Dialogul surzilor

Sunt într-o conversaţie. O masă perfectă de conferinţă. Scumpă. Oameni îmbrăcaţi în costume. El, ea. Funcţii comparabile. Autoritate comparabilă. Au de făcut un proiect, au două idei diferite despre el. Conversaţia se scufundă în două variante de adevăr personal, şi încep replicile:

– Nu înţelegi.

– Ba înţeleg foarte bine, dar nu aşa facem lucrurile noi, aici.

– Dacă ai fi un pic mai atent la ce îţi spun, ai putea să înţelegi că varianta mea  e mai bună.

– Nu am timp de prostii, hai să decidem cum facem şi să stabilim termenele şi responsabilii.

– Adică să facem cum vrei tu, nu?

– Nu. Să facem cum e mai repede şi mai bine.

– Şi atunci de ce nu vrei să mă asculţi cinci minute, ca să îţi explic?

– Bine.

Ea vorbeşte. El se uită, evident, pe mesajele din smart phone. Întâlnirea se încheie fără nicio rezoluţie, fiecare se va plânge la şeful său ierarhic, şi conflictul va urca o treaptă. Şi ca importanţă, şi ca dimensiune.

Nici o secundă, niciunul dintre ei nu a vorbit despre ceea ce, de fapt, voiau să obţină.

Sunt în altă conversaţie.  Tot un el şi o ea. El:

– Deci, mie îmi trebuie etapele şi câteva versiuni pentru fiecare dintre ele.

– Am înţeles, spune ea, deşi nu l-a ascultat. Hai să ne oprim aici, pentru că vreau să îţi spun că simt că în organizaţie trebuie ceva care nu e cuprins în ce am făcut până acum.

– Nu cred că e momentul pentru asta. Putem să ne mai gândim.

– Da, dar nu vezi  că amânăm tot timpul ceva care trebuia deja făcut?

– Ai tu resursele  ca să pierzi vremea  cu toată pregătirea asta?

– Nu, dar dacă le căutăm, sunt sigură că o să găsim ceva.

Blanc. El e afară din conversaţie, ea e încuiată înăuntrul subiectului şi frustrată că mesajul ei nu ajunge la el.

Mai există şi un al treilea scenariu.  Doi „ei”, de data asta.

– Îţi spun că indicatorul x e 3.5.

– nu se poate, l-am calculat chiar eu, e 5.

– Nu e bine, ai greşit, suntem varză şi trebuie să facem ceva în privinţa asta.

– Stai să explic de ce nu ai dreptate.

– Nu mă interesează  explicaţiile tale.  Eu îţi spun că o să fim puşi în situaţia de a raporta ce am făcut ca să corectăm situaţia, şi stăm aici şi pierdem vremea. 

– Atâta timp cât nu vrei să mă asculţi,  nu avem ce discuta. N-ai decât să iei ce măsuri vrei, sunt inutile.

Unul dintre ei se ridică şi pleacă. Celălalt rămâne în încăpere, furios, frustrat.

Sună cunoscut?

Avem variante proprii de „adevăr”, construite pe convingeri parţiale, informaţie parţială, jocuri de putere, şi ne luăm toate buzduganele într-o conversaţie ca să câştigăm bătălia. Exact. Obiectivul nu mai e să rezolvăm problema, ci să ieşim învingători din conversaţie. Aruncaţi o privire la cuvintele scrise cu literă groasă. Fiecare dintre ele este un buzdugan. Fiecare lovitură produce recul din partea celuilalt. Conversaţia se transformă într-o bătălie sângeroasă, în care lichidul care se prelinge pe jos nu e sângele nostru… ci pacea şi bucuria interioară. Le sângerăm până nu mai putem, moment în care unul încheie bătălia, belicos. Rezultat zero, în termeni de eficienţă, şi negativ, în termeni de relaţie.

Aşa.

Ce e de făcut?

Citez, pentru a mia oară, din dragul nostru Don Miguel de Ruiz, Al Cincilea Legământ.

Fii sceptic, dar învaţă să asculţi. 

Adâncă. De reflectat. Ce să asculţi? Să asculţi ce e în spatele cuvântului. O emoţie. Un mesaj care nu s-a rostit. Altceva. Altceva.  Ce e acel altceva? Şi atunci…

1. Exersează să asculţi în două planuri. Cel imediat, al lucrurilor care se spun şi la care se răspunde, şi cel profund, al emoţiilor şi mesajelor netransmise. Când asculţi de-adevăratelea, le auzi pe amândouă.

2. Nu mai răspunde la ce s-a spus. Pune o întrebare care să clarifice ce nu e pronunţat. De exemplu: poţi să îmi spui mai exact la ce te-ai gândit?.

3. Acceptă că a-i da spaţiu celuilalt să se exprime nu înseamnă că ai pierdut o bătălie – de altfel, inexistentă- şi vezi ce se întâmplă în spaţiul ăsta pe care tocmai l-ai deschis.

4. Dă-ţi timp să rumegi ce s-a spus, chiar dacă îţi place la nebunie varianta ta de adevăr, crezi în ea. Cere o pauză de cinci minute, două ore, trei zile, cât ai nevoie. Dă-l pe ego jos din spinarea ta şi uită-te cu sinceritate care opţiune e mai bună. Verifică adevărurile. Vezi definiţiile din spatele cifrelor care se bat cap în cap (de obicei, asta e sursa versiunilor diferite de adevăr:

De fapt… ce anume ne împiedică să ascultăm?

<div id=”fb-root”></div> <script>(function(d, s, id) { var js, fjs = d.getElementsByTagName(s)[0]; if (d.getElementById(id)) return; js = d.createElement(s); js.id = id; js.src = „//connect.facebook.net/en_US/all.js#xfbml=1″; fjs.parentNode.insertBefore(js, fjs); }(document, ‘script’, ‘facebook-jssdk’));</script>
<div class=”fb-post” data-href=”https://www.facebook.com/video.php?v=1514765941997616&#8243; data-width=”466″><div class=”fb-xfbml-parse-ignore”><a href=”https://www.facebook.com/video.php?v=1514765941997616″>Post</a&gt; by <a href=”https://www.facebook.com/BuzzFeedVideo”>BuzzFeed Video</a>.</div></div>

Încearcă reţeta din patru puncte. lasă un mesaj dacă funcţionează. Dacă nu funcţionează, continuă. Dacă funcţionează… continuă :))))

Succes şi comunicare lină.

Parfumul

Există o carte celebră, scrisă de un nene numit Parick Suskind, ecranizată acum câţiva ani. Se cheamă Parfumul şi, dincolo de subiectul evident, vorbeşte despre Opera Perfectă, e un fel de Meşter  Manole în varianta chimistului.

De ea mi-am amintit ieri, când, oprită în faţa tarabei unui cioban de Sibiu pentru a cumpăra nişte brânză maturată şi mămăligă, lângă mine aterizează un nene cu pantalon gri, perfect, cizme din piele gri de crocodil şi ochelari cu ramă subţire, din aur. Împrejurul lui se revarsă un val dintr-un parfum care, de altfel, îmi place – Fahrenheit – dar într-o cantitate copleşitoare. Compania – o doamnă cu douăzeci de ani mai tânără, evident plictisită de conversaţia omului cu baciul, dar bine securizată de dimensiunea contului din bancă.

De vreo săptămână încerc să mă reîmpac cu mâncarea europeană şi nu prea îmi iese, drept care şi sensibilitatea mea la mirosuri este foarte mare în perioada asta. De altfel, de câţiva am cam renunţat la parfumurile chimice, de sinteză, şi folosesc aproape numai uleiuri esenţiale, cu care mă joc şi fac compoziţii în funcţie de stare, care mă ajută şi ca remediu de aromaterapie, şi ca mesaj olfactiv.  În Amazon, aflată în perioada geranium, am fost deliciul fluturilor, care veneau să mă adulmece 🙂 .

Mi-am amintit puţin mai târziu de bunica mea, produsul educaţiei de pension, care îmi explicase două lucruri: primul, că parfumul e o chestie personală, drept care NU se face cadou decât între oameni care se află în relaţii foarte avansate, şi al doilea, că fiind o chestie personală, nu trebuie detectat decât când intri în „sfera” persoanei respective, la mai puţin de un metru distanţă. Detectat, deci. În niciun caz să urle de la nu ştiu câţi metri, ca la fătucile astea de club, care varsă juma’ de sticlă pe ele, să fie sigure că masculul simte becul roşu clipind.  Sigur că o parte dintre regulile de şcoală veche (de pildă, purtatul mănuşilor când ieşi din casă) nu mai sunt aplicabile azi, dar chestiile evidente, zic eu, încă mai au sens.

Aveam, la un moment dat, un coleg, evreu ardelean, scăpat prin urechile acului de deportare în timpul războiului. Un tip de un rafinament greu de egalat, care îşi asorta ciorapii şi chiloţii la cravată şi îşi pregătea ţinuta pentru a doua zi în seara precedentă (Doamne fereşte să se  schimbe vremea, că atunci întârzia o jumătate de oră la birou, din cauza agitaţiei produse de pregătirea noii ţinute). Obişnuia să dea, de cu seară, un puf de parfum pe cămaşă sau pe reverul costumului, ca să stea până a doua zi dimineaţă şi să devină foarte, foarte subtil. Într-adevăr, îl simţeai când te apropiai de el, şi se amesteca de minune cu tabacul practicat cu prudenţă.

Parfumul se poartă pe piele, nu pe haine, şi se aplică în punctele de puls. Acolo unde simţi că bate inima. Sub lobii urechilor, pe gât. Pe interiorul încheieturilor mâinilor. În centrul pieptului. Ca să difuzeze odată cu căldura corpului… într-un mod subtil, nu evident, ca un degeţel care face semnul de vino-ncoa’ 🙂 . Şi aşa, se transformă într-un mesaj plăcut în loc să urle ca o reclamă proastă la bere de pe un ditamai panoul publicitar luminos. Pentru profesioniste, însă, recomandăm menţinerea cantităţii de un sfert de sticlă la o aplicare. Merge cu decolteurile uriaşe, machiajul strident, fusta scurtă la limită şi tocul de doisprezece. Că doar marfa trebuie să atragă atenţia clientului, nu?

singurătatea digitală

Nu ştiu exact ce scop social au acum mediile de comunicare informatică. Probabil că intenţia a fost de a pune oamenii în legătură, dar văd, treptat, cum creează şabloane şi însingurare.

Pagina mea de facebook este plină de oameni care postează şapte lucruri deodată, de parcă nu ar putea alege. Majoritatea sunt citate „înţelepte”, aşa încât mi se face dor, un dor mare, de lucruri cu adevărat selectate, care să îi reprezinte, dar MAI ALES, mai ales, chestii autentice. Nu ale copiilor lor, care au început şcoala. Ci ale lor.

Ne găsim tot felul de reprezentări. Punem poze de flori în locul ochilor noştri. Cităm o zicere seacă în loc să spunem ce facem şi cum ne simţim. Autenticitatea e pe cale de dispariţie. Mi-aş dori ca mediile astea de comunicare să se umple, sau să se re-umple de gândurile şi sentimentele celor care azi repostează, cu nemiluita, la nesfârşit, prototipuri create de alţii.

În definitiv, ajungem ecouri ale unor lucruri mai degrabă formale decât oameni care exprimă fondul. Şi în felul ăsta instrumentele de comunicare devin instrumente de însingurare, cu care nu facem decât să deflectăm, din scuturile de argint ale mediului informatic, Viaţa adevărată, cu V mare. Mi se pare trist, şi grav, şi urgent, pentru regăsirea identităţii.

Scrie o postare… una care să spună cine eşti, cum te simţi, ce ai făcut azi, AZI. Nu mai pune zece lucruri unul după altul, ci alege-l pe cel cu adevărat reprezentativ pentru tine. Altfel,  mediile noastre de comunicare socială devin un trist şi îndelung şir de monologuri pe care nu îl va mai citi nimeni, în afară de cel care îşi strigă, de pe stânca lui îndepărtată, singurătatea.

Lecţia de flexibilitate

Mi-a sosit la voleu o minge şi nu pot să o ratez, pentru că e prea bun subiectul ca să nu dezbatem un pic. Este vorba de versiunile de Adevăr adevărat, dacă le pot spune aşa. Cineva, nu are importanţă cine, postează informaţii despre un flux de instruire personală. Sunt uimită de asemănarea – exclusiv datorată unei inspiraţii comune – cu un alt flux alternativ, şi comit marea îndrăzneală de a comenta a propos de asta.

Şuierând, vine macheta de retezat de la rădăcină, despre ce confuzie îngrozitoare fac şi ce adevărată este varianta ei de adevăr şi ce falsă e cea pe care o prezentasem. Repet, sunt fluxuri de dezvoltare cognitiv-personală provenite FIX din aceeaşi sursă. Dar, dincolo de tentaţia de a răspunde imediat şi a spune – normal, nu? – te înşeli, am aplicat reţeta: nu răspunde când eşti tentat de o atitudine de confruntare. Mai ales pentru că aseară, la o terapie, vorbeam cu cineva exact despre acest lucru – cum ne lăsăm târâţi în situaţii conflictuale.

Noi, românii, avem un talent extraordinar de a concedia orice altă părere decât aia care ni se pare nouă bună şi adevărată. De multe ori, ne credem aşa de tari încât uităm cât suntem de slabi. Orgoliul şi aroganţa curg în ADN, şi atunci ce lucru ar fi mai bun decât lecţia de măiestrie în flexibilitate?

Revin la o reformulare a unuia dintre celebrele legăminte ale lui Don Miguel de Ruiz, combinat cu ce am învăţat de la Dalai Lama: ascultă, judecă în mod critic ce ai auzit, şi apoi formulează-ţi poziţia.

1. Ascultă. Dacă nu asculţi nu vei putea înţelege. Ne repezim să categorisim, să judecăm, să punem etichete, să identificăm drept greşit tot ce nu seamănă cu ce vrem noi să credem că e corect. Prima lecţie este să asculţi, cu adevărat, ce are celălalt de spus.

2. Înţelege. Corelează ce a spus celălalt, restructurează şi reîncadrează informaţia ca să o poţi lega de ceea ce ştii, de pământul solid al credinţelor, convingerilor şi cunoştinţelor tale. De multe ori, este bine să răspunzi cu o întrebare când eşti tentat să combaţi definitiv. Întrebările sunt explorări. Explorările oferă faţete, perspective, lucruri la care adesea nu te-ai gândit. Eu folosesc asta mult în negocieri. Asigură-te, deci, că ai înţeles bine, bine de tot.

3. Analizează. Cum se potriveşte toată informaţia asta cu cadrul tău de referinţă? E complet în afară? E complet aiurea? Sau, poate, ai descoperit o direcţie nouă, la care nu te-ai gândit încă?… REsetează-ţi cadrul de referinţă, dacă ai găsit ceva valoros. Supune judecăţii critice toate aceste lucruri.

4. Ia o decizie. Dacă ai făcut corect toţi paşii dinainte, poţi „accepta oferta”, adică poţi fi de acord cu informaţia şi o poţi integra în cadrul referenţial în care te simţi bine şi pe care îl foloseşti. Sau, dacă ai argumente, concediază această informaţie şi nu o reţine. Nu face asta cu îndârjire, fă-o cu graţie. Bunica mea îmi spunea că este urât să îi zici cuiva „n-ai dreptate”, şi ani mai târziu am înţeles că substantivul dreptate este fluid şi adaptabil, şi depinde de punctele personale de vedere. Am învăţat cum să adun dreptăţile personale şi să le unific într-o dreptate acceptabilă pentru mai mulţi. Cu cât acest lucru se petrece mai flexibil şi mai blând, cu atât aparenta contradicţie devine o cale de evoluţie reciprocă pentru părţile care negociază sau dialoghează.

Uneori cred că Dalai Lama şi Maica Tereza merg aplecaţi nu doar din cauza cantităţii enorme de Lumină pe care o poartă cu ei pentru a o radia în lume, ci şi pentru a auzi mai bine tot ce are lumea de spus. Cred că adevăraţii maeştri au trecut de bariera ego-ului care te face să simţi nevoia să fii TU în centru, spunând ce ai TU de spus, ataşat de poveştile TALE, orb şi surd la ceea ce fac şi spun ceilalţi.

Adevăraţii maeştri sunt mai degrabă interesaţi de ce are celălalt de spus, şi atât de detaşaţi, încât sunt gata să preia din cele spuse valoarea şi să o integreze în sistemul lor de referinţă. Cineva îmi vorbea mai deunăzi despre relaţia cu două sensuri maestru-student. Maestrul este gata să înveţe în permanenţă de la studenţi. Nu consideră niciodată că deţine adevărul suprem, şi îşi tratează propria ignoranţă cu acelaşi umor cu care o tratează şi pe a celorlalţi.

Este limpede că în cazul care a provocat acest mini-reţetar de comunicare în general, nu doar de atitudine flexibilă faţă de cunoştinţele, credinţele, gândurile şi judecăţile celorlalţi, eroarea s-a produs de la pasul 1.

Mai citez, aşa, de final, un maestru, Maestrul meu de Qi Gong, care a spus că acela care nu se simte mai prejos de ceilalţi poate să iasă din sală în secunda respectivă. Nu e vorba să dai întâietate minciunii şi aroganţei sau să te umileşti, ci să trăieşti în acel tip de modestie care îţi permite să rămâi obiectiv. Doar atunci poate sta cuvântul Maestru lângă numele tău.

Şi închei mulţumind persoanei care mi-a dat ideea de azi. Fără reacţia ei de respingere condescendentă, nu aş fi avut prilejul să reflectez la nevoia de flexibilitate.

limonadă cu gheaţă şi ceai fierbinte

Am admirat întotdeauna oamenii care au curajul de a admite că nu se pricep la tot. Aceşti oameni au succes în două direcţii:

1. în plan personal, îşi găsesc prieteni de la care au ce învăţa şi de la cre primesc sprijin în zone pe care ei înşişi nu le pricep, sau nu le stăpânesc. Cineva îmi spunea că prietenii din colecţia mea sunt ciudaţi ca un insectar exotic. Da, şi tu eşti una dintre insecte, i-am spus eu. Cu cât mai diferiţi, cu atât mai mare aportul la creşterea personală a fiecăruia.
2. în plan afectiv, cuplurile care sunt foarte diferite; dacă ştiu să comunice, au şansa de a îşi furniza reciproc combustibil pentru o viaţă întreagă. Ca şerpii care îşi înghit coada, se fugăresc prin tot Universul, ca să se iubească din nou, şi din nou, şi de fiecare dată altfel.
3. în plan profesional, un lider „adevărat” are înţelepciunea să se ţină pe linia lui – să stabilească viziunea, fie ea politică, de business sau umanitară, şi apoi să urmărească dacă echipa, organizaţia sau ţara pe care o conduce se îndreaptă acolo fără să se prăbuşească în şanţul de pe marginea drumului. Ataturk, Gandhi, Papa Ioan Paul al II-lea, o mulţime de CEO celebri, dintre care cel mai charismatic, fără îndoială, e fostul şef de la General Electric. Dar şi alţii, mulţi, nenumiţi.

De fapt, toate ipostazele de mai sus au un punct comun. Să găseşti acea legătură cu cei cu care interacţionezi. Pasiunea, pentru prieteni. Iubirea, pentru cupluri. Cultura, pentru organizaţii. Apoi să fii în stare să creezi acel mozaic de aspecte care să întregească nu o persoană, ci un GRUP. De doi, de mulţi, de foarte mulţi. Să ai curajul să stai la un capăt de fir cu o limonadă cu gheaţă şi să vorbeşti cu celălalt, care se află la capătul celălalt şi îşi bea ceaiul fierbinte. Nu trebuie ca el să bea limonada ta. Nici tu, ceaiul lui. Dar de cele mai multe ori apa şi focul dau bine împreună :D.

A căuta în ceilalţi ceea ce ţie îţi lipseşte face parte din arta de a fi.

Presupune cunoaştere de sine, curaj şi limpezime.

Un bun exerciţiu pentru o seară de miercuri.

să ai curaj în comunicare

Aseară am stat de vorbă, mult, cu un om foarte, foarte important pentru mine.

Un pas într-un parcurs extrem de important pentru noi. Eram conştienţi de asta. Drept care ne-am comportat ca doi idioţi. Am vorbit despre toate prostiile şi am tăcut mult.

Am încheiat conversaţia cu un fel de frustrare, pentru că îmi planificasem să îi spun anumite lucruri… şi singurul care mi-a ieşit bine a fost tăcerea, în reprize prelungi. În cazul de faţă, ne citim bine unul pe altul. Dar niciunul nu are curaj să spună ceea ce, de fapt, chiar ar trebui pronunţat.

Apoi m-am decis şi am scris, pe repede înainte, un email. În care am spus ce era de pronunţat. Pur şi simplu. Nu am ce să stric, în afară de mândria partenerului de conversaţie, care şi-ar dori să aibă iniţiativa, dar ezită să ia o decizie.

Mă gândesc că asta se aplică deplin şi când vorbim despre comunicarea unui brand. Şi cel mai important e că multe se ţin cu încăpăţânare de o linie, cu toate că greşesc major. Îmi vine în minte o campanie în care ideea era că femeia trebuie să muncească fără să îl deranjeze pe bărbat. Apoi – probabil ca urmare a protestului public faţă de dejecţiile de pe outdoor, se schimbă tonul. Ea primeşte cadouri DIY, când aşteaptă flori sau ciocolată sau o cină romantică. Sigur, eu  nu sunt în target, fiindcă nu îmi sună deloc clopoţelul la genul ăsta de mesaje.

Însă ce e de subliniat e că în această campanie, ca şi în conversaţia mea video idioată, nimeni nu a avut curajul să schimbe macazul. Să spună, în cazul ăsta, agenţiei să se ducă acasă, sau să vină cu o idee viabilă de comunicare. Aici nimeni nu a avut curajul să facă pasul şi să spună: ceva trebuie să se schimbe.

Gândeşte-te la ideea că ai putea muri mâine. Cui nu i-ai spus Te iubesc? cu cine nu te-ai împăcat încă, deşi v-aţi certat de la o prostie??

Sau ce ar face directorul cel nou de marketing mâine, când te va înlocui şi va vedea că în comunicarea vizuală nu spui, de fapt, cine e şi ce face brandul de care te ocupi?…

Dacă încă nu ai pus mâna pe telefon sau pe mail, e timpul. Pune de o comunicare cu curaj. Nu poate decât să ajute.

Sincronicităţi

Ascult U2, după sincronicităţile de azi. 

Sincronicitatea este experimentarea a două sau mai multe evenimente care sunt aparent fără legătură. Totuşi, ele se petrec într-un mod plin de semnificaţie. Primul care a descris conceptul de sincronicitate a fost Jung, în anii ’20. 

M-am decis săscriu despre asta după ce am avut parte de vreo trei. 

Latura nevăzută a sincronicităţii este atunci când al doilea eveniment este ascuns, iar Sinele tău te trage de mânecă pentru a-ţi capta atenţia. Lucrurile se întâmplă într-o aparentă coincidenţă. Mă gândesc la cineva şi în următoarele treizeci de secunde mă caută pe skype. 

Mă gândesc la altcineva şi în următoarele două minute la radio îmi cântă cântecul pe care l-am auzit din gura lui acum câteva zile, când dansam în ploaie pe o faleză dintr-un alt tărâm şi alt timp.

Mă gândesc din nou, deschid YouTube ca să ascult nişte U2 şi primul cântec este cel pe care am dansat într-o pizzerie în care nimeni nu dansa :D. Mai mult, este cel pe care îl fredonam de dimineaţă: Unchained Melody. 

O dragă şi bună doamnă din viaţa mea îmi povestea cum comunică peste lumi cu cineva care îi trimite melodii în radioul maşinii. Am intrat în acelaşi film, dar comunic cu oameni care se află pe diagonala Pământului faţă de mine. 

Te-ai uitat la ceas şi arată ore simetrice? sincronicitate. Ia vezi ce vrea Sinele tău superior să îţi transmită. Incoming mail.

somnul națiunii naște monștri

Trăiesc într-o țară în care știrile sunt ținute de divorțul unei curve de un moșneguț, căsătoria unui model cu proaspăta sa pradă smulsă din mâna soției deținătoare, iar parveniții cu 4 x 4 mă claxonează fiindcă vor să facă dreapta de pe banda din stânga și eu le stau în drum.

Lucrurile care păreau odată foarte simple și clare sunt, acum greu de detectat. Bunul gust e primul care ne-a dispărut. Fincă putem. Șortul de baie purtat pe stradă, cu papuci de plastec. Rochia fără umeri purtată cu bretele de sutien. Bluza albă cu sutien negru dedesubt. Clește de plastic peste un coc de teatru. TRicou cu spate decupat și garnitură de copci pe dantelă ieftină. Multe grătaare de poorc moort. Într-un amestec aiuritor.

Disprețul față de cei din jurul nostru. Mergând de la mâncare stricată, la servicii proaste, la afișe scrise cu nepăsarea și necunoașterea de limbă română a arogantului care nu se sinchisește să controleze un text pe care îl propune clientului, sau care e atât de incult încât nu poate formula un cuvânt corect. Aici, în exemplu, nu vorbim despre o greșeală tipo. Nu, nu e decât o mare mârlănie.

Să continuăm cu mostre de viol al limbii române.

Care e pluralu de la poker? Pokere, normal, frățioare. Incult patronul locantei obscure, incult muncitorul producător de semne . Who cares.

Pentru îndulcire, niște înduioșătoare mostre de publicitare și semnalistică oscilând între arta naivă și faliile temporale. Oricum, sunt mai interesante decât nunțile de un milion de euro cu babuini dansând, reclamele pe care ăștia ni le bagă la sonor mărit ca să ne intre bine în cap și violurile de la ora cinci.

O prietenă bine  plimbată prin mintea oamenilor spunea mai ieri că toate aceste lucruri care ne agresează treptat sunt echivalentul  execuțiilor publice din piețele mari ale Evului Mediu.

M-am simțit extraordinar trei zile fără televizor și laptop. Chiar dacă am dat de cele mai stupide metode de semnalizare =)).

dependenţi de comunicare

anul trecut, pe vremea asta, mi s-au stricat ambele telefoane. A fost un moment de panică desăvârşită. Nu mai ştiam ce să mai fac ca să mă reconectez cu lumea.

azi, un microb crescut în umiditatea asta groaznică a afectat iq-ul Facebookului, care refuză să mă publice. De data asta, nu panica e cuvântul de ordine, ci frustrarea. Şi stau şi mă gândesc cât de dependenţi am ajuns de mediile noastre electronice de comunicare. Mă necăjesc când cineva vrea morţiş să ne vedem faţă în faţă pentru o chestie care se putea comunica pe email. Sau când în loc de teleconferinţă trebuie să mă târăsc cu maşina prin oraş ca să pot ajunge la întâlnirea aceea.

Reversul medaliei e că am început să facem cantitate versus calitate. Văd oameni în toată firea care au semnat, pesemne, un contract de promovare la nuşce marcă şi ne povestesc tată ziua despre sărăcia aia.  Fără să se obosească vreo secundă să facă o legătură de lifestyle între mesajul acela de comunicat şi felul în care ei, de fapt, sunt.

În vremurile de aur, pe câd lucram la Connex şi făceam comploturi cu hr-ul ca să îmbunătăţim comunicarea (mulţumesc, Simona) am ajus, la un moment dat, la un experiment radical, care presupunea o zi fără email. Nah, trebuia să te auzi măcar. Volumul emailurilor cu „cc” crescuse groaznic.

Ce s-a întâmplat? Nimic. businessul a curs „as usual”. Sigur că nu îmi pot pune postere ca un om-sandwich şi să alerg cu ele pe stradă, dar martori îmi sunt prietenii şi colaboratorii că încerc măcar să dau un telefon ca să ne auzim. Ah, şi vă aduceţi aminte de telefonul acela care spune „bună, am sunat să văd ce mai faci”? Câte telefoane de felul ăsta aţi dat în ultima săptămână?

Nu de alta, dar nu e frumos să baţi la uşa omului şi să te năpusteşti la el în casă.

jargon multinaţional

Un amic mă sună, disperat, că şeful lui îi cere cu insistenţă o strategie de website. Îşi întreabă, conştiincios, şeful care sunt obiectivele de marketing şi nu primeşte niciun răspuns. Ca atare, e expus dublu suspiciunii de incompetenţă: dacă face aşa-numita strategie după capul lui s-ar putea să nu se potrivească deloc cu ce vorbesc şefii în sala de consiliu. Iar dacă nu o face, sigur va fi etichetat ca incapabil.

Dilemă grea, când te izbeşti de o greşeală de definiţie. Web site-ul ar putea fi o strategie de marketing… dacă e nucleul afacerii tale e-commerce, de pildă.  În general, managerilor le place la nebunie să folosească termenul strategie, pentru că amplifică dimensiunea unui proiecţel amărât care nici la tactici nu se poate încadra.

Poţi, de exemplu, să îţi setezi un obiectiv, ca, de pildă, acoperirea naţională. Atunci strategia poate fi extinderea rapidă, ca să satisfaci obiectivul. Iar tactica se referă la modul în care vei reuşi să deschizi locaţii sau puncte de vânzare într-un interval de x luni, în toate zonele în care nu ai acoperire. Ssu recrutarea a 3 dealeri principali care să asigure acoperirea zonelor în care nu eşti prezent cu afacerea.

Revin la povestea cu website-ul. Website-ul e un instrument de comunicare şi recrutare clienţi. În niciun caz o strategie. Putem vorbi de o tactică de abordare a publicului consumator de mijloace electronice de informare, din care website-ul face parte, alături de mediile sociale, de pildă. Pe scurt, răspunsul la inepta întrebare ar fi aşa:

1. Să presupunem că obiectivul este cel de recrutare clienţi şi, în secundar, mărirea volumului de business cu cei existenţi
2. Ne ducem la şeful acela nevinovat şi verificăm dacă, într-adevăr, astea sunt ipotezele de lucru
3. Restructurăm site-ul astfel încât să poată acomoda, vizibil, din prima pagină, recrutarea de clienţi (formular, ofertă specială de welcome, mecanică automată de CRM care să le trimită un mail de bun venit imediat după prima cumpărătură)
4. Tot din prima pagină trebuie să ne asigurăm că un client existent, alocat uui segment (asta nu e practica de web, ci clasa întâi la şcoala de marketing) poate accesa ofertele alocate acelui segment. Deci, cineva, în fundal, trebuie să ia promoţiile şi ofertele şi să vadă care, pentru ce segment e. În baza de date, segmentele trebuie să aibă coduri numerice, ca să se poată filtra şi analiza rapid rezultatele campaniilor. Şi segmentarea aceea ar trebui verificată măcar o dată la doi ani, ca să se vadă dacă nu s-au întâmplat schimbări în structurile demografice şi comportamentale.
5. Se stabileşte o politică de comunicare care să lege propunerile de vânzare de informaţiile suplimentare şi ofertele web exclusive, astfel încât pagina de internet să devină un instrument activ de vânzare şi comunicare cu clientul, nu o poză pasivă. De aici, toate micile acţiuni şi subproiecţele care afectează structura şi managementul conţinutului paginii web.
6. Se analizează rezultatele şi se comunică aceluiaşi şef inocent, pentru a scoate în evidenţă succesul strategiei de website 😀

Doamne-ajută.