The Amazon Turkish Bath

Am adormit târziu, m-am trezit devreme. Febra călătoriei nu mă lasă să petrec prea mult timp dormind. Îmi caut pieptenele şi am senzaţia că l-am uitat acasă. Decid să plec, e opt, la o plimbare prin cartierul tăcut. Găsesc deschis doar la o farmacie.Da, au un pieptene mic, roz, ca de jucărie, costă trei soles – adică un dolar.  Farmaciile au program lung, lung, şi sunt multe ca la noi, doar cu nume ceva mai colorate – de exemplu Arc Angel :D. Ulterior, aflu că majoritatea deţin ATM-uri. Cu băncile e ceva mai subţire.
Revin, agale, spre pensiune, cu ochii după leandrii enormi, înfloriţi, mă întâlnesc cu S., ieşită să cumpere ouă şi pâine pentru impro de mic dejun. Dibuim o brutărie deschisă, miroase ca la balamuc, au tot felul de tentaţii calde. Pe drumul de întoarcere, ne oprim la o tarabă de street food. O bătrână vinde nişte pacheţele cu ceva fiert într-o frunză de altceva şi frumos legat cu pai, în pătrăţele arătoase. Întreb ce este asta, aflu: tamales. Doamne, ce mai bunătate. Un fel de bulz cu surprize, copt în frunză de palmier. În el, gusturi noi, necunoscute, minunate.

Pâinea şi ouăle îşi fac efectul. Lumea apare în grădiniţă, la breakfast, apoi este timpul să ne îmbarcăm în taxiul care costă, preţ fix, 45 de soles, adică vreo şaptesprezece dolari, până la aeroport. Controlul de securitate e cel puţin blând pe zborurile interne, intrăm cu sucuri şi ape şi şi şi .

Zborul e scurt, avionul  – pe jumătate gol, gustarea e compusă din trei junk food-uri la pachet. Le iau ca să le dau copiilor din sat. Ce copii nu sunt amatori de junk food? Aterizăm într-un fel de saună umedă, fierbinte, parcă nu ai aer când încerci să inspiri. Singura metodă de răcorire e cu ventilatoarele uriaşe, leneşe, care se învârt, cu lentoare ecuatorială, în tavanul aeroportului.

La ieşire, suntem verificaţi dacă bagajul şi biletul corespund. Suntem într-o zonă săracă, bag sama că pe-aici se şutesc bagaje :))

Avem de optat între taxi şi un fel de tuk tuk pe trei roţi. La tuk tuk, preţul e pe jumătate faţă de taxi. Alegem taxiul şi intrăm într-o nebuneală năvalnică, cu sute de hărăbaie dintr-astea pe trei roţi care se îmbulzesc ca albinele la gura stupului, maşini, toată lumea cară ceva  – de preferat,  lucruri imposibil de mari în vehicule imposibil de mici.  În tuk-tuk, între driverul care stă călare pe şaua de motor şi pasagerii de pe cele două roţi din spate, plase din sârmă colorată arată priceperea la împletit a localnicilor. Modele în zig-zag, în mai multe culori, plase care par făcute de o tarantulă imensă şi roşie, imaginaţia nu are limită. Sunetele şi culorile amintesc de Asia. Reclamele sunt vopsite direct pe clădiri, prea puţini au bani să plătească un billboard.

Ajungem la hostelul indicat. Pe fronton scrie ok hostel, şi chiar e ok, are două stele adevărate. Lăsăm totul baltă şi, morţi de foame, dăm fuga la un restaurant din port, urmând indicaţiile în spaniolă ale recepţionerului. Aici, doar cu engleza, ai cam pus-o. Îmi propun studiu mai aprofundat pentru perioada imediat următoare :D.

Restaurantul e absolut fermecător, se vede Ilaya, al doilea râu de lângă Iquitos. Ilaya e mai puţin noroios decât Amazonul. Are, totuşi, aceeaşi culoare roşiatică. Dacă mă gândesc câte frunze şi câtă vegetaţie pică zilnic în apa asta, îmi explic de ce culoarea e aşa ciudată. H. realizează că a pierdut telefonul, un iphone, în trotineta cu care am venit la restaurant şi grupul se mobilizează – fiecare trimite tot ce ştie mai bine. Uluitor e că, o oră şi jumătate mai târziu, omul se întoarce şi îi dă telefonul înapoi. Îngerii au funcţionat.

Ne oprim tot la ceviche – peştele crud-marinat – şi ne bucurăm de ultima masă decentă pe următoarele cincisprezece zile. Înainte de plecare trebuie schimbaţi bani – în junglă nu există exchange, nici atm – şi ne căznim cu cardurile la un fel de bancă. J. nu ştie pinul cardului… drept care rămâne pe sec. E timp berechet până la întâlnirea cu T. , aşa că plecăm să dăm o raită în Mercado Belen – raionul şamanilor, la o adică.

Uluitor, absolut uluitor. O năvală de plante uscate şi crude, frunze de coca, chestii mai mult sau mai puţin halucinogene, bucăţi de lemn de tot felul, cranii, piele de leopard, zemuri cu seminţe în ele, varii farmece, pudre şi tutun mapacho, culoarul vrăjitorilor bate de departe orice Harry Potter.  Citesc etichete: ayahuasca, una de gato, san pedro. Îmi iau o pungă de palo santo, just in case, şi ieşim din zona magiei trecând în cea cu evantaie, biciclete şi pui prăjiţi. Am realizat mai devreme că nu pieptenele lipsea, ci periuţa şi pasta, aşa că îmi iau nişte jafuri pe lângă care produsele de Obor sunt deluxe. Important e că am o pastă şi o perie.

Mai facem o oprire într-o pieţişoară de artizanat, unde se achiziţionează evantaie din frunză de palmier. Oh, cât aveam să regret că nu am luat şi eu unul. dar pălăria împletită a fost mai atractivă… bună pentru ploile din junglă.

T. a apărut. Ne cunoaştem… oh da, ne cunoaştem. După schimbul de bonjour-uri colectiv, ne pregătim de o cină pe oră englezească  – la şase. Asta e în primul rând din cauză că aici se cam face iarnă, adică avem doar unsprezece ore de lumină pe zi. La şase şi jumătate seara e beznă. Apusul este foarte scurt. Apoi, trebuie să ne ducem devreme la somn… mâine, la cinci, începe balul. Aşadar, purcedem spre faleză, pentru a cina la restaurantul unui englez căruia se pare că i-a cam plăcut viaţa. Boşorogul e curtat de două curve frumuşele, iar prin faţa noastră se perindă, în plus faţă de acest spectacol, comercianţi care vând orice, femei shipibo care încearcă să ne ofere lucruri cusute de mână. Spectacolul streed food-ului explodează în noapte, peste tot cineva vinde ceva de mâncare.

Pe drumul de întoarcere alegem să ne oprim la singurul supermarket din zonă, deschis într-o casă care poartă încă semnul antediluvian al unei prăvălii aparţinând unui musiu Cohn… evreii ăştia… şi în iquitos au ajuns să aibă magazine… sunt mama şi tata comerţului 😀

De la supermarket plecăm cu o droaie de sucuri, mâine avem bărcile la ponton în creierii zorilor, când bagajul trebuie să se afle la uşă, pentru că va fi preluat şi transportat. Noi avem plecarea la 7, după micul dejun. Localnicii încearcă ne convingă să cumpărăm haine tradiţionale. E seară, e weekend, lumea e la promenadă. Lângă balustrada care dă la râu, o gaşcă dansează capoeira lângă un câine placid. Câinii de iquitos sunt slabi şi râioşi. Pisici nu prea am văzut.

Stau în cameră cu H., o sud-americană get beget, plină de curbe şi zvâc, care doarme în pielea goală, în frigul şi sunetul de elicopter al aparatului de aer condiţionat. Hei, avem aer condiţionat…

Visez lucruri ciudate, ciudate. Ieri au fost simbolice, parcă încheieri de capitole, azi alunec în cele epice. Avanpremieră la marea aventură.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s