Cat Country

Templul lui ApolloSeara de ieri a fost atât de magică, încât am decis să comunicăm grecului simpatic, care conduce hotelul cu graţia aceea uşor unsuroasă a lucrătorului în turism bine agrementat , că mai stăm o zi. A fost o noapte plină de întâmplări şi vise ciudate, catalizate de energia formidabilă a locului: aproape îţi doreşti să stai mai multe ceasuri adormit, ca să poţi profita la maximum de download-urile ce curg şiroi, de la intuiţii la inspiraţii, de la informaţii la senzaţii 🙂

Oricum, am declinat oferta de a lua bicicletele până la situl arheologic şi am pornit-o, voiniceşte, pe jos. Asta după un breakfast cu de toate şi după ce am verificat ipoteza cu „cafea 24 de ore”, când am coborât, la şase dimineaţa, ca să culeg o ceaşcă pentru tovarăşul meu de vise, şi funcţionarul de la recepţie, semiadormit, mi-a spus că nu e cafea, că e prea devreme :))))). Totuşi, lipsurile sunt compensate de oferta generoasă – o sticluţă cu apă rece pentru fiecare dintre noi – cu care suntem însoţiţi când plecăm spre sit.

de la etajul doi urcăm la al treilea

Delphi, în afara sezonului, e delicios. Potrivit pentru o lună de miere.  magazine somnolente, cu tot felul de lucruri pentru turişti, apatia aceea de final, restaurante melancolice, care se bucură de fiecare mesean.

Pe drumul superb amenajat (de când am fost eu aici ultima dată, realizez, au trecut 15 ani, şi multe s-au schimbat) trecem pe lângă leandri înfloriţi, smochini care dau în copt (fireşte, A. e la cules) şi verdele acela matur, de final de vară.

Intrarea şi muzeul arată ca din cărţi, sunt superbe. Ne luăm biletele pentru sit şi muzeu şi intrăm în călătoria aceea de Disneyland care te duce din întunericul moale şi cald al Pământului Pythiei, la soarele lui Apollo şi la întâlnirea cu zeii, în stadionul de sus.

dincolo de şaua muntelui e ceva care te atrage magnetic

Sunt încă grupuri, dar nu foarte dese, şi avem timp să ne bălăngănim picioarele lângă stânca preoteselor prezicătoare, să medităm la altarul templului lui Apollo, să ne uităm la nenumăratele „bănci”, măi, ce de tezaure aici, dar, mai ales, să mirosim nectarul care curge de pe vârf, de acolo, de sus. I. e ferm hotărât să ajungă acolo, deşi pare destul de complicat. Stadionul, spre dezamăgirea mea, e acum înconjurat cu o parâmă groasă şi nu mai ai voie să pătrunzi. Îmi amintesc că data trecută am stat în centru, acolo, în mijlocul efluviilor, iar acum văd că au interzis accesul. Asta vine împreună cu alte reguli stupide, pe care nu le înţelegeg, gen „nu ai voie să pozezi statui cu oameni”. Doar statui sau doar oameni 😐

amfiteatrul.

Sărim, deci, frânghia şi trecem dincolo de laturile vizilbile ale sitului, mai aproape, către peretele matern al Muntelui. I. dispare în desiş, în quest-ul lui personal, şi îi lăsăm şi îi ţinem spaţiul ca să poată explora ce e de explorat. Am deschis micul altar portabil, cu pozele cu sfinţi cărate din Bucureşti, pietrele ciplite şi găurite din Himalaya, sau de la 2 mai, şi talismanele Feng Shui, la care se adaugă cristale şi fosile… Meditez privind norii, şi tare sunt ciudaţi aici.

După reîntregirea „familiei”, facem împreună câţiva paşi, ca să vedem peşterile din apropiere. Ieşim din nou pe drumul turiştilor, mă impiedic şi trag o mega căzătură, soldată cu un pantalon făcut ferfeniţă, un genunchi nu doar julit, ci şi uşor lezat, şi cu o conexiune extrem de rapidă: precedentele evenimente de acest tip s-au petrecut la Efes, pe Champs Elysees şi în faţa bisericii romanice de secol XIV de la Cincşor. Hmmmm.

fără pisici nu se poate

Da, e un loc special. Calcare, stromatolite, fosfaţi şi, pentru glazură, o falie. Las experţii în geoenergii să tragă concluziile. Geologii vorbesc de coloane criptocristaline. Pentru neavizat, există un cuvânt care descrie bine locul: MAGIC.

În Delphi ni se întâmplă lucruri ciudate. Suntem urmăriţi de pisici extrem de prietenoase…. Fireşte că toate trag la „magnetul” de bază, I. Se lasă cu mângâiat şi tors şi cu agăţat de cămaşa delicată, din pânză topită, care a făcut drumul de la Bran, la Bucureşti, în Amazon şi în Vancouver, înainte de a reveni la sursă.

Un alt lucru ciudat e întâlnirea bruscă , în miez de amfiteatru, cu un prieten care a participat la seminariile noastre. O conexiune extrem de improbabilă: el, pe drum spre Bucureşti, literalmente, noi în plin voiaj de explorare. Se lasă cu îmbrăţişări adevărate şi ne tot minunăm de cum ne-am întâlnit tocmai aici.

o pisică mai evoluată

Poposim în răcoarea muzeului şi ne delectăm, deci, cu sfinxul înaripat şi portrete tare vechi ale primilor trăitori pe aceste meleaguri miraculoase.  simboluri vechi ne înconjoară şi parcă toate pietrele bătrâne, excavate la începutul secolului trecut după ce s-a mutat o întreagă comunitate ce locuia acolo, cântă, distinct. 

După atâta energie şi cultură, merităm o limonadă îngheţată, pe care o săvârşim pe terasa pe care alte pisici amărâte cerşesc de mâncare. Un mititel abia se ţine pe picioare. Va fi o minune dacă rezistă. Mama, slabă de i se vede şira spinării, aşteaptă o firimitură de la turiştii milostivi. Nu ştiu de ce, dar suferinţa animalelor mă cutremură, adesea mai adânc decât cea a oamenilor, pentru că oamenii pot cere şi primi ajutor. Animalele ştiu doar să se uite, sfâşietor, în ochii tăi.

Senzaţiile scad în intensitate pe măsură ce parcurgem drumul de întoarcere, către hotel, cu oprire obligatorie într-unul dintre puţinele restaurante care mai sunt deschise. Mâncare grecească, limonadă delicioasă şi desert din partea casei… ce îţi poţi dori mai mult?

spre Golful Corintului

Poţi. Pentru că show-ul einclus în preţ aici, avem o grecoaică uşor răscoaptă şi trei americani pe care îi plimbă. Grecoaicei îi tresaltă hormonul, se poate vedea de la distanţă. Dar planul se dă peste cap: A. face ce face ea de obicei, merge legănat, privindu-i cu abisurile ei negre ca noaptea de sub genele lungi, şi americanii îşi strâmbă gâtul uitându-se după ea. Tata intră în modul protecţie, şi pelerina invizibilă, dar bine blindată, pe care o aruncă în jurul familiei creează o a doua şansă pentru cougar-ul grecesc şi o după amiază nebună în patru.

Nu la fel de nebuni, ne prăbuşim în paturi pentru  o oră de odihnă, după care febra aceea scormonitoare de a vedea şi a absorbi mai mult ne smulge din pat şi ne duce, pe serpentine spectaculoase, jos, la mare. Golful Corintului e aproape închis, şi lipsa ventilării e vizibilă. Marea e palidă şi murdară, costumele de baie de pe noi se dovedesc inutile, şi singurul lucru care ne rămâne de făcut e să dăm un tur prin bazarul satului, soldat cu papuci şi rahat, şi să revenim la patria mumă, gata pentru o cină minunată, cu vedere şi cu poveşti la un vin, iar marea, văzută de la nişte kilometri, dincolo de plantaţiile nesfârşite de măslini de la poalele Parnasului, seamănă cu o promisiune frumoasă.

 

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s