Cei Perfecți

13934680_1430698533610855_9207663193893608147_nIeri, la coborârea de pe munte, am vizitat boulanger-ul, care ne pusese deoparte pâinea cea râvnită, precum și pe bătrâna doamnă ce ține magazinul cu brânză, ouă, animale vânate și ucise și chipsuri cu termen de expirare plus infinit. Lucrurile respective s-au lăsat cu o masă tovărășească, în bucătăria vilei închiriate lângă Pelerin. Ieftin și bun :). Seara, ne-am dus la cârciuma numită Cartoful Fumegând. Toate locurile astea, închise miercurea, sunt deschise joi, dar nu mai au creme brulee și există o singură formulă vegetariană, gen cartofi-salată-brânză frumos dispuse într-o farfurie mare și spectaculoasă.
E joi. Zi de petrecere în sat: o formație de cinci personaje, dintre care unul feminin, cu ceva instrumente cu corzi, cântă muzică occitană. Unele melodii sunt stranii, grave, altele jucăușe, dar îmi place limba de neînțeles, cu parfum de latină veche, în care se cântă, și străduța laterală terasei unde se întâmplă concertul: lumea a ieșit să danseze. 20160811_221725[1]Moșneguți cu fetișcane, adolescente cu adolescente, perechi – într-o uitare deplină de sine și de lume, se bucură de muzică. Curge lumină portocalie și stare de bine, pe care o aud mult după ce, zdrobită, m-am cuibărit în pat ca să scriu. Sufletul occitan se strecoară pe fereastra pe care am lăsat-o, hoțește, deschisă, ca să aud muzica inimii acestor locuri tainice ce se deschid pentru cei cu inima, la rândul lor, deschisă.

Micul dejun de a doua zi, identic, cu lumânările aprinse și fântâna de ametist curgând, ne oferă destulă pâine de casă (de data asta) și o conversație cu proprietarul Mag , în urma căreia decidem să căutăm peșterea pe care am văzut-o în documentarul cumpărat de la misterioasa poloneză din Alet-Les-Bains. Primesc un bilet cu numărul unui ghid, care nu răspunde nici pe fix, nici pe mobil… așa că ne luăm după indicațiile celui mai deștept GPS din grup. Doar că acest cel mai deștept GPS din grup a fost setat să găsească un loc care diferă de ținta noastră printr-o literă. După o căruță de serpentine nimerim un drumeag cât un firicel, Doamne-feri să vină vreo mașină din partea cealaltă, care duce într-un sătuc literalmente uitat de lume, cu un nume greu de reținut. Un nene  în pijama iese la ușă, bucuros să ne vadă (sau poate avea o lanternă în buzunar) și îl sună până și primar, care nu știe de nicio peșteră. Pornim după gps…Trecem un râușor, o pășune, ajungem în zona pe care o arăta aparatul… nu se poate urca . Revizuiesc setările, inclusiv litera în plus… și iată-ne pe drumul spre Usset-Les-Bains, despre care ne povestise și magul stăpân peste Pilgrim. Navigăm spre un loc unde ni s-a spus că trebuie ghid, nu avem unul… aventura reîncepe.

13902573_1433737196640322_7299069004571710354_nFetele încearcă o nouă cale după GPS-ul cel preadeștept: rugii de mure produc zgârieturi multe, în rest nici urmă de peșteră… așteptându-le să revină din cercetășie, întâlnim o doamnă cam ciudată, așa, îmbrăcată în roșu, cu o mega-aluniță cu peri pe obraz, dacă-i pui pălăria cea neagră și țuguiată nu-i mai lipsește decât cazanul. Culmea, e speolog și știe unde-i peștera. Ne spune că, dacă am găsit treptele și cablurile (brrr, asta arată iar un urcuș din acela) suntem pe drumul cel bun. Primim îndrumările sub formă de schiță pe o bucățică de hârtie și purcedem spre capătul așezăriii, unde urmăm indicația despre ocolitul muntelui și potecă… Ne atrage atenția un bilet roz, fluorescent, pe care îl ridicăm de pe jos. Apoi apare un stâlp cu același eveniment de pe bilet, de data asta un afiș bine colorat. Exact vis-a-vis se desprinde o cărare ce urcă spre munte… Bingo, mulțumim pentru semne :D. Am găsit urcușul pe cabluri, nimic nu ne mai oprește, o veche poartă de metal care bara accesul zace aruncată într-o parte. Ne cățărăm din piatră în piatră, mulțumindu-i vrăjitoarei Nicole pentru că ne-a ghidat spre locul mult visat.

14045532_1433737449973630_2553855761850454547_nÎn filmul documentar părea mai mare, e o peșteră cuibărită în peretele vertical, calcaros. Două intrări duc la incinta sacră: cea a oamenilor, prin care trebuie să te strecori, smerit, și cea a inițiaților, prin care intrăm – un portal monumental croit de Natură, cu o ogivă elegantă, astupat aproape complet de piatra obtuză, medievală, a bigotismului și apoi re-deschis de Deșteptare. Trecând prin Poarta Celor Perfecți, căci așa se numeau inițiații care primeau Consolamentum, împuternicirea separării de materie, facem stație în fața pietrei masive de altar, sprijinită perfect pe alte pietre mai mici, albe, torunjite.

În piatra plană se pot încă vedea urmele șanțurilor prin care curgea, miere și lapte, ofranda. Viziunile diferă, dar cu toții percepem același lucru, care seamănă mult cu investirea călugărilor, azi. Spațiul pentru inițiat este creat natural de o parte din piatra de altar, cioplită parcă pentru a cuprind corpul culcat cu pieptul și fața lipite de piatră.

14045571_1433737279973647_3033431446973375809_nÎn jur, toți cei Vechi tac și ne privesc reconectându-ne cu ritmul lent al lucrurilor bine făcute, în meditație și ceremonie, sub Graalurile săpate în piatră sau pictate pe pereții marcați cu simbolul Pentagonului din care curge lumină aurie. Fiecare primește ceea ce are de primit, iar spațiul care ne-a cuprins ca o bulă imaterială se deschide după ce terminăm, făcând loc unei familii. După ce discutasem între noi să stingem și să luăm de acolo lumânările, că sunt gunoi, sau că să le lăsăm acolo, să ardă, doamna mai în vârstă care conduce delegația ne spune că a venit aici ca să îl omagieze pe soțul ei, plecat la cele veșnice acum doi ani, cu care venise repetat în acest loc. Și că ar fi vrut să îi aprindă o lumânare :). Izbucnește în plâns și îmi cade în brațe, uluitor cum se succed întâmplările  în acest spațiu.

Plângem, ne îmbrățișăm, ne vindecăm și, consolați, plecăm mai departe. În jos. În lume. Cu Sufletul îmbrăcat în haină nouă. La baza muntelui, după un suc și o înghețată pe care le meritam și le răs-meritam, purcedem către Carcassonne și Beziers. În primul nu e niciun loc de cazare, așa că le cerem îngerilor să ne găsească ceva… și ne găsesc :), așa că în seara Perseidelor avem unde dormi. Hotelul e curat, standard două stele, la marginea orașului, potrivit cu bugetele noastre pe cale de expirare – 30 euro de persoană – și suficient ca să desfășurăm pe măsuțele mici cumpărăturile de pe drum. Bineînțeles, pâine și brânză… Cina din sacoșă completează prânzul din portbagaj. La desert, puțină terapie. O parte din grup e afară, la vânătoare de stele căzătoare. Îmi  amintesc de Magul de la Pelerin – spunea ”să priviți stelele, căci de acolo venim”.

Această prezentare necesită JavaScript.

Iar noi sfârșim ziua în dulce stil franțuzesc, cu baghetă, Camembert și roșii cherry.

Citește și https://pisicka.wordpress.com/in-cautarea-graalului/mai-sus-de-lume/

Anunțuri