cercuri care se închid


Vine o vreme, vine o toamnă când te apuci să cureţi grădina ta interioară de uscături. Sau, dacă nu ai făcut-o până acum, ar trebui să te apuci.  Ca să îţi aminteşti, se întâmplă cururi ieşite din comun: ceasul arată 1.01 sau 13.13, în vise se întorc cei cu care nu ţi-ai încheiat cum se cuvine relaţiile, la televizor curg reportaje cu locuri care te-au marcat.

Nimic mai simplu. Iei măturica şi te apuci de câte o relaţie. Îţi aminteşti ce ţi-a dăruit relaţia aceea. Îţi aminteşti ce te-a învăţat. ÎŢi aminteşti de lucrurile surprinzătoare… sau dureroase .  Cu măturica ta de bunătate şi lumină în mânuţa dominantă, cureţi toate reziduurile – resentimente, furie, ură, tristeţe şi îi mulţumeşti acelei persoane pentru urma pe care a lăsat-o în viaţa ta, pentru dramul de evoluţie pe care ţi l-a oferit. Te gândeşti „de bine” la acea persoană. O rogi să te ierte pentru tot ce i-ai făcut rău. Faci tot posibilul să îţi neutralizezi senzaţiile referitoare la sentimentele, scuzele, reparaţiile pe care crezi tu că ţi le datorează. Nu îţi datorează nimic, nu îi datorezi nimic. E ca o mare care se linişteşte într-un apus şi capătă consistenţa aceea de lac uleios pe care o iubim atât de mult, şi pe care o vezi în serile calme.

Iar apoi te setezi ca data viitoare când în mintea ta curg vise în care crezi că v-aţi reîntâlnit, iar pe ecranul televizorului,la 18.18, vezi reportajul despre locurile care v-au marcat relaţia (ce ciudat, toate într-unul singur) să nu mai simţi durerea, ci doar recunoştinţa pentru cele ce s-au întâmplat.

Iar mâine te poţi apuca de vindecarea următoarei relaţii.

Crăciunul ca metodă de marketing


Pentru a nu ştiu câta oară, invazia de sclipiciuri a năpădit magazinele de la final de octombrie.

Dacă la o naţie cum e cea americană (mă rog, complex de naţii, că la cazanul lor au intrat toate culorile şi rasele) pregătirile pentru sezonul Sărbătorilor încep imediat după Thanksgiving, la noi sezonul începe după Sfântul Andrei, adică de la 1 decembrie.

Nu ştiu care sunt vânzările de sclipici în luna lui noiembrie, dar mi se pare că suntem invadaţi cu stringenţă de presiunea „cumpăraţi, cumpăraţi, cumpăraţi” în loc să primim ceva din feelingul acela adevărat al Sărbătorilor. Lucru care pentru mine, consumator, se transformă într-o mizerie comercială, iar pentru mine, marketer, într-un abuz de ocazie. Dacă firmele încep să îşi programeze cadourile B2B în noiembrie, lucru uşor de înţeles din motive logistice (până vin, până se distribuie, până ajung la destinatar în prag de Crăciun), pentru consumatorul final această năuceală de sezon oglindeşte două lucruri:

– o ineptă lipsă de idei pentru promoţiile de noiembrie. Această grabă, care ar fi justificată la un producător de tehnologie când e vorba să ocupe o piaţă cu inovaţie – vezi Nokia sau Apple – nu are nicio legătură cu obiceiurile de consum FMCG, după părerea mea. Poate mă înşel foarte tare, dar nu am văzut cozi la statuete stupide cu steluţe şi nici la beculeţe de pom, şi nici la cozonacii ăia de îi ţii un an şi nu se strică, iar păsările refuză să îi guste când îi dai drept ofrandă cu destinaţie vrăbiuţe înfometate.

– şi niciun pic de intenţie de a cerceta ce vrea, de fapt, românul în noiembrie. E o lună rece. Se pregăteşte de iarnă.  Pe 30 pune grâul la încolţit în ghivece. Îşi trage cizmele şi mănuşile. Îşi dezgheaţă parbrizul şi găteşte chestii calde. Voi vă cumpăraţi cadourile în noiembrie? Nu. Până în 1989, bradul se punea în casă pe 24 decembrie. Nu în noiembrie. Moş Nicolae vine fără globuri şi beteală, şi aduce dulciuri şi beţe pe 5 decembrie. WTF?!

Am pierdut momentul anul ăsta, aşa înfundată prin cursuri şi proiecte, dar aş propune ca la anul, noi, românii, ăia care nu punem dovleci şi vrăjitoare la uşă, să lansăm un concurs de idei  pentru promoţiile de luna noiembrie.  Poate stăvilim invazia de Crăciun neautorizat în luni interzise.

 

A păşi în frumuseţe


Există un străvechi cântec al indienilor din America, o invocaţie a planetei văzută ca fiinţă – mamă, care se încheie, cu un respect şi o iubire ce depăşesc etica oricărei mişcări ecologice de azi, cu versul: Fie ca eu să păşesc în frumuseţe.

Am auzit formula asta de la şamanii cu care m-am întâlnit. Ideea că fiecare pas poate fi o rugăciune pentru Mama tuturor copiilor cu patru picioare, cu două picioare, cu solzi, cu pene, cu aripioare înotătoare şi cu pene.

Ieri, plecată târziu din Sibiu către Bucureşti, cu oboseala de o săptămână în spinare, am făcut o pauză de vreo oră ca să mă limpezesc şi să pot face în siguranţă ultima bucată de drum.

Întârzierea a fost inspirată, pentru că am putut prinde în felul ăsta apusul pe lângă Râşnov.

Piatra Craiului, cu vârful înzăpezit roz, culoarea aurie, de flacără, a mestecenilor care ard, tăcut, pe tulpinile imaculate, roua de seară care se aşterne pe drumul negru între copaci portocalii şi brazi verzi, totul curge hipnotic până la momentul în care ai senzaţia că maşina se desprinde, pluteşte, şi ceea ce curge este drumul, realitatea, transformată în ceva aproape lichid, cu forme radiante, prelingându-se ameţitor, până la starea de graţie.

Am înţeles, în acel moment, incantaţia indiană. Se poate ca fiecare secundă de contact cu planeta să fie o clipă de extaz, iar fiecare pas, o rugăciune.

De dimineaţă, când mă decideam să mă trezesc din vis, am plonjat din nou în el: grădina mea, pe care o lăsasem verde, m-a întâmpinat, orange intens, iar în faţa verandei mă aştepta, liniştit, vestitorul zilei de azi, pentru confirmarea mesajului de ieri.

un certain je ne sais quoi


I love Sibiu. Am spus-o şi o să o mai spun de o mie de ori. Azi, despre inocenţă în expresie.

Primul exemplu, pe care îl datorez unei bune prietene (altfel cum să găseşti prăvălia micuţă, dosită într-o curte interioară?) manifestă o extraordinară dorinţă de cult uralizare a publicului consumator.

De jur împrejurul camerei, pe tot perimetrul tavanului, poze cu vegetarieni celebri. ne luăm şi noi o punguţă de merişoare.

Apoi, în magazinul de mărunţişuri în care găseşti tot ce îţi trăsneşte, apropitarele au făcut un demo scurt despre

ce şi cum ai putea executa cu produsele din dotare. Candid şi cald, raftul cu producţii proprii e ca o urmă de mânuţă de copil pe un geam. O adori, deşi nu e perfectă.

ideea paharului cu picăţele e genială, chiar dacă presupune enorrrrrmmmm de multă muncă 😀

o să o pun în practică după ce mă întorc la văpselele mele de la Bucureşti.

Oraşul cel mai german ca stil te învaţă cum să

procedezi dacă vrei să faci ceva reparaţii glicemice pentru tratamentele tradiţionale cu bere 😀

Nici nu vreau să mă gândesc ce fioros ar arăta o beţie cu produsele alăturate, dacă le încercaţi vă rog nu daţi vina pe un biet observator, care nu face nimic altceva decât să consemneze ghiduşiile sibienilor 😀

Pour la bonne bouche, un desert de la o pensiune locală. E pe bune: te duci la toaletă,

şi,  în timpul alocat cabinei sau spaţiului pentru spălat pe mâini, ai tot timpul să aprofundezi ce nu ştiai din meniul locantei.

Sincer? Îndeplineşte cel puţin una dintre condiţiile cerute unei reclame: este MEMORABILĂ.

La mai mare, băieţi, sunteţi de o prospeţime demnă de invidiat…. Zău că mai vin p-acilea.

 

diferenţa între un proiect şi o agendă….


În continuarea exerciţiului de redescoperire a Sibiului (care îmi reuşeşte de fiecare dată, nu pentru că sunt eu cel mai iscusit explorator, ci pentru că oraşul ăsta e uluitor), ieri am alunecat pe lângă Zidurile cele mari şi în interiorul lor, umbră prin stratul gros de istorie.

Pe străzi stăruia plasticul ce imită zăpada – amintire a filmărilor pentru spotul Orange, şi amintirea merilor din piaţă (aud că a fost pe bune) din spotul Volksbank, care îmi place la nebunie. În jurul nostru se aud tot felul de limbi de pe Pământ, Sibiul a rămas capitală culturală.

Nu zic că Bucureştii nu ar avea cultură. Ceea ce le lipseşte, însă, e modul organizat şi structurat în care se întâmplă cultura la Sibiu.  Oamenii ăştia au o agendă (cea pentru 2012 e în facere) şi un mod articulat de a o comunica. Un mod structurat de a gândi un şir de proiecte.  Şi un alt fel de suflet de la care încep proiectele.

Aş vrea să dau un exemplu despre acest suflet care animă lucruri despre care spunem, de obicei, după ce se întâmplă: uite ce proiect bun. Uite ce idee de succes.

O instituţie publică are ateliere pentru copiii cu probleme. Face terapie în nişte moduri absolut surprinzătoare. ieri ne-am oprit într-un magazinaş mic, mic, ca să luăm nişte seturi de lucru (proprietarele magazinului – de decoraţiuni – au agreat să ofere gratuit aceste materiale de artă plastică pentru şedinţele de terapie alternativă cu copiii autişti, fără să ceară expunerea x, condiţiile y, rapoartele z) pentru următorul atelier, în care se va face „cămara bunicii”: soluţiile sunt inspirate din remediile antice de prosperitate.

Până să plecăm la acest magazinaş, de unde veţi mai vedea nişte producţii, pentru că m-au inspirat, am zăbovit într-un birou unde, aşternut cuminte pe mocheta curată de pe jos (biroul era prea plin de proiecte) stătea desenul alăturat. Mi s-a părut extraordinar de inspirat. Am aflat şi povestea lui. Unul dintre aceşti extraordinari copii autişti, senzitivii lumii noastre nesimţite de azi, l-a desenat. Am urmărit cu gura căscată filmul în care acest desen era încheiat în trei minute. Din motive lesne de înţeles, nu pot prezenta nici filmul, nici numele copilului în chestiune. Dar cred că pot face ceva – şi anume să prezint ideea.

Ideea e simplă. Acest copil, să îi spunem Dănuţ, va desena o carte de colorat pentru copii. Această carte ar putea fi editată de o editură care să scoată un tiraj mare şi susţinută de o agenţie de comunicare care să dea drumul unei campanii pro bono pentru copiii autişti.  Dacă vreţi să susţineţi ideea asta, pentru ca aceşti copii extraordinari să capete instrumente cu care societatea noastră de azi să devină mai suportabilă pentru ei, puneţi mâna de împrăştiaţi informaţia asta, poate găsim editura şi agenţia.

Sau poate vreţi să contribuiţi în vreun fel.

Cert e un lucru. Dacă ăsta e un proiect, imaginaţi-vă agenda acestui oraş în care până şi ciorile zboară şi dorm organizat.

o definiţie alternativă a patriotismului


Acum câţiva ani mă gândeam  serios să plec din ţară. Îmi pierdusem orice speranţă. Nu vedeam o perspectivă pentru anii iernii şi nici pentru cariera şi viaţa puştiului meu.

Apoi am participat la un târg de ONG-uri, unde am văzut oameni de douăzeci şi ceva făcând proiecte în faţa cărora alţii, mai calificaţi şi mai copţi ca ei, ar putea să pălească sau să se încline, după caz. Şi mi-am zis: hm, să ştii că s-ar putea să iasă ceva când băieţii ăştia vor fi la putere.

Canalele de ştiri continuă să verse peste noi gunoi, mult gunoi, despre incompetenţa politică, despre oieri care proclamă adevăruri din palate aurite, despre netoţi care nu sunt în stare să înveţe un manual de protocol, despre o conducere de economie caree nu ştie macroeconomie, despre administratori care habar nu au să organizeze ceva, despre lideri fără viziune. Şi babe înjunghiate, şi copii aruncaţi la gunoi, şi femei bătute, şi bărbaţi care vorbesc alcoolic din şanţ. Lucru care, evident, demotivează. Europa ne priveşte, superioară, cu o sprânceană ridicată.

Săptămâna trecută, la masa mea cu fructe din bucătărie s-a aşezat un băiat tânăr, student în anul IV la drept, care a completat chestionarele de recensământ spunându-mi că vrea să devină judecător ca să schimbe ceva. La un copil de şase ani, asta e o chestie normală. La un om de 24 de ani, devine o chestie de curaj. Revin la tiparul acela al generaţiei care s-a săturat. Care vrea să schimbe ceva.

Apoi şansa face să cunosc un grup de oameni care lucrază într-o instituţie publică. Vin la această întâlnire cu puţină teamă generată de clişeele de funcţionar public cu care am fost „injectaţi”. Şi am surpriza extraordinară să cunosc nişte oameni prost plătiţi, supraîncărcaţi de restructurarea imbecilă care a rupt picioarele României, trântind-o să reînveţe mersul de-a buşilea, pasionaţi de ceea ce fac şi de cei pe care îi servesc: adică de noi, ăştia, care contemplăm posibilitatea de  a ieşi din sistem, din ţară, să ne ducem în Insule ca Gauguin şi să murim acolo, fericiţi, dacă se poate fără sifilis.

Contemplam eşantionul ăsta reprezentativ de profesionişti care au ales să nu se ducă în posturi mult mai bine plătite, pentru că le place ce fac.  Şi mă gândeam că patriotismul are mai multe feţe în afara celei declamativ-găunoase pe care ne-ao arată tot posturile de ştiri pe la sărbători, cu popi şi politicieni solemni.

Patriotism poate însemna să rămâi, încăpăţânat, aici ca să schimbi ceva.

Patriotism poate însemna să îţi pese de oamenii din ţara asta şi să faci activ ceva pentru a -i ajuta.

Patriotism poate însemna să închizi televizorul şi să te întâlneşti mai des cu asemenea oameni, pentru proiecte, idei şi bani europeni, dacă nu există ai noştri.

Pentru că, iată, se poate.