5. buddhismul, frate cu hinduismul

Ceremonia de dimineaţă începe în creierii nopţii. Ne trezim la cinci, orbeţi în răcoarea şi întunericul de munte, în care se aud zgomotele de la bucătărie. Ceremonia de dimineaţă începe la şase, ca să putem termina la timp pentru gustarea de dimineaţă şi drumul la Swayambhu, supranumit templul maimuţelor. Izgonite din oraş de gardurile tapetate cu ostilele cioburi de sticlă sau cuie, cu sârmă ghimpată şi câte şi mai câte, micile vieţuitoare jucăuş-agresive s-au refugiat în afara zonelor rezidenţiale.

Autobuzul a parcat în curtea mănăstirii virând prin miracole succesive de pe străduţa lată cât o maşinuţă. Manevrele de ieşire, acompaniate de cunoscutele fluierături şi bătăi în caroserie ale copilotului, sunt uluitoare. Oamenii ăştia conduc la milimetru maşini uriaşe pe străzi microscopice.

Fiind desemnată şef de grup, beneficiez de un drum privilegiat, cu însoţitorul nostru oficial, ceea ce înseamnă că trebuie să aştept să plece autobuzul, să pornească jeepul (lucru care se întâmplă după ce vreo cincisprezece călugări îl împing în faţa intrării în templu, cu spatele, apoi cu faţa, pe cel mai lung parcurs posibil în curte, ca să scoată vălătucii de fum negru al motorului bătrân şi să se urnească bateria ceea obosită). Sărim în maşină, la volan e universalul Mini, şofer şi om bun la toate. Navigăm prin jumătate de oraş ca să pescuim înaltul ghid – ocazie cu care văd ceva care seamănă foarte bine cu BĂneasa – vile somptuoase pe o stradă pe care nu va încăpea în vecii vecilor o maşină de pompieri – şi să traversăm din nou oraşul pe drumul mega aglomerat către templu.

Deşi nu vom avea timp pentru Nagarkhot, Bhaktapur, Lalithpur sau mega statuia de aramă a lui Shiva pe care o văzusem în construcţie acum doi ani, ne bucurăm că avem timp pentru ieşiri ca asta, în situri istorico-religioase. Swayambhu e un delicat ansamblu care pleacă de la baza unui deal abrupt, ca toate cele de aici, unde te întâmpină un Buddha senin într-un bazin sacru (ce seamănă cu locul stupei lui Milarepa) şi apoi urci pieptiş treptele până în cuşma de deal pe care sunt înghesuite cu precizie milimetrică o incintă de clădiri tradiţionale, din cărămidă, cu obloane din lemn sculptat în dantelă, şi nenumărate stupe şi temple de tot soiul, un amestec prietenos şi tihnit de buddhism şi hinduism.

Suntem cam cu o jumătate de oră în urma grupului, în ciuda vehiculului „luxos”, şi e un timp pierdut, iar presiunea se adaugă la faptul că însoţitorul nostru este presat de o oră – limită… Avem timp să şedem frumos, cu lămpi de unt şi beţişoare, în mica sală de ceremonii a unei mănăstiri tibetane de jucărie, apoi să dăm roată stupei care constituie centrul clusterului de clădiri, să ne uităm în vale şi să parcurgem ceva din prăvăliile cu minuni. Fireşte că nu se poate să nu ţi se lipească ceva de degete: plecăm cu o mică Tara de argint  intens negociată.

Graba cu care trebuie să ajungem în oraş se datorează faptului că înaltul nostru prieten vrea să ne arate că şi Kathmandu-ul poate fi cosmopolit… şi aterizăm, catastrofal, în centrul de fiţe, cu mallul pentru alpinişti, Swarowski, Pizza Hut şi tot aşa… centrul scump, cu bijutieri şmecheri şi în care găsim, cu chiu cu vai, o prăvălie de statui în care să ne uităm. Fusesem întrebaţi dacă vrem de îmbrăcat – mi se spunea insistent Cloth în loc de  Clothing, deşi contextul indica îmbrăcăminte, nu textile 😀 şi m-am gândit la prietenoasele articole de îmbrăcat din Tamel… ei bine, n-a fost să fie… după douăzeci de minute cerşim întoarcerea, locul ăsta nu e pentru noi, deşi înţelegem bine că reprezintă mândria civilizaţiei de azi a acestui mare oraş-comună răsfirat încăldarea de dintre munţi. Dar drumul d eîntoarcere este punctat de o veselă privelişte a unei nunţi, însoţită de o fanfară pe măsură. Vacarmul infernal şi strălucirea ostentativă ne amuză la maxim, pe străzile cu magazine cu nume occidentale şi oameni care merg cu capra în lesă.

Reveniţi şi parcaţi în mănăstire, cu aceleaşi figuri de balet complicat executate de şoferul micului autobuz, aterizăm în timpul lent, binecunoscut, vâscos, în care înotăm între ceremoniile care se îndesesc pe măsură ce ne apropiem de Anul Nou şi ne scufundăm în sunetul definitiv al tobelor, bucurându-ne de lumina din templu: e curent, mai mult curent decât scria în programul  de alocare, dovadă că motivul real al lipsei nu este producţia de la hidrocentrale, ci tristul export de energie, temporar sistat pe perioada Losarului.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s