Scrisori în lanţ

Recunosc că primesc tot felul de chestii, mai bigote sau mai visătoare, sub forma scrisorilor în lanţ. De obicei nu le dau drumul, pe principiul că gândurile celor care propagă scrisoarea pot amplifica intenţia celui care a trimis, şi nu sunt sigură de intenţii.

Azi am primit pentru a treia sau  a patra oară acelaşi lucru, de data asta nu o scrisoare în lanţ. E o rugăminte a unui savant japonez, Masaru Emoto, să trimitem apei gândul bun.

Se ştie că apa are proprietatea de a memora lucruri. de aceea e folosită în mai toate riturile de pe pănânt, fiind încărcată de sacerdot şi apoi distribuită într-un fel sau altul laicilor. Dar omul ăsta a făcut altceva. A proiectat intenţii de toate felurile în apă, după care a cristalizat-o. Veţi vedea ce tipar are crima versus iubire, rugăciunea, poluarea. Pentru cei interesaţi, fotografii cu carul se pot găsi la http://www.google.ro/search?q=masaru+emoto&hl=ro&prmd=ivnsobl&tbm=isch&tbo=u&source=univ&sa=X&ei=YwmUTd3-Osb5sgakhNC1CA&ved=0CDkQsAQ&biw=1024&bih=449

Nu asta e important, până la urmă. Cred că importantă e mobilizarea aproape generală a oamenilor de pe toată planeta de a face un singur lucru, azi la amiază, ora fiecărei ţări: să trimită un gând bun, fie el rugăciune, invocaţie, mantră sau mătanie, apei de la centrala nucleară din Japonia, pe care o roagă să ne ierte că am poluat-o radioactiv şi în care transmit pace, iubire şi puritate. La urma urmei, asta ar trebui să fie o scrisoare în lanţ.

branding regional

În zidurile vechi şi groase ale Sibiului ai parte tot felul de surprize. O plimbărică de o oră într-un fel de nu se ştie ce ritm, pe străzile care urcă şi coboară pe metereze, te plimbă prin secole şi straturi sociale.

Te opreşti, alene, la magazinul de vinuri care nu se cheamă nici Il Vino, nici Ethic Wine, ci Magazin. Mândrul proprietar e PFA, nimeni nu mai e ca el. Nene Costică, chapeau. Îmi pare rău că era duminică, era închis şi nu puteam intra să cunoaştem inventatorul şi produsul muncii, aparent alb, dacă e să privim imaginile.

Puţin mai spre centru, bine ascuns într-o curte interioară, prin care navighezi ca vaporul prin Suez, găseşti un magazin cu un afiş aiuritor. Un magazin de copii. Păi, fraţilor, la cerere de tratamente de fertilitate şi adopţii, trebuia să aveţi reţea naţională până acum!…

Trecem în zona de maximă cultură şi ne delectăm cu ziceri latineşti. La plăcinte înainte, deci. Mulţumim lui Dumnezeu pentru asta.

Culoarea locală nu se lasă aşteptată. Ne izbim de una bucată cârciumă scoţiană, nici mai mult, nici mai puţin. Şi aceea închisă, pentru că nu e sezon, sau e duminică, sau scoţianul economiseşte curent 😀 .

Oricum ar fi lucrurile azi şi orice ar spune firmele sau zicerile trăsnite, tip slogan, ale vremurilor tulburi pe care le trăim, vechile porţi zâmbesc în sinea lor: oamenii ăştia sunt nebuni, efemeri şi noi ştim mai bine care-s lucrurile care rezistă.

Sigur, am întârziat la o întâlnire ca să pozez această din urmă poartă bătrână şi înţeleaptă. Dar cred că e un bun semn de exclamare după toată nebunia, entropia şi schizofrenia prefacerii moderne.

estetică. urât. kitsch comme il faut

Există momente care pendulează între sublim şi ridicol, când te învârţi într-o cacofonie perfectă, creată de o baghetă de artist. Am avut şansa să fug în lume pentru câteva zile, şi am venit cu colecta locală.

Probabil e mai simplu să spui „poze din vilegiatură”, dar insist: am găsit, la o sută de metri distanţă una de alta, două imagini – florile Paştelui, străpunse prin pătura de frunze vechi de anul trecut, şi cea mai urâtă statuetă ever,

dintr-un lung şir infam de străjuitori ai unei fântâni

făcute dintr-o piatră ce seamănă ameţitor cu betonul colorat şi e tapetată cu neşte travertin…

ce mai, arată ca nuca nucii în peretele peretelui.

Apăi, staţi aşa, că mai avem. Străzi vechi de când lumea, pe care nici cărătorul de cobiliţă nu intra în vremile acelea întunecate, pietruite

şi luminate cu felinare tremurânde. În magicul cerc interior al cetăţii, timpul devine mai vâscos şi imobil. 

Îngheaţă coaja caselor, felul în care oamenii se îmbracă, etichetele străzilor, firele şi duzele electrice. Şi acest timp prefăcut şi gros cojeşte pe nesimţite spaţii şi materie. Într-o degradare lentă şi invizibilă, de parcă ar fi băut Apa Morţii, casele şi străzile îmbătrânesc cu o viteză neasemuită. Cu toate acestea, frumuseţea persistă. Totul e să nu te întorci cu spatele la această minune şi să vezi, din nou, hobbiţii de piatră.

Reţeta bucuriei

De câte ori vi s-a întâmplat să plecaţi la un drum, mai lung sau mai scurt, ca să ajungeţi la ceva sau la cineva şi să constataţi, la faţa locului, că vi se întâmplă cu totul altcineva sau altceva?

plonjon într-un oraş din inima ţării. Te aştepţi la linişte şi dai de profesionişti  care pornesc petreceri, lumini violete şi canadiene argintii, tocuri nesfârşite şi ţigări lungi, lungi, lungi.

Piaţa Mare doarme într-o hibernare prelungită, nefirească, la zece seara e pustiu. Cafeneaua vieneză, ascunsă după uşi parcă ferecate, pluteşte într-un fel de atemporalitate sau non spaţialitate, eşti într-un loc în care măânci prăjituri aduse de la Viena şi chelnerul e politicos-curtenitor.

În arsenalul magic al vindecătorilor din Hawaii, Huna, există o tehnică numită apa bucuriei. În principiu, ei recunosc proprietatea apei de a acumula informaţie.

La nivel ritual, te concentrezi să transmiţi în apă sentimente pozitive, pe care apa le-ar înmagazina.

la nivel afectiv, strădania de a te conecta la aceste sentimente nu face decât să te pozitiveze major, iar dacă te concentrezi bine, poţi ajunge chiar euforic.

Deci, in times of trouble, ia-ţi o ceaşcă de ceai, pune mâinile pe ea şi trimite bucuria în apă, ca apoi să o poţi reintroduce în corp, chiar dacă mintea spune să nu fii fericit :D. Ai să poţi, apoi, să te ţii de promisiunea făcută prietenilor şi să le duci cadou o piatră din pavaj, cu senzaţia de şotie de liceu.

Brand, branding, noi şi cum suntem de fapt

Ieri, întâlnire cu băieţii deştepţi de la Ambition!

Vorbim de brand personal şi constat că oamenii au nişte frumoase ecusoane în piept.  De unde stau eu nu se distinge numele. Pentru ei, e un nume scris cu pixul.

Vorbim îndelung, în grup apar gălăgioşii, vorbitorii, pretenţioşii, preţioşii, naturalii, tăcuţii, prefăcuţii, toate felurile de oameni. Unii clandestini. Nu poartă ecusonul. Lămurim cum e cu brandul, cum e cu brandingul, cum e cu valorile… Facem, ca de obicei, exerciţiul cu brandul pe un bileţel de mărimea unei cărţi de vizită.

Curajoşii s-au încumetat să împărtăşească. Sfioşii nu sunt în poză. Doritorii sunt aşteptaţi cu comentarii sau întrebări…. aici.

Despre oameni care au înţeles

La urma urmei, cele mai corecte sunt afacerile de familie. Asta, în România.  Deşi, dacă e să mă gândesc la Hilton sau Marriott… tot de familie se cheamă.

La obiect: cu ceva vreme în lume, un magazinaş numit Salsamenteria a venit cu bunătăţi de prin Italia. Apoi a dispărut, ca să reapară cu câteva sute de metri mai încolo, îmbunătăţit cu un restaurant de cincizeci de locuri. Despre ambianţă nu spun nimic, las pozele să vorbească.

O să povestesc, însă, filmul. REgăsind prăvălia cu provolone şi prosciutto, intrăm ca să îi iau copilului materie primă de sandviciuri. Cuţite enorme, maşini de feliat, felii micronice prin care se vede lumina, pachete ca în Bologna. Fata care vinde, subţire şi volubilă, ne spune că au şi restaurant şi ne invită să îl vedem. Patronul, aşezat la masa de lângă uşă, cu ziarele şi laptopul, ne salută, zâmbind, şi facem un tur rapid al trattoriei selecte care s-a înfiripat acolo.

Totul e calculat.  Mixul de wenge, roşu stins şi bej, paharele generoase şi perfect curate, şervetele moi, nisipii, sarea de Himalaya şi piperul boabe în râşniţele înalte, perfect transparente se aşează pe parchetul care imită plăci din cutiile vechi de vin. Meniul e uluitor, pastele sunt făcute în casă.

Nu e ieftin, dar e mai ieftin ca în Italia. Comand un minestrone şi nişte farfalle,partenerul meu de sărbătoare de 8 martie alege bruschete şi nişte paste specialitatea casei, cu măsline şi alte trăsnăi de Sud de Italie.

De la o masă lungă-lungă pleacă ultimii oaspeţi. PÂnă ne comandăm noi limbonadele şi mâncarea, masa cea lungă se desface, fără zgomot, şi se redistribuie în măsuţele cu patru locuri care umplu, din nou, spaţiul acela andante.

Supa vine, cubuleţe de dovlecei, morcovi şi alte bunătăţi catifelate şi moi şi delicioase, lângă ea, tropăie, nervos,

cubuleţele minuscule de roşie înţepată cu usturoi de la bruschete. Farfuriile au aceleaşi forme senzoriale, rotunduri şi ovale groase, grele, în care mâncărurile poposesc ca navele în port. A

tenţia la serviciu face ca farfuria să dispară fix la un minut după ce am terminat felul întâi.

Felul al doilea sunt pastele. De casă. De fapt… primi piatti. Dar trebuie să fii nebun să mănânci antreu, primi, secondi şi dolci aici, cu excepţia situaţiei în care afară te aşteaptă parcată o macara, care să te transporte,

inert, după cursa culinară.

După ce apar farfuriile  în care stă o canditate moderată dar suficientă, de paste asezonate cu arome subtile, apare şi bucătarul, uscăţiv, evident fumător şi poet în ale gastronomiei. Este extrem de asemănător cu proprietarul, se aşează şi îşi pun şi ei de mâncare. Tot paste, tot cu măsline şi roşii şi ce minuni or mai fi pe acolo.

Un chelner, un supervisor-bartender, fata de la magazin şi două ajutoare în bucătărie, asta-i tot.  La ceas de siestă,  suntem singurii întârziaţi, localul pluteşte într-un non-timp care ar putea fi oricând, oriunde, iar pastele din farfurie unduiesc, galbene, în arome.

Nota soseşte iute, odată cu POS-ul, nu trebuie să ceri tu să plăteşti cu cardul. Ieşim prin magazin, unde ni se mai agaţă în plasă nişte gran padano şi un salam picant. Dacă vrei, îţi poţi lua canelloni pentru acasă, sunt sigură că sunt proaspeţi.

Reţeta, în concluzie, e simplă. Un concept legat, un bucătar bun, o înţelegere clară a nivelului serviciilor şi un proprietar de afacere care urmăreşte cu atenţie ca toate acestea să se întâmple.

limonadă-freş cu aromă de mop

Amiază. Întâlnire de afaceri, la o crâşmă de prin zona televiziunii. Multă lume e cu computerul sau caietul în faţă, e destul de devreme, nimeni nu mănâncă.

Intru în „acvariul” care dă la stradă şi mă aşez lângă doi crapi aparent interlopi, o doradă celebră în show biz (presupun că are oarece interes în afacerea asta, că e a doua oară că dau de ea aici) şi neşte plevuşcă de club, cu faţa de zi, dar purtând în continuare stratul acela gros de var peste pielea uşor veştejită de abuzurile cronice.

Apar şi conlocutorii. Chelnerul, însă, ba, iar când dau la o parte scaunul greoi pe duşumeaua roasă şi nelăcuită de secole, şi  fug către bar ca să îl prind, i se pare absolut normal că discutăm acolo şi nu la masă. Diseară au o petrecere mare, n-are niciun rost să se străduiască pentru alea cinci sute de mii de la noi. Nu, nu are limonadă, că nu mai are lămâi. Puteţi să o faceţi cu portocale? Nah, mai sunt doar două portocale. Freş de grepe, dacă vreţi.

Cuvântul „grepe” sau, mai tare, „grefe” îmi dă de fiecare dată fiori de cauciuc pe şira spinării, de vină e educaţia perfecţionist lingvistică primită de la bunica mea. Mă rog. Negociez o combinată la carafă, alea două portocale, nişte grefe, cum zici tu, şi apă minerală şi miere. Negociază înapoi, categoric: vi le taxez trei freşuri. Taxează, nene, da adu la masă mai repejor.

Revin la plăcuta companie, începem să vorbim şi mă simt atinsă pe tocul pantofului de ceva care seamănă cu un bot umed şi păros de schnauzer uriaş. În spate, senină, o tanti fără dinţi, cu blugi cu paiete şi cu un mop pestilenţial spală ca pe vremea lu Ceaşcă, la policlinică, de trebuia să îţi ridici picioarele. Ignoră prima privire, iar când e interpelată explică despre petrecerea de diseară, evident mai importantă decât noi, trei amărâţi la o masă cu sucuri, că doar pentru petrecere au plecat la aprovizionare, nu pentru noi.  Păstrez un limbaj foarte pozitiv, în speranţa că pot influenţa. Vreau să scurtăm conversaţia pentru că mopul pute de-a binelea, sper că  o pot face să acceepte un giratoriu pe lângă masă, dar nu. Nu. Ea are de spălat pe jos.

La plecare, nu pot plăti cu cardul, că nuşce are POS-ul. Sunt pusă în situaţia neplăcută de a împrumuta. Ptiu. Las un bacşiş mult prea mare pentru strădanie şi aştept, răbdătoare, codeala cu bonul fiscal. În această superbă atmosferă pur românească, mă întreb de ce au primit crâşmă lângă televiziune doar şmenarii. Că dacă primea un nene cinstit şi nedătător de şpagă, poate aveam noroc şi noi să scăpăm de periajul obligatoriu cu mopul.

Şi noi predăm modelare de customer experience. Luaţi d’acilea customer experience, fraţilor, să vă iasă pe nas.

În episodul următor promit să vă povestesc despre un contraexemplu. Absolut la polul opus, din toate punctele de vedere.

De ce nu e grafitul diamant

Pentru că are o structură polilamelară în care atomii sunt legaţi unul de altul în infinite cicluri hexagonale, ar zice unii. Alţii ar zice că nu a fost supus la temperaturi şi presiuni mari.  Mă gândesc la analogia asta de câte ori vine vorba despre transformare şi evoluţie la nivel de fiinţă umană.

Azi, gătind, am reflectat ceva mai mult la creativitate. Înseamnă că eşti creativ, dacă scrie pe cartea ta de vizită ceva legat de rădăcina acestui cuvânt? Nu trebuie să fii scriitor, sau pictor ca să fii creativ. POţi fi creativ şi dacă lucrezi într-o bancă. Creativitatea este cea care ne eliberează de alegerile şi situaţiile familiare.

Definiţia pe care o simt mai apropiată de realitate implică puterea de a face ceva altfel în fiecare zi. Să schimbi sandviciul de dimineaţă cu un shake. Să cumperi o revistă de yachting deşi nu ai habar de asta şi nu ai nici măcar o bărcuţă.  Să îţi trimiţi mintea să facă lucruri cu care nu e obişnuită. Să vorbeşti cu oameni cu care de obicei nu ai vorbi şi să şi asculţi ce au de spus.

De fapt, cred că a fi creativ începe cu a fi deschis, şi în loc să cioplim succesiv bucăţi din noi, devenind din ce în ce mai mici şi mai conform cu norma, să adăugăm bucăţi nou-nouţe, ca un copac care creşte şi îşi formează crengi ce nu mai fuseseră acolo.

Asta ne face, automat, mai prezenţi, mai expresivi, mai atractivi. Sau, mă rog, delimitează griurile. Vom fi adoraţi sau detestaţi. Dar exprimarea personală, care începe cu schimbarea culorii hârtiei igienice de la baie şi continuă cu decizia ca azi, în loc să lucrez la documentul acela de business sau la contul x, să iau o foaie de hârtie şi să pictez ca să exprim ceea ce sunt în clipa asta, mă face să mă dezvolt. Acum, Azi, în Momentul Meu de Creaţie.

Vor apărea, curând, sclipiri în masa de cărbune, şi să nu vă miraţi dacă schimbarea de structură va trage după ea un şir lung de întâmplări care să ne arunce viaţa pe spira superioară a elicei pe care o credeam cerc. Şi, la urma urmei, grafitul scrie, desenează, construieşte, chiar dacă nu sclipeşte.