O să adun, la finalul acestei noi incursiuni în Marele Verde, douăzeci de ceremonii Ayahuasca. Niciuna la fel ca alta. Fiecare, un alt fel de explorare interioară. Discuţia din după amiaza asta, cu şamanii, e ca un fel de semnal secret. Vor să vadă, la debriefing, ce experienţă a avut fiecare, dar primim şi noi foarte multe mesaje, în felul lor ciudat, criptic, rezervat.
Ayahuasca deschide lumea. Ar trebui să ne gândim la asta, mai mult, chiar acum.
structurile vibrează
Stilul sec, dar plin de înţeles mă face să mă gândesc ce văd şi simt şamanii în ceremonie, pentru că e limpede: fiecare dintre noi are un alt parcurs. Întrebat cum a ştiut să intervină exact când unul dintre noi avea nevoie de sprijin, tot Toni – mult mai vorbăreţ decât taciturnul Oscar, care îşi fumează pipa cu o faţă de sfinx – explică, simplu: M-a condus lumina.
Şi aşa şi este: structurile vibratorii iniţiale (îmi par asemănătoare cu fulgii de zăpadă, dar din lumină) fac loc traseelor ondulatorii, care vibrează şi ele într-un fel de repetiţie geometrică, apoi cineva are nevoie de ajutor şi, ca într-un fel de sincronizare misterioasă, eşti brusc aterizat în dimensiunea în care îngrijeşti de ceilalţi, atenţia se duce în corpul celuilalt. Conectarea este, acum, cu şamanii şi cu I., de parcă am fi receptorii unui flux de sarcini de îndeplinit, într-o anumită ordine şi conform anumitor competenţe. Eşti chemat, nu ştii de ce. Inteligenţa aceea superioară care le secondează şopteşte unde să te uiţi, ce să faci, când să te ridici şi să te duci la următorul strigăt de ajutor. Într-adevăr, e ca şi cum cineva ar pune conul unei lanterne pe situaţia care necesită adresare ACUM şi nu mai târziu, în felul acesta şi nu altul. Mă trezesc în sincron cu şamanii, făcând acelaşi lucru ca ei. Cu un ochi pe uşă, ne îngrijim ca lumea să nu petreacă mai mult timp decât trebuie în afara spaţiului de ceremonie.
Apoi experienţa se redeclanşează, şi între senzaţiile fizice, ca un deget care apasă bucata asta de corp sau organul celălalt, fix ca un index acuzator care spune „aici e problema” şi imaginile (vizuale sau percepute altfel, într-un fel inexplicabil) plutesc, până la finalul ceremoniei, în senzaţia prezenţelor multiple şi atât de vizibile încât mă feresc de ele prin spaţiul gol din centru, când navighez sau dansez, ca să nu intru în coliziune cu formele astea, de altfel imateriale, care par atât de vizice încât trebuie ocolite :).
Trece destul de mult timp până când pot să îmi pliez la loc aripile de înger 🙂 şi ceea ce persistă în întunericul acestei prime ceremonii în care cineva a trecut printr-o experienţă de iluminare, în tabăra de acum, este senzaţia aceea că pot tot. Şi amintirea poveştii despre omul căruia îi era frică să zboare, deşi ştia bine cum.
Citeşte următoarea istorisire din junglă aici: https://pisicka.wordpress.com/calatorii-inspirate/calatorie-in-inima-pamantului/lumina-din-amazon/iluzoriul-delfin-roz/
Pisicka's Book of Life 