La Feminin

La sugestia zânului nostru de serviciu, Tashi, pornim într-o nouă drumeție, până la buza căldării în care șade prăfuitul Kathmandu: mi-a vorbit ieri despre mănăstirea la care a crescut Ani Choying Drolma, o voce cunoscută, azi, în toată lumea și personajul cărții autobiografice Confesiunile unei călugărițe buddhiste, publicată și la noi. Am spus, aproape fără să respir, da: da, vrem să urcăm în munte și să vedem locul în care un mare maestru, astăzi trecut dincolo, Tulku Orgyen Rinpoche, a salvat o fetiță bătută și muncită de tatăl alcoolic.

Pe Ani am văzut-o la București, la un concert mititel, acum câțiva ani. M-au șocat cicatricile ei. Cu câteva zile înainte de plecare am terminat de citit cartea ei autobiografică, fără să am habar că o s am privilegiul de a urca în locul în care a crescut și s-a vindecat. Azi urcăm la Nagi Gompa (acesta e numele familiar, căci cel formal e Tsun Gon Nang Kyi Tongsal Ling), ca să o întâlnim pe călugărița șefă, tot Ani se numește. Ca să ajungem acolo, avem două obstacole: primul, că nu se poate ajunge decât cu jeepurile, pentru că urcăm o potecă destul de asemănătoare cu traseul (tot de jeep) Piatra Arsă – Babele, cu ditamai prăpastia pe o parte și peretele muntos pe partea cealaltă. Image result for clouded leopardAl doilea, că mănăstirea este în parcul național Shivapuri, strașnic păzit de armata nepaleză, cu taxă de intrare de 500 rupii plus tva, și cu o grămadă de timp de eliberat fiecare bilet, nominal. Mașinile plătesc și ele o taxă, șoferii și ghidul, nepalezi, de zece ori mai puțin. Drumul este punctat cu întâlnirile cu grupuri care observă păsările. În parc cresc leoparzi și ceea ce se numește clouded leopard – acea varietate marmorată, pe cale de dispariție, doar că tot ce urma să vedem erau maimuțele, curioase și obraznice.

Drumul e un mixer, jeepul se clatină atât de tare, încât ajungem sus cam verzi și cu senzația că ni s-au amestecat secvențele de ADN :), dar merită și răs-merită. Suntem într-un fel de nor luminos, care ne separă de restul lumii și ne conține în bula asta de energie fantastică. Mănăstirea este patronată, firește, de Tara – o Tară verde care, însă, în altar, este colorată în roșu. În altar, Buddha este flancat de două Tare și mai sunt pe acolo niște entități interesante, despre care, însă, nu primim informații. UNa dintre fotografii se alterează – imaginea vizibilă în 3D apare ca un blur și peste ea curge o rază oblică, triplă, de lumină. Avem senzația că spațiul este plin de o Prezență – nici nu mai știi a cui, pentru că pe locul fiecărei călugărițe șade, ca o mumiuță, haina ei de iarnă, încununată cu căciulița, de parcă veșmintele ar fi o coajă care să mențină acolo energia posesoarei. Pe mese sunt vasele rituale pentru ofrandele de orez… male de cristal… pachețelele din mătase, cu texte sacre.

Spațiul este miraculos și invită la meditație. Cât ne așezăm noi, dispar și vizitatorii de ocazie, apoi o mână grijulie închide pe dinafară ușa, ca să pară încuiat, astfel încât să putem savura jumătatea de oră de meditație. Efectul este cel puțin neobișnuit. Majoritatea simte o magie aproape tangibilă, iar câțiva dintre participanți intră în stări care îmi aduc aminte de procesele de purificare din Ayahuasca: dureri fizice, sau o stare cristalină, nemișcată, sau un râu de lacrimi. Experiențele durează de la o jumătate de oră la câteva ore…

O maimuță nesimțită împinge ușa după ce terminăm, năvălește în templu, către bunătățile așezate la altar cu prilejul Anului Nou, iar după ea aleargă Tashi, strigând și șuieerând ca să o dea afară.

Cât am meditat noi, călugărițele au pregătit ceai masala și veșnicele minciunele tradiționale de Losar. Suntem deja năuci, avem nevoie să stăm în liniște. Un grupuleț pornește în explorare, pe munte, dar se oprește rapid, căci este atacat de un maimuțoi alfa :). În curte, te poți juca cu fetițele, poți privi valea pudrată și melancolică de la picioarele tale, poți sta la picnic, cu ceaiul și biscuiții din dotare, cum fac călugării pelerini de lângă noi. Aici sunt câini blânzi și nimeni nu strigă. Călugărițele gătesc pentru noi.

Minciunica pe care am luat-o de pe platou e imensă, așa că decid să o împart cu un maimuț: o las pe marginea zidită a peretelui muntos, iar maimuțul vine, negreșit. Ronțăie cu mare plăcere cele două treimi de scoveargă. Simt să îl întreb de ce nu spune ”mulțumesc”. Îmi răspunde. Pe limba lui. Întreb, în continuare, dacă el chiar vorbește cu mine, și îmi răspunde, din nou. Câțiva dintre colegii de grup asistă, uluiți, la schimbul evident de replici. Aici, în Cer, oamenii pot vorbi cu animalele.

Timpul s-a coagulat, e tot limpede, dar vâscos, înoți în el și simți că și-a pierdut liniaritatea. Apare prânzul, simplu, dar delicios: supă de linte, orez, morcov și conopidă făcute la abur, dovlecel crescut pe panta muntelui și gătit cu condimente, brânză delicioasă cu legume aromate și susan negru. Mâncăm ca nebunii, neștiind că aveam și desert: lapte prins, dulce, cu banane. Lăsăm o ofrandă cam de patru ori mai mare decât cea prescrisă de Tashi și sigilăm întâlnirea cu o fotografie râzândă, cu Ani, înainte să ne încărcăm în jeepuri și să coborâm în Lume și în durerile ei.

Trecem pe lângă mănăstire și continuăm spre partea cealaltă a orașului, pe care o văd pentru prima dată. Un vechi complex de temple hinduse este înghițit, încet-încet, de locuințe care cresc, literalmente, peste clădirile sacre. Intrăm pe o străduță laterală, mergând către marginea locuită a orașului, și jeepurile opresc lângă o casă hindusă, în care oamenii împart spațiul cu bivolițele.

Vis-a-vis, pe scările unei case mari, roz, un grup de copii ne așteaptă pe scări, cu eșarfe de ceremonie în mână. Un fost orfan face imposibilul, fără resurse, și crește treizeci și patru de copii. Într-o sărăcie simplă, cu puținul ajutor pe care îl are de la venetici ca noi, îi ține câte cinci în cameră, curați și hrăniți. Ne arată, mândru, proviziile: un sac de orez, unul de făină, două găleți care mai conțin cine știe ce. Afară cresc vreo douăzeci de găini, care le dau ocazia să mănânce, o dată pe săptămână, câte un curry cu ou… Bucătăria e în șopronul metalic de lângă casă. Veselă de inox, strălucitor de curată. Suntem așteptați cu ceai masala și biscuiți. De gătit, gătește un bucătar care a lucrat în taberele din Himalaya și care a ales să muncească, șapte zile din șapte, pentru 34 de copii și un orfan mai mare. Din nou, din puținul pe care îl au, ne dau. Biroul directorului e depozit de perne,  ouă, rechizite, câte și mai câte. Le predăm hăinuțele cu care am venit și strângem bani. Din ce am primit de la oamenii de acasă, din ce se mai adună, îi dăm chiria pentru o lună. Ne arată, mândru, toată casa. Într-un pătuț, un copil zace, bolnav, nemișcat. Bani de doctori are de la o asociație franceză. Fiecare dintre noi a primit un desen. Al meu este făcut de Pasang Sherpa și îmi arată o lume cu roz și portocaliu, care are case, baloane, soare, copaci și animale: Păsări și un șarpe.

Cazurile vin de la guvern. Sprijinul, nu. Îmi promit să facem ceva pentru ei. Fie și numai hăinuțe pentru toți. Ei sunt fericiți, au acoperiș, mâncare și școală. Aici nu îi bate nimeni. Nouă ne curg lacrimile până după ce ne urcăm în jeepuri… Ne oprim la mănăstire. Mă simt ca și cum m-ar durea carnea pe mine. Lumea este ce este. Aici, 100 dolari fac minuni.

Reclame