Revelionul la români. Dialog alemand.


Amicul meu, Harry, comenta de dimineaţă, cu pleoapa lipită de ceaşca de cafea şi deştele de la picioare fluturând în papuci, despre faptul că românii ar trebui informaţi că petrecerea e cu mâncare. Oferind alternativa lui de ciorbă de varză la meniul sofisticat-pisicol-sud-est-asiatic conceput de consoartă, cerea comunicări clare către musfiri: să vină nemâncaţi!

Aici începe dialogul intercultural. Păi cum să aibă românul o petrecere fără mâncare. Petrecere cu mâncare e un pleonasm, frate, şi dacă e vreo ocazie, apăi trebuie să fie mâncare la greeeeeu! Aici îmi creşte brusc interesul faţă de occident: ăştia sunt în stare de organizări din alea triste, fără beutură şi crăpelniţă??? Păi şi care mai e haiul? Mai ales de Sărbători, cu S mare.

Revelionul la români începe de prin octombrie, când auzi, din ce în ce mai insistent, întrebarea: ce faci (sau ce facem) de REvelion? Se organizează haite structurate, care se năpustesc în fiece cabană şi hotel de la munte, din Austria, din Bali.

De dimineaţă, în Metro, era spectacol. La nouă se terminaseră creveţii. Toţi nenii cu un fel sau alt fel de restaurante dăduseră buzna să cumpere prospătură. Dar – mai ales –  înseamnă  maximum de chin pentru cei ce lucrează în saloanele de coafură, cu toate cocoanele pe care le apucă brusc tunsul, vopsitul şi făcutul de copiţele la mânuţe şi picioruţe. Şi trecerea de la sarma la curcan, de la ţuică la şampanie, de la cuşmă de Moş Crăciun la rochia de seară. Iar mâine dimineaţă, ciorbă de potroace. Şi Da Capo. Ceea ce vă doresc şi dumneavoastră.

Reclame

Eşti ceea ce cumperi?…Omul Nou: omul Obiect.


În atmosfera eterică de sărbători creată în minunatele noastre mall-uri, descopăr o creaţie vizuală care, personal, îmi creează sentimente vecine cu oroarea.

O familie în care capetele oamenilor sunt înlocuite de OBIECTE. Ce frumooooss. Nu îmi place să vorbesc despre teoria conspiraţiei, dar.

Ceasul, inelul şi ursuleţul. Or something. Familia fericită. Poate că nu sunt eu prin target. Dar… noi suntem formaţi din obiectele pe care le cumpărăm? Trebuie să cumpărăm obiectele ca să fim trecuţi în rândul oamenilor?

Mi se pare o inversiune spectaculoasă. da, este şocant, ceea ce e unul dintre obiectivele comunicării vizuale. Dar ar trebui să fie şocant-incitant, nu şocant-deconcertant. Mie nu îmi mai vine să cumpăr nimic după ce văd această mare explozie de creativitate ieşită din capul vreunui băiet care a consumat puţin peste limită whisky cu red bull.

Felicitări creepy de Crăciun


De Crăciunul ăsta mi-am făcut cadou o preafrumoasă lampă de la Ikea, înlocuitor al aplicei explodate  care şi-a împrăştiat cioburile masive în cearceaful meu. Fireşte că lampa de la Ikea era cu priză, cu adaptor, cu leduri şi alte obstacole în calea unei instalări normale, aşa că a fost nevoie de electrician.

Electricianul nu a venit cu mâna goală. mi-a adus un calendar cu un nene de la PSD Voluntari. Pe calendar nu scrie decât numele. Nu ştiu în ce calitate se promovează, iar sigla îmi repugnă mai mult decât orice insectă scârboasă.

Eu vin dintr-o familie în care cineva a fost coleg de clasă cu regele, altcineva a murit în puşcăriile comuniste, altcineva a ajuns la Canal pentru simpatia pe care o arăta faţă de  fotografia regelui. Bunica mea a pus cele trei licenţe în dulap şi a frecat pe jos în Casa SCânteii pentru că au dat-o ăştia roşii afară de peste tot unde au prins-o. Eu nu voi putea simpatiza niciodată socialişti.

Ca să fie pachetul complet, în cutia poştală găsesc şi calendar. Frumos, roşu, celofanat, tot cu poza uşor suină şi cu o zicere pe care, din bun-simţ, mă abţin să o comentez. Nenea ăsta, că nu mai ştiu nici cum vă cheamă de cât roşu am văzut în faţa ochilor, ce-ar fi să nu mai omorâţi atâţia copaci ca să ne umpleţi casele cu mizerie? Şi ce-ar fi să vă gândiţi la o propunere de bun-simţ pentru cetăţenii din ale căror impozite bag sama că intenţionaţi să activaţi, dacă tot vreţi banii noştri, sau voturile sau orice altceva. Oricum, pentru campania electorală cred că v-ar trebui cineva care să se priceapă, având în vedere că trăsnaia asta cu calendarele v-a ieşit de toată jena.

Crăciunul şi abundenţa


Unul dintre lucrurile pe care le-am învăţat în Nepal a fost că de sărbători trebuie să mănânci peşte. Pentru că peştele e simbolul abundenţei şi al norocului. Un carnagiu mai puţin sângeros decât moartea miilor de porci, miei şi curcani de la noi, de sărbători.

De fapt, Crăciunul este la noi o sărbătoare a supraabundenţei. Pe care o prezentăm, dar care nu reflectăm. Cum ar fi să produci abundenţa? Şi, de fapt, la ce se referă asta?

Unii se gândesc automat la contul în bancă, aşa că revin la definiţia budistĂ. Abundenţă înseamnă să ai puţin mai mult decât îţi trebuie. Şi există metode de  a chema abundenţa în viaţă. Prima  e asta, cu peştele. Dar când îl cureţi, găteşti, umpli, pui în tavă etc nu uita să îi mulţumeşti că a ajuns pe masa ta,ca să îţi aducă abundenţa.

A doua metodă: în laterala uşii de la intrare, ideal în dreapta, construieşti o grămadă de bolovani aurii. Ei sunt muntele tău de aur, remediu venit din Feng Shui.

A treia metodă: ventilează casa pentru a primi noile energii. Scoate tot ce şade prin colţuri. Degajează. Aruncă, donează, vinde tot ce nu ai folosit de mai mult de un an. Nu ai nevoie de aceste obiecte care te sufocă. Acum e momentul în care poţi crea spaţiu în jurul tău. Creează-l şi dă-i misiunea de a veni cu tot ce îţi lipseşte. Dragoste, abundenţă, sănătate, înţelepciune, carieră, potecă lină pentru copii.

Următoarea metodă: foarte simplă. PUne o picătură de patchouli în portofel.  Nu ai picătură? Îţi spun eu cum poţi face rost. Poţi pune şi în dulap, la haine. Este un repelent excelent, nu o să îţi mai trebuiască naftalină 😀

Sau.

Cumpără o fântâniţă din aia care recirculă apa.  Pune-o în casă, pe locul banilor (dacă nu ştii să calculezi harta, alege colţul din stânga, opus uşii de la intrare. Nu uita să adaugi o picătură de esenţă binefăcătoare în apa care circulă.

Lista nu s-a terminat încă.

Mai poţi chema abundenţa în viaţa ta construind un copăcel norocos. Copăcelul norocos se face din sârmuliţă aurie pe post de tulpină şi crăcuţe şi bănuţi galbeni sau pietre semipreţioase pe post de frunze-fructe. Pune-l tot în colţul bogăţiei.

Continuăm.

Cumpără un balon roşu, umplut cu heliu. Scrie pe el „abundenţă” cu o carioca permanentă şi dă-i drumul să zboare în Univers.

Dar, ce e cel mai important, când pregăteşti bunătăţile de Crăciun, fă-o cu gând bun. Nu te îngrijora tot timpul în privinţa banilor. aminteşte-ţi că, undeva, Cineva are grijă de tine. Dăruieşte-ţi, măcar azi, de Crăciun, o zi în care să delegi grijile tale. Undeva, din Univers, o să apară o soluţie, chiar mai repede dacă nu te frămânţi. Nu uita că suntem creatorii propriului nostru viitor. Vezi ce faci cu lutul: gândurile, vorbele şi faptele tale de acum.

Crăciun fericit tuturor…  apoi hai să curăţăm colţurile pline cu obiecte care zac acolo şi să chemăm abundenţa în viaţa noastră.

Crăciunul celor cinci ecrane. Sau şase


Cert e că le-am pierdut numărul.

La noi în familie, Ajunul este ziua în care familia se uneşte în vatra casei. Atât cât a rămas din familia noastră: două femei cu câte un fiu fiecare.  Moşul le-a adus anul ăsta celor doi băieţi ilectronice.Un wii, un ipad, un WOW. Băieţii fiind ocupaţi cu cele două ecrane, soră-mea s-a aşezat la un chat scurt pe mess cu finii ei din Scoţia. Eu, în lipsă de dialog, deschid blackberry-ul şi intru pe facebook.

Apoi ne urcăm în proaspătul Smart intrat în familie cu plăcuţe de înmatriculare cu tot. Şi merg acasă. Unde deschid laptopul. Copilul fuge cu ipadul în mansardă de parcă ar fi un vânător cu prada. Eu dau drumul la un film leşinat pe tv şi intru pe blog. E un Ajun foarte, foarte diferit.

Cu ce-am rămas după comunism


Nu neapărat pentru că azi e 22 decembrie.

Mai degrabă pentru că ieri am văzut cum un român poate transforma cea mai mică motoretă într-un supervehicul de livrări :D.

Am început să mă gândesc la ce am moştenit din perioada aia cenuşie.

  1. Posibilitatea de a repara cam orice, cu piese vechi reciclate sau improvizaţii inspirate.
  2. Ştiinţa de a găti cu foarte puţin şi de a inventa mâncăruri când ingredientele nu seamănă cu reţeta.
  3. flexibilitatea, capacitatea de a ocoli insurmontabilul, ca să ajungem la ţintă
  4. cultura cozii. după douăzeci de ani, constat că socialul se perpetuează şi îmi amintesc de nesfârşitele conversaţii în nesfârşitele cozi.
  5. abilitatea de a curba regulile la limita la care legea nu plesneşte iar noi putem să ne facem treaba. Din acest ciclu face parte şi episodul „trei benzi, cinci coloane de maşini”.
  6. valori ca prietenia. Când televizor nu era, curent nu era, căldură nu era, ce îţi mai rămânea era un şpriţ de „corăbioară”, cum se chema vinul ăla cu gust de rumeguş de la Murfatlar, şi prietenii. Vesticii sunt întotdeauna surprinşi de cât de prietenoşi sunt românii. Noi nu le spunem musafirilor adresa casei. Noi ne ducem şi îi luăm de la aeroport.
  7. o legătură misterioasă cu Pământul şi fructele lui. Nu ne-am îndepărtat de natură ca americanii, care cred că porcul e o chestie feliată care creşte pe raftul supermarketului, şi încă mai ştim să ne facem un ceai din plante când nu ne e bine.
  8. cultura campingului. Vă amintiţi, cei care îşi mai pot aminti, cum plecam cu căţel, cu purcel, cu cort şi masă şi scaune, în vacanţă? Maşina gemea de atâtea bagaje. Dar pentru o naţie eminamente săracă, în care standardul bogăţiei era „apartament, maşină, video şi tele color” am învăţat destul de bine să fugim oricând, cu oricât de puţini bani, să dormim pe bancheta din spate şi să prindem răsăritul pe malul mării.
  9. o incredibilă poftă de creaţie, din toate punctele de vedere. Eram învăţaţi să evadăm în carte şi teatru. La cinema se stingea lumina. Dar găseam o perversă bucurie în aluzii fine la buldozerul care ne strivea tuturor ceafa. De acolo a ieşit modernismul românesc, premiile la Cannes, inventatorii români premiaţi, scriitorii români premiaţi. Şi extraordinarul nostru simţ al umorului.
  10. Last, but not least: pentru că am trăit cu spatele la zid, ştim să reacţionăm corect sub presiune. Probabil că de-aia românii sunt excelenţi la tactică. Tot de-aia nu strălucim deloc la strategie. Uite la guvernul ăsta de IQ submediocru: nu vede mai departe de lungul nasului. Dar incapacitatea e justificată: când e haita de lupi la gâtul tău, nu te mai gândeşti la ursul din pădure.

Noi, românii, ne pricepem la toate.


Chiar aşa. La fotbal, la femei, la politică. La toate celelalte. Avem păreri extrem de clare, chiar dacă se bazează mai degrabă pe inspiraţie decât pe cunoştinţe clare.

„Românesc” e adesea sinonim cu derizoriu, şleampăt, în dorul lelii, o sumă întreagă de cuvinte care definesc superficialitatea şi non-calitatea.

Există o grămadă de francize deja în ţară. Câteva sunt remarcabile prin lipsa de rigoare a implementării. Vezi cum chestia cu pricina e puţin mai altfel decât sora mai mare, din ţara X.

În Dubai, într-o dispută pe care o să o povestesc cu altă ocazie,  dezbăteam cu managerul stabilimentului respectiv necesitatea respectării un standard. Când vezi că scrie McDonald’s, apăi McDonald’s e, frate.

Ajungem sâmbătă într-un restaurant de reţea. Voiam mâncare uşoară, arăbească, vegetariană. Lângă casă există o asemenea cârciumă. Înăuntru, gol. Primul semnal de alarmă. Vine chelneriţa, ne aduce meniul de catering în locul celui de local. Al doilea semnal de alarmă. ignorăm, comandăm.

Vine limonada mea, paiul e înfipt prin felia de lămâie, ceea ce provoacă un tsunami când încerc să amestec mierea nedizolvată. În localul arăbesc cântă, suicidal-depresiv, Hruşcă. Colinde. WTF. Începe să vină mâncarea, apare un alt cuplu, uf. Cel puţin ştiu că nu or să ne omoare ăştia ca să ne pună în oala cu ciorbă.

Mâncarea, corectă. Rămâne, cerem la pachet, primim. Mâncăm ca la fast food, picoliţa îţi stă în spinare de parcă aşteaptă să termini mai repede şi să scape şi ea de corvoadă, aproape că îţi smulge farfuria de sub nas.

Nota, vă rog. Vine o chestie scrisă ca pe vremea împuşcatului. Scot cardul şi mi se spune, fireşte, că nu le merge POS-ul, urmează o poveste pe cât de neinteresantă, pe atât de abracadabrantă. Că fostul proprietar a închis acum câteva luni, că apoi localul a fost preluat de noul proprietar (probabil, dornic de venituri rapide, de vreme ce un tacâm de Revelion e cinci milioane), că nu le merge încă softul, că, că, că.

Întreb, propunându-mi să nu mă enervez, unde e cel mai apropiat bancomat. În capătul străzii, mi se spune. După capătul străzii, mai faci trei sute de metri, te întorci fuga-fuga să plăteşti, chelneriţa te aşteaptă la uşă ca să fie sigură că îţi ia banii. Noroc că am luat maşina, pentru că eram în adidaşi şi ar fi fost chiar interesant să alunec atâtea sute de metri. Singura problemă e că locurile bune de parcare au fost ocupate de microbuzul de livrare, sosit între timp.

Fireşte, şpăguţa e direct proporţională cu cât de minunate sunt serviciile. Eu pe acolo nu mai calc, dar am nişte întrebări existenţiale:

  1. Într-o franciză, eşti controlat de francizor. Cum e posibil ca francizorul să lase pe cineva să îi batjocorească marca într-un asemenea grad?
  2. Să ţii un restaurant e o profesie. Necesită o specializare. Nu e pentru orice cioban care s-a decis să cumpere dreptul de a găti pentru alţii, de ce cred ăştia că se pricep?
  3. Şi chiar dacă nu eşti specializat, simpla observare a clientului îţi poate da o idee destul de clară despre ce ai de făcut. Asta dacă îţi pasă de el.

Dar nu. Le călcăm pe picioare, ce naiba, cine sunt, de fapt, clienţii ăştia care ne tulbură pacea?…

Văd calapodul acesta de oameni peste tot în restaurantele şi hotelurile româneşti. Degeaba construim autostrăzi pentru turişti, dacă ne propunem să îi servim în halul ăsta. Mare dreptate avea vecinica mea, fată de boieri ruşi fugiţi la 1918 din faţa valului roşu: Mujicul, dacă nu îi pui biciul pe spate, te striveşte. Deşi eu sunt cam de stânga ca principiu, de data asta bătrâna doamnă Teohari a avut dreptate, Dumnezeu s-o odihnească. Scoateţi, fraţilor, bicele, că nu se mai poate.

o ninsoare zăpăcitoare


Am asistat, involuntar, la cel mai năuc mediu de transport urban în Bucureşti, între flocoanele îngheţate de apă şi zăpăceala generală a inflaţiei de lumini de pe bulevarde. Am ajuns acasă cu certitudinea că trăiesc într-un oraş confuz, lucru care s-a propagat şi azi, ca un ecou nedorit.

Vreau să cred că ninsoarea este cea care împinge oamenii să te anunţe, în ultima clipă, că nu mai vin la şedinţa de coaching, sau terapie, sau la cursul pe care l-ai programat.

Te uiţi la gaura bruscă din agendă, te gândeşti cu năduf la cei pe care i-ai respins ca să păstrezi locul celorlalţi…  Şi anulezi. Ore moarte, în care puteai face ceva, trebuie să îţi găseşti altceva de făcut. Poate e mentalitatea uşor prusacă în care m-a scăldat bunica, înfigându-mi, repetat, în minte ideea că dacă ai promis că vei fi în locul x la ora y, ar fi bine să fii acolo 😀

Apoi respiri adânc, zen, şi îţi spui că probabil mâine vei avea de rezolvat o urgenţă mult mai importantă, cu impact imediat în viaţa cuiva, sau că, în definitiv, grupul de curs nu era optim, aşa că e mai bine să reclădeşti toată cetatea de la zero. Iei pisica albă şi moale, te cuibăreşti în păturici şi – da – pentru prima oară în trei săptămâni inactivezi soneria de deşteptare. Pentru că merităm, cu toţii, o pauză.

După care ne apucăm – din nou – de treabă. Şi, pentru că veni vorba, aveţi loc să vă desfăşuraţi şi să ne spuneţi ce ateliere şi cursuri v-aţi dori pentru anul ce vine. Care sunt cele mai fierbinţi subiecte?…

comori Navajo


” A nickel for your thought”, spune americanul, când vrea să te întrebe la ce te gândeşti. Lucrâd să pregătesc seminarul de joi, a venit gândul de cinci penny.

Simpli băieţi, indienii ăştia. cum trăiau ei în corturi şi vânau bizonul. Cum făceau ei focul, ca nişte barbari, şi dansau împrejur.

Dar, mai ales, ce desenau ei pe nisip. Şi, mai interesant, ia uite, domule, cum seamănă cu ce desenează tibetanii din nisip. Dincolo de aparenţe, descoperi o lume plină de simboluri, chei care deschid lacătele uşilor schimbării.

Pe cântăreţul punk din poză l-am numit,  la început, omul cu fluierul. Ştiam că îmi place. nu ştiam de ce. Indianca din magazin, însă, da.  Am întâlnit, mai târziu, un alter ego al cântăreţului din Flaut, am aflat şi numele, Kokopelli.

Omuleţul ăsta ciudat şi un pic prea tapat pentru zilele noastre cântă Schimbarea. Încearcă să printezi imaginea, la dimensiunile unei poze de paşaport, şi să o porţi cu tine. Durează maximum o lună până la prima schimbare relevantă. Şi aici nu vorbesc de o canadiană nouă.

Atâtea lucruri magice şi misterioase se ascund în spatele unei aparenţe lipsite de mărire. Vânzătoarea din magazin ar putea fi fiica unui şef de trib. Sigur, conduce un Chevy din ’70 toamna. Dar câte minuni are în mesa ei cu pietre ale puterii.  Ce vreau să spun e că sunt două lucruri pe care le ignorăm şi le călcăm zilnic în picioare în loc să le cultivăm, ca nişte fermieri ceva mai pricepuţi: potenţialul şi schimbarea. Când ai reflectat, serios la ele? Când le-ai invitat să vină în viaţa ta? Când le-ai privit altfel decât cu rezervă sau cu teamă? Când le-ai valorificat?

Sigur, principii, generalităţi. Să trecem la concret. Care e lucrul de care îţi e cel mai teamă? Dacă schimbarea ar aduce acest lucru în viaţa ta, ce ai face? un plan concret. Acum, că ai făcut planul de rezervă, şi ştii că acel ceva nu te va ucide, ci te va obliga să evoluezi, cum te simţi? Parcă e puţin mai acceptabil, nu?

Am o prietenă care şi-a intitulat blogul Reţetar împotriva fricii. Frică ne e de ce nu ştim. Cheamă schimbarea în viaţa ta, şi dacă valul vine şi cu ceva buturugi şi noroaie, pregăteşte-ţi costumul impermeabil ca să treci şi de testul ăsta şi să îţi afli adevăratul potenţial.

Epidemie de filosofie


Urcând pantele abrupte ale dealului pe care şedea de mult uitata cetate Priene, colonie grecească pusă hoţeşte pe pământ turcesc, ascultam ghidul care ne povestea despre felul în care oraşele îşi plăteau filosoful, care avea în fişa de post umblatul pe străzi şi, în general, gânditul, fără indicatori de performanţă şi bonus variabil.

În principiu, când ai timp liber şi te gândeşti, îţi vin tot felul de idei. Cum ar fi Mioriţa. Fireşte, ciobanii depresivi sunt o minoritate în rândul neamului românesc, de aceea nu vom stărui asupra acestui exemplu. Dar dacă mă gândesc la ritmul animalic în care sunt unii sau alţii siliţi să muncească, e clar că modelul e destinat unei supuneri neabătute. La fel ne făcea şi Nea Nicu, când ne punea să stăm la coadă cu orele pentru un pachet de unt, două cutii de detergent gri, cu miros de gaz, sau celebra hârtie igienică plină de aşchii, fabricată la Buşteni.

Majoritatea sistemelor care au ca scop înregimentarea individului creează artificial un şir de necesităţi stringente. Individul nu îşi mai vede copiii pentru că are un deadline sau fiindcă în weekend e team building, sau pentru că stă la coadă în frig. Unii reuşesc, ca peştii deştepţi care sar peste marginea năvodului, să îşi găsească propria libertate în sistem sau să se elibereze de-a binelea. Însă când mintea nu e capturată de aceste iminenţe şi necesităţi, când începe să se liniştească, îşi recalibrează, ca un sistem autonom deştept ce e, ipotezele de lucru.

Aşa afli că sunt pe lume o grămadă de lucruri care te pot face fericit. Condiţia necesară şi suficientă e să îţi revizuieşti cerinţele. Să încetezi să mai programezi tu, ca deşteptul, nişte viitoruri care nu fac nimănui niciun serviciu, sau care răspund doar mândriei încăpăţânate de a fi create de tine.

Cu mâinile arse de sodă şi detergenţi, după o zi de muncă fizică relativ intensă, dedicată iminenţei inundării casei cu ce curge (sau, mai exact, ce nu) prin conductele de la bucătărie, şi cu creierul relaxat de timpul ăsta brusc de gândire, mă întreb cum ar fi să avem oră de gândire obligatorie. O oră în care să meditezi la ce subiect vrei tu, fără să te îngropi în halda de informaţii redundante, facebook-eală, discuţii din alea inutile, follow-up-uri obsesive şi şedinţe care se puteau termina în cinci minute, dacă lumea s-ar fi concentrat.

Cum ar fi să aibă copiii, la şcoală, obligatoriu, oră de gândire? Nu de înghiţit sute de pagini de copaci omorâţi şi pătaţi cu cerneală tipografică. Ci oră de fitness mental. Ar urma o epidemie de filosofie. S-ar putea să constatăm că ne trebuie altceva, şi de obicei mai puţin, ca să ne fie bine. Lucru care supără producătorul într-o civilizaţie de consum. Producătorul vrea să cumpărăm şi să consumăm. Dar imaginează-ţi că nu mai trebuie să cheltuieşti decât jumătate din ce cheltuiai. Şi, ca atare, nu mai trebuie să munceşti decât jumătate din cât munceai.

Cât timp liber pentru gândire ar rămâne. Şi cât de departe, ca omenire, am putea ajunge.

Mă duc să îmi fac unghiile şi să mă dau cu cremă, ca să nu şochez oamenii cu care voi da mâna mâine. Între timp, visez la răspândirea virusului într-o catastrofică epidemie mondială de filosofie.