Înapoi, în vis

Plaza de Armas, dimineaţa devreme

Conform înţelegerii cu şoferul microbuzului de ieri, la şapte fix omul parchează în faţa hotelului, aşteptând să ne ducă la aeroport. Gaşca nu rezistă şi mai trage o sesiune foto, din care cu greu se desprinde. Ne urcăm în maşinuţă, cu plăsuţele cu mâncare de la hotel (porcării la pachet şi un suc – cică de portocale – de la care vom folosi canistrele, sunt bune de junglă) frumos inscripţionate cu siglă şi tot tacâmul. Nu e clar cum e cu renovarea, dar hotelul ţine la etichetă.

Ne-am speriat degeaba… traficul e uşurel şi ajungem repede în ciuda distanţei mari dintre centrul istoric şi aeroport. Zburăm cu o companie locală de la Lima la Iquitos. Local înseamnă, în primul rând, o viteză microscopică de procesare. Check-in-ul durează o oră. Nu se mai pune că bagajul ar fi trebuit să meargă direct la Iquitos şi a fost debarcat fără milă la Lima, şi rucsacii sunt grei… dar baletul cu numele şi biletele a fost epocal. După agitaţia de cu o seară înainte, sunt decisă să nu mă las târâtă în emoţii negative şi aştept, cu răbdare, finalul uverturii. Sistemul de la LAN nu ştie să vorbească cu biletul electronic de la KLM. Se ia cu copy şi paste şi override la computere şi iată-ne cu locuri şi cupoane de îmbarcare. Ne-au grupat de mă doare capul, între primul şi ultimul rând, dar cel puţin suntem cu toţii în avion, avem cu toţii paşapoarte…

iquitos, râul văzut din piaţa şamanilorZborul de Iquitos e scurt, o oră şi jumătate, şi beneficiem de un alt „nectar” de portocale, foarte dulce şi cu conţinut de fructe de maxium zece la sută, şi nişte chestii din alea la pachet care ar putea rezista şi zece ani cu câţi conservanţi au, în pacheţelele lor micuţe şi sigilate.

Amazonul se vede târziu, abia când coborâm sub plafonul de nori, multistratificat şi exasperant pentru cei cu probleme de hurducături 🙂 .

Ieşim direct pe pistă, în cunoscuta umezeală fierbinte. Ventilatoarele se rotesc leneş, lasciv, în sala de sosiri. Recuperăm bagajele şi ieşim în faţa şirului de cinci tuk-tuk-uri aliniate de Y. ca să mergem la hotel. Recad în tipare ştiute, regăsesc energii cunoscute şi sărim direct în aventura nebună a traficului din oraşul în care nu poţi ajunge decât cu barca sau avionul. Oamenii sunt extaziaţi şi amuzaţi la maximum de experienţa vehiculului fragil, pe trei roţi, care năvăleşte printre confraţi în învălmăşeala de nedescris şi praful oraşului ciudat din care vom porni pe ape.

Ajungem la hotel, ne cazăm eficient şi dăm o primă fugă în piaţă, să ne cumpărăm cizmele de cauciuc. Tuk-tuk-ul nostru o ia razna, parcă ascultând de dorinţa secretă de izolare, şi pierdem restul grupului. Nu-i nimic, zic, îi găsim noi. Ne leagă o busolă invizibilă şi, două perechi de cizme mai târziu, ne reconectăm pe aleea şamanilor, la fix ca să cumpărăm mapacho, palo santo şi alte ingrediente necesare ceremoniilor.

de pe falezăDupă obligatoria regrupare şi umplerea sacoşei cu lemn şi tutun, purcedem pe faleză, la un prânz târziu. Localul în care ne-am oprit are un ceviche minunat. Nu l-am găsit aseară în Lima, iată-l acum, în Iquitos – peşte crud, marinat în suc de lime cu ardei iute, coriandru şi alte minunăţii minunate, şi servit cu yuca prăjită şi salată de inimă de palmier… Uşor, bun, corect pe dietă. Limonadele sunt făcute cu fructe de la selva. Deşi suspin după chirimoya, aici găsim camu camu, gust de vişină.

Fugim la hotel pentru şedinţa de ora 6 cu Funi, the plant master, avem de pus la punct o grămadă de detalii, de vorbit de grup, plăţi şi program. Întâlnirea e intensă, dar productivă. Funi ne face o surpriză, avem barcă rapidă până la Indiana. Decidem să nu spunem nimic şi să lăsăm grupul să creadă că plecăm la 8 şi ajungem la 5 cu barca obişnuită. Cavi, decana de vârstă a tribului şi mama lui Funi,  a fost în spital, cu febră Dengue. Sunt un pic îngrijorată, Dengue nu era în program. Funi e recunoscător că banii de avans l-au ajutat cu spitalul.

E timpul să sărbătorim şi o facem la restaurantul la care am încheiat data trecută aventura, de parcă acest nou ciclu trebuie să se suprapună cu cel precedent. Nu mai dansăm, dar călcăm regula non alcoolică pentru că dăm de un vin foarte bun.

În cameră e foarte, foarte frig, aşa se întâmplă când dormi cu un om din nord :), ceea ce nu mă împiedică să mă cuibăresc şi să adorm până să ajung să pun capul pe pernă.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s