Asia şi Buddha sunt foarte departe de Europa. Din toate punctele de vedere. Suntem într-un râu care ne poartă de la o descoperire la alta.
Nu îmi vine să cred că am ajuns la jumătatea călătoriei. Ne pregătim pentru plecare la Namo Buddha, unul dintre locurile pe care doream să le vedem.
Am avut privilegiul de a avea lumină de aseară de la şase până acum, aşa că am reuşti să încarc bateriile aparatului de fotografiat. Aş fi dat o fugă până la cafe internet-ul de pe străduţă, să ceitesc grămada de emailuri pe care am zărit-o ieri, dând mesajul de pe laptopul micuţ al lui
Sarah, dar fireşte că în Asia timpul are o altă dimensiune, aşa că am găsit oblonul tras. 😀
Nepalezii sunt foarte diferiţi de indieni. Se scoală devreme, se apucă de treabă şi îi vezi muncind până seara, târziu. E incredibil câtă energie dedică oamenii ăltia lucrurilor mici, pe care noi le luăm drept normale. Încărcatul şi descărcatul unei basculante de nisip se face cu mâna, iar basculanta e basculantă doar cu numele, pentru că în afară de ea însăşi nu poate răsturna nimic.
De colo-colo fojgăie autobuzele şi minibuzele, veşnic arhipline, cu asistentul de şofer strigând cât îl ţine gura care e destinaţia. Din zone necunoscute apar „angrosiştii”,putând pe cobiliţă sau pe coşuri sudate de biciclete o grămadă de legume pe care le vând, treptat, prăvăliilor mici la care se tot opresc. Mai au pâine, gogoşele şi minciunele – cu astea deja ne-am obişnuit. Fructe. Ei sunt distribuitorul. În dimineaţa asta am văzut, pentru prima dată, usturoi verde, purtat pe talgerul imens al acestei mega-balanţe sprijinite de ceafa omului, stivuit, cuminte, alături de alte verdeţuri pe cele două tipsii.
Devreme se scoală şi băieţii de la bucătărie, pe care îi vezi, cu şorţurile lungi, vişinii, peste rasa de călugăr budist şi cu căciuliţele tricotate,cu urechile prelungite în şnururi care le atârnă ca nişte cercei pe umăr, trebpluind la omleta cu foarte multă ceapă, cartofii aceia iuţi, de care nu te poţi atinge decât dacă vii din pustă, din munte sau dacă eşti masochist, şi ceaiul cu lapte pentru micul dejun.
Cu toată agitaţia, nimic nu e, niciodată, precis ca oră. Pot veni cu cratiţa perforată în care aburesc chiflele momo la opt dimineaţa, sau la opt şşi jumătate, sau la nouă. Totul e perfect imprevizibil. Am renunţat să mă mai uit la ceas, colegii de cameră încă mai întreabă cât e ora. Timpul e atunci când e.
Aseară, scaunele de plastic s-au cocoţat la etajul maestrului, pe terasă, pentru o perecere discretă de Losar. Boney M, bere şi ideea că, dansând, călcăm demonii în picioare. O petrecere stranie, cu sămânţa de intenţie sădită, din nou, la primul toast. Tibetanii se roagă pentru pace, petru curmarea suferinţei tuturor fiinţelor simţitoare şi pentru unitatea tuturor religiilor. Nu cer nimic pentru ei, ci doar o lume mai bună, pe care o apreciază şi o laudă aşa cum e ea, imperfectă, cu o modestie fantastică şi cu o dorinţă imensă de a ajuta. E tare frumos conceptul, şi tare departe de cinismul european.
Am hălăduit ieri cu Sarah. Sarah e subţire ca un pai, cu opiele albă şi delicată care parcă stă să crape la primul fir de praf sau prima rază de soare. Vine a ici pentru a doua oară, din îndepărtatul şi recele regat britanic. Te poţi întreba ce anume atrage occidentalii să revină aici, în mizeria şi praful unei ţări sărace. Am început să îl înţeleg pe amicul care vine, iar şi iar, în Asia de sud-est. În afara unui cost incredibil de scăzut al vieţii (am cheltuit o sută de euro, doi oameni, în prima săptămână de stat aici), ceea ce frapează e blândeţea. Nu găsesc alt vucânnt mai bun. Oamenii sunt buni şi blânzi, gata să ajute, recunoscători pentru tot ce le dai. Sarah a cumpărat din librărie cărţi ilustrate după care să poată preda copiilor. După ce ne-am întors din the hippie, hippie tour am dus sus bagajeleca să revenim pentru cină şi am găsit-o pe treapta din faţa intrării în templu, înconjurată de piticiii vişinii, citindu-le din carte. Felul în care maestrul a primit-o să locuiască aici e la fel de ciudat ca restul traseului ei în această parte a lumii. În curând îi soseşte şi prietenul. Şi, în definitiv, dacă priveşti la peisajul complet, în afara vagabonzilor dharma şi a aventurierilor în căutare de senzaţii tari, dai de oamenii pe care i-ai întâlnit şi în restaurantul de ieri. Figuri de intelectuali, îmbrăcaţi flower power, citind Dalai Lama tradus în franceză sau tastând cu viteză pe computer cine ştie ce mesaj pentru cealaltă parte a globului, fundamental eliberaţi de prostiile cu business, termene şi întâlniri, şi-n general extrem de senini. Asia te învaţă lecţia celuilalt mod de viaţă, în care nu mai alergi cu sufletul la gură după cine ştie ce marcă de maşină, ci te laşi purtat de unda Timpurilor, într-o direcţie pe care doar oceanul de conştiinţă o ştie, spre următoarea ta destinaţie, următoarea ramură din copacul minţii tale, care creşte spre lumină şi nu are nicio intenţie să redevină, vreodată, arbust.
Pisicka's Book of Life 