iar faptul că ai hotărât să mănânci o lună fasole din borcan nu îţi dă autoritatea morală de a judeca. Spiritul creştin este unul de iubire şi acceptare.

Am întâlnit această bunătate iubitoare astă-vară, când am mers mai aproape de fraţii noştri greci. Atitudinea lor e mai degrabă una de coach decât una de critic aspru. Dumnezeu nu e un bărbos frustrat care şade pe un nor, cu un deget ameninţător îndreptat către noi, ci o mare de Iubire în care încap şi virtuosul, şi ticălosul. Critica şi respingerea nu au nimic de-a face cu credinţa. În sensul ăsta, excesul de orice fel, inclusiv bigotismul, pot fi la fel de bine trecute în acelaşi rând cu consumul de droguri sau sado-masochismul.  Explicaţia vine dintr-o altă tradiţie spirituală, care, pe mine, una, m-a ajutat să înţeleg la un nivel mult mai profund creştinismul.

Şi greşelile majore, sau otrăvurile, cum le numesc prietenii mei în robe vişinii,  sunt cele care fac rău. Nouă sau altora. De fapt, totul se întoarce la non-violenţă, într-un fel sau altul. Am să le înşir mai jos, pentru exemplificare.

Prima otravă este ataşamentul, faţă de orice: mâncare, bani, plăcere sau orice altceva, pentru că a fi ataşat de ceva creează suferinţă.

A doua klesha , cum sunt numite aceste gânduri dăunătoare, este agresiunea. Sub orice formă, cum ar fi ura, râca, răutatea, reaua intenţie, şi aşa mai departe. Toate acestea sunt versiuni ale aceleiaşi otrăvuri.

A treia klesha este apatia, care apare din starea de lene mentală sau din ignoranţă.

A patra klesha este mândria, adică greşeala de a considera că ai calităţi pe care nu le ai.

… Şi ultima este gelozia, incapabilitatea de a tolera lucrurile bune de care se bucură ceilalţi. Sub orice formă, de la gelozia în cuplu la invidia cea de toate zilele, această stare de iritare datorată bunelor calităţi, a bogăţiei sau bucuriei celuilalt ne distruge, lent, pe noi şi relaţiile noastre.

Aşa că, întorcându-mă la spiritul postului, că de-acolo a pornit toată tărăşenia, conchid: a purta cu tine oricare dintre atitudinile de mai sus e la fel cu a defila cu un demon pe umăr. Nu un demon al alcoolului sau al apucăturilor sexuale dăunătoare, ci unul mai periculos, care se joacă, abil, cu mintea ta şi te învaţă, iar şi iar, să îi răneşti pe alţii. Încercaţi această formă de post: să nu răneşti pe nimeni, măcar până de Paşte, dacă nu şi dincolo de el. S-ar putea să priviţi cu alţi ochi sacrificiul milioanelor de miei care nu au nicio vină şi pier pentru oalele de ciorbă.

Cele trei degete


Prin cursurile de comunicare se arată frecvent un exemplu care ţine de obiceiul nostru de a învinui sau arăta pe alţii cu degetul. Se spune că un deget arată către celălalt. iar celelalte trei arată către tine. Cu alte cuvinte, de câte ori ai tentaţia de a acuza, să te duci, acolo, înăuntru, în toată sinceritatea ta, şi să vezi ce ai fi putut face tu ca să eviţi situaţia pentru care, acum, acuzi.

De cele mai multe ori, primul lucru pe care îl poţi remarca este că tentaţia vine din necesitatea de a-ţi păstra o imagine. Falsă. Sau dintr-o superioritate. Falsă. Îmi amintesc primul curs de Qi Gong, la care maestrul a intrat în sala modestă, în care stăteam îngrămădiţi, într-un uşor disconfort (acum înţeleg provocarea) şi a spus: cine se simte superior celorlalţi, să se ridice şi să plece acum. Ia-ţi superioritatea, dă-i două palme peste ceafă, trimite-o la locul ei şi înlocuieşte-o cu o curiozitate sănătoasă.

Bagă în buzunar mâna aceea cu degetul arătător îndreptat ca o ţeavă de tun laser către cineva, oricine, şi alege să pui întrebări deschise, astfel încât să poţi reevalua situaţia. Ce s-a întâmplat? De ce? Asumă-ţi posibilitatea ca perspectiva celuilalt să fie fundamental diferită de a ta, şi smerenia de a accepta această perspectivă. A accepta nu înseamnă să fii de acord… Dar poţi pronunţa cuvintele „înţeleg ce îmi spui”. Şi apoi să vezi cum o conversaţie în contradictoriu se poate transforma fundamental.

Suntem diferiţi. Fundamental diferiţi, şi reacţionăm diferit la stimulii externi. De ce ne-am aştepta ca o anumită persoană să aibă aceeaşi reacţie ca şi noi? Fiecare cu versiunea lui de adevăr, fiecare cu propria reacţie, aleasă şi asumată. În ziua în care încetăm să mai încercăm să îi trecem pe oameni strada, mai ales când nu vor să o traverseze, şi ne concentrăm pe propria evoluţie, pe procesarea propriilor suferinţe şi lecţii, ne întoarcem în felul acela de smerenie despre care vorbeşte tradiţia spirituală globală. Nu sunt mai deştept, mai tare, mai pregătit, mai spiritual decât celălalt. Sunt, pur şi simplu, în altă fază, pe alte ipoteze de plecare, în contextul altor experienţe. Atât. Iar dacă celălalt are nevoie de ajutor, predica, deciziile despre ce e de făcut şi sentinţele sunt o opţiune neproductivă. Întoarce-te la cele trei degete care arată către tine şi, dacă celălalt are nevoie de ajutor, pune-i întrebări în loc să îi dai lecţii. Suntem foarte frumoşi, aşa, diferiţi, iar diversitatea e  ca o mare de oglinzi în care te poţi privi şi întreba ce anume poţi perfecţiona… la TINE.

de dragul criticii


Iarăşi mi-a ridicat mingea la fileu un comentariu care revarsă ceva resentimente ţinute sub presiune, şi ultimele zile mi-au arătat cât de nefericit poate fi cineva care e veşnic nemulţumit.

Din experienţa mea, cinci sunt motivele pentru care suntem nefericiţi, şi cinci sunt şi metodele de a ieşi din cercul vicios al degetului care acuză.

1. De câte ori arăţi cu degetul, aminteşte-ţi că împrejurarea cu care te confrunţi e un fel de oglindă care îţi arată o direcţie de lucru cu TINE . Cei care sunt tentaţi să critice permanent ascund în interior o deficienţă, o suferinţă, o traumă…  Nemulţumirea constantă, ca stare generală, este o sursă sigură pentru alterarea în sens negativ a experienţelor noastre. Cu cât mai nemulţumiţi, cu atât primim lucruri care să ne nemulţumească.

Critica e strâns legată de un standard care nu e neapărat împărtăşit de celălalt. Metoda de a ne descotorosi de năravul neplăcut al criticii este să ne concentrăm pe ceea ce e bun. 

2. Judecăm şi etichetăm cu mare plăcere. Superioritatea falsă din care provine năravul de a judeca este un exemplu foarte puternic de produs al ego-ului. Energia pe care o îndreptăm către cel judecat vine înapoi şi iată cum ecoul ne arată ce anume e imperfect la noi… Şi de aici şi metoda. De fiecare dată când îţi vine să judeci (de exemplu, să pui pe un serviciu eticheta de preţ nejustificat de mare) spune mai degrabă ceva care se referă la tine: nu mi-l pot permite, dar poate o să am mai mulţi bani în viitor şi atunci o să pot.

3. Învinovăţirea: degetul acuzator spune că există întotdeauna un motiv exterior de frustrare sau unul interior de auto-acuzare. Uităm, de fiecare dată, că primim ceea ce am cerut, într-un fel sau altul. Înlocuiţi învinovăţirea cu o observare liniştită, curioasă, care doar investighează ceea ce se întâmplă. Un caz particular este Vina. Dacă şi cu parcă s-au urcat în barcă: ne întoarcem în trecut şi ne punem singuri la colţ pentru asta sau aia, şi oftăm gândindu-ne că dacă am fi făcut altfel ar fi fost mult, mult mai bine. Dar lucrurile s-au petrecut, apa a trecut pe sub pod, şi trăim consecinţele acţiunilor noastre. Aşa că metoda este să ne uităm la situaţia actuală şi să decidem ce e cel mai bine de făcut pornind de la starea prezentă de lucruri.

4. Condamnarea. Ţintuirea pe cruce. E prost, e incompetent, e rău intenţionat. Sau, mai rău, autocondamnarea. Nu pot, nu ştiu. Dă un „delete” la oricare dintre propoziţiile de felul ăsta şi înlocuieşte-le cu „atât poate el” sau „învăţ din ce în ce mai mult”.

5. Bârfa. Ei bine, da, după ce îi ţintuim pe oameni pe stâlpii unor lipsuri pe care noi le percepem (nu înseamnă că sunt şi reale), mai vorbim şi cu alţii despre asta. Sau le spunem celorlalţi ce incapabili, rataţi şi incompetenţi suntem chiar noi. Bârfa despre noi e mai dăunătoare decât bârfa despre ceilalţi. Reţeta? simplu. Ţineţi-vă gura.

Şi dacă vreţi să vă apucaţi de chestiile astea, stabiliţi-vă pentru fiecare un interval de 3 săptămâni de lucru…. să se dezveţe mintea de năravurile neplăcute. Apoi evaluaţi ce se întâmplă în viaţa voastră. În cel mai rău caz, schimbări pozitive. În cel mai bun? Miracole.