Provincia, în Milano şi afară


Treburile mă poartă azi în Bergamo. Am evitat cu străşnicie, la venire, aeroportul de low cost Orio al Serio, pentru că mă temeam de distanţa faţă de Milano şi de trafic. De fapt, aeroportul e la o distanţă mai mică de metropolă decât Malpensa, prealăudatul aeroport internaţional. La Bergamo am ajuns repejor, cu maşina pe autostradă.

Oraşul are  două jumătăţi clar definite: Cetatea de Sus şi cea de Jos. Sus e istoria, jos e prezentul…  La încurcătura de străduţe medievale şi magazinaşe ajungi mergând pe lângă zidurile de inspiraţie veneţiană, sau luând funicularul până sus. Drumul principal coboară până la clădirile oficiale de secol XVIII – XIX şi străbate drept, cu magazine moderne şi trafic infernal, distanţa până la gară. Împrejur, arhitectură cu gust, chiar dacă sunt bloculeţe construite acum câţiva ani. Nimic care să aducă aspectul industrial sau gri al oraşului modern standard. Un farmec puţin prăfuti de timp, dar neşters, al acestui micuţ şi delicios orăşel încărcat de amintirea unor vremuri când era una dintre faimoasele cetăţi puternice.

Plec de acolo cu decizia de a reveni pentru a putea petrece o zi sau două acolo, andante, ca să văd toate minunăţiile din cuşma dealului şi de la poalele lui.

După business, cărând mega sacoşe cu materiale, depunem la hotel ştiinţa şi ne pregătim de distracţie: prima oprire, fireşte, il aperitivo 😀

Cu ajutorul partenerilor noştri locali descoperim un loc uimitor. Se numeşte Capo Verde şi era locul în care se adunau golanii din cartier. Poliţia şi noul proprietar au „curăţat” locul şi acum e un concept absolut superb . Imaginaţi-vă că restaurantul este o grădină. Mănânit înăuntru, în fosta seră în care acum cresc, nestăpânite, tulpini nebune sub acoperişul de sticlă, sau în grădină. Poţi cumpăra tot de acolo plantele aromatice sau căţărătoare pe care ţi le doreşti, stropitori  simpatice, în formă de elefant şi tot ce îţi trebuie pentru grădinăreală serioasă. Mâncarea e şi ea, „trasă” pe linia naturii. Iar cei ce vin aici seamănă cu noi, sunt oameni adevăraţi…

Nu pot decât să admir, ca marketer şi ca ecologist,  prospeţimea ideii – la propriu şi la figurat. Mi-a părut tare rău că deja aveam o valiză nouă pentru mostre şi pliante, aşa că nu aveam cum să iau cu mine explozia verde.

Ne aşezăm la una dintre măsuţele din grădina luxuriantă şi comandăm un cidru. Lichidul tulbure, acidulat, cu mirosul acela puternic de mere, se potriveşte perfect cu ce e împrejur. Soseşte, bineînţeles, cu mâncare: salsa şi tortilla chips. Ne străduim să nu terminăm bunătăţile, căci după aperitivo mergem la un restaurant multiplu lăudat de colegii de prin toate ţările.

Şi aşa şi este. Ne oprim la un restaurant mic, lângă o biserică dedicată Mariei. Afacerea este una de familie şi ascunde o poveste de iubire la mai multe niveluri: el, sicilian, ea – din Toscana. Se cunosc, se iubesc şi mărită cele două bucătării într-o combinaţie absolut unică. Fiica lor lucrează tot aici, iar cei doi bătrâni şi stilaţi chelneri din stilul acela jovial şi bine informat sunt deja parte din familie.

Nu găseşti uşor o masă, şi la ora la care ajungem (e mai târziu de 9…) locul e plin ochi, cu excepţia mesei care ne este dedicată. Pluteşte mult albastru de mare, şi mult lemn lăcuit, de navă, în acest loc. Toaletele au hublouri şi barul seamănă cu cabina căpitanului. Dragostea de mare a sicilianului continuă până la obiceiul zilnic de a merge la patru dimineaţa în piaţa în care pescarii aduc, ca în port, peştele proaspăt. Mi se cam strânge inima când văd homarii din acvariu…

Pe masă, coşuleţe frumoase cu pâine, foccacia şi un fel de grisine împletite ne aşteaptă să ne pierdem timpul cu ceva până la sosirea aperitivelor: gazdele noastre comandă un uriaş platou în care găseşti fructe de mare de tot felul, toate crude, aşezate în gheaţă. Alături, o farfurie cu jumătăţi de lămâi explică, alături de sticlele de ulei de măsline, felul în care vom consuma fructele de mare.  Langustine, creveţi de două feluri, stridii (mmmmm…), file de un peşte cu carne roz, neidentificat – posibil branzino –  şi carpaccio de ton în scoici St Jacques stau frumos aşezate în fulgii de gheaţă din marele coş. Colegii de masă iau midii în sos picant, vongole cu paste, solă cu un sos înnebunitor şi zucchini. eu am o salată de caracatiţă, cu ceapă, ţelină verde, roşii şi pătrunjel. De ţinut minte, dacă pot găsi felul acela de caracatiţă în România… vinul alb, uşor muscat, expert turnat de chelner completează minunăţiile. Şi, ca să putem încheia glorios, primim fructe de pădure în tot felul de combinaţii. Ale me. le, fireşte, sunt toate violet, ca să compensez creveţii şi tonul :D. Rusoaica de la masă îşi ia un mega tiramisu.

Suntem, fireşte, ultimii clienţi din local, trataţi ca nişte vechi prieteni şi petrecuţi până la uşă ca nişte musafiri dragi. Nu ne rămâne decât să ne promitem că revenim. Nu uitaţi: se cheamă Il Faro.

Testul tehnologiei


Nu ştiu ce e cu oraşul ăsta, parcă prăjeşte automat dispozitivele. Sau poate sunt eu de vină. După tristul deces al Canonului Ixus care mă însoţea pretutindeni de mai bine de trei ani şi înlocuirea lui cu un nepoţel mai subţirel şi ceva mai ager, azi se petrece catastrofa ultimă.

Laptopul meu, reparat şi răsreparat, cu hard disk nou, şi cu  tastatură nouă, îmi prezintă un ecran complex, dominat de două găuri negre. Minunea se petrece după o întâlnire cu trei domni (mult spus) italieni care au fost oricum, numai politicoşi nu, şi care m-au bătut la cap cu chestii total neinteresante până la nivelul la care, obosită de programul şi aşa dat peste cap, am pierdut controlul şi m-am înfuriat.

Vrie totală, ce mai. Am de lucru de nu mă văd, ecranul e pa şi trebuie să aştept întâlnirea următoare, care e abia la două. L Sau, altfel spus, neplăcere maximă. În timp ce îmi fac autocritica privind starea mentală şi realizez legătura între furie şi crash-ul informatic, îmi amintesc că pe Paolo Sarpi am văzut multipli chinezi reparatori de telefoane şi laptopuri.

Sun la Andrei şi îi dau întâlnire în chinatown, să vedem dacă pot beneficia de reparaţie. Plec val-vârtej la hotel, scap de uniforma de business şi trec în cea relaxată, de plimbare. Îmi iau bilet, sar în tramvai şi iată-mă, aşteptată ca o doamnă, în staţie, de specialistul  meu în IT.  Pe drumul spre chinezi deschidem laptopul, diagnostic confirmat, ecranul LCD e pa la revedere, ne oprim pentru compensaţie afectivă în prăvălia italianului cu văpsele, de unde îmi mai iau nişte cartoane pentru acuarelă format carte poştală, pentru desene inspirate, şi le primesc gratuit, pentru că înaintea mea o chinezoaică având în dotare una bucată puşti urlător a uitat  restul.

Poposim într-o prăvălie care inspiră încredere. Şefu e un chinez mai copt, are doi tinerei în subordine şi în spate se poate vedea un munte de laptopuri vechi, tastaturi şi alte cadavre. Îmi spune, liniştit că se rezolvă în jumătate de oră şi costă 85 de euro. Nici nu crâcnesc, am nevoie de laptop ca de aer (iar decizia s-a dovedit inspirată, pentru că în ziua următoare a crăpat yahoo-ul pe blackberry). Degetele fine, cu unghii lungi, de vrăjitor, deşurubează cu viteză vreo douăzeci de şuruburi minuscule, ecranul iese din ramă, unul dintre puşti apare ca prin farmec pe uşă cu un alt ecran, sigilat, care e pus în locul celui curent, probă, înşurubat la loc, gata – mai greu a fost cu cardul, pentru că ei nu aveau, la magazinul de bijoux de alături nu mergea, bancomatul era în curs de alimentare, şi a trebuit să intru în bancă pentru a scoate cash.

Nicio problemă, în final totul e bine, extragerea banilor a durat mai mult decât reparaţia, dar sar ca o capră, de bucurie că am recăpătat jucăria preferată, şi mergem să bifăm al doilea item obligatoriu pe azi: o valijoară suplimentară, pentru că e clar că geanta mea de voiaj trebuie să intre la cală, va fi plină cu pliante şi mostre.

O găsim contra exorbitantei sume de 12 euro – tot la chinezi – şi după toată tărăşenia decidem să poposim la un sushi, că tot era acolo. Iar e înainte de şase, chelnerul ne spune că trebuie să aşteptăm douăzeci de minute ca să putem mânca ceva, aşa că luăm o bere şi dăm comanda. Înuntru, circul ororilor – vezi tot felul de animale vii, pregătite să moară în oală pentru tine. Sushi-ul nostru în formulă de 14 bucăţele (8 sushi mari şi 6 rulouri cu alge) în valoare de 13 euro porţia vine, cu supliment de ghimbir şi cu un wasabi care îl dovedeşte până şi pe Andrei. După extra ginger şi extra beer ne târâm spre casă, cu oprire obligatorie la locaţiile de retail chinezesc şi, respectiv, austriac.

În micro chinatown-ul milanez există o chestie numită international store. 90% din ce e acolo e ori scârbos, ori imposibil de înţeles. din cei 10% rămaşi am luat nişti pudră di wasabi şi un ceai de ghimbir pentru o dragă pretină. Dintre lucrurile pe care le-am aruncat imediat la gunoi menţionez două sucuri: unul de crizanteme şi altul – un fel de borş de mere cu caise or something…

Billa din Italia nu are nicio legătură cu Billa din România. La intrare, pe stânga, un rack întreg de cereale bio pentru un meniu sănătos. Apoi legume, fructe, salate gata făcute… şi abia după aceea intri în brânzeturi, mezeluri şi alte alea. La casă, în faţa noastră, un domn evident desperecheat are o grămadă de conetinere de plastic cu câte o singură porţie de mâncare gata făcută pentru încălzit la microunde. Etichetele promit bucătărie savuroasă, deşi nu ştiu cum pot fi pastele la cutie, după ce ne-am nărăvit la proaspetele, artizanelele, gustoasele minuni gătite al dente şi cu sos atât cât trebuie, nu înecate şi fleşcăite ca la noi.

Valiza e deja plină cu sucuri, la o treime din preţul de minibar. Mergem să ne hodinim picioruşele atât de încercate şi, da, să ne conectăm la wireless-ul gratuit de la hotelul pierdut în cartierul obscur de lângă Fiera. De data asta, chiar că ratăm staţia şi târşâim valiza cea nouă pe trotuare în prima sa cursă de test.

Bătaia Inimii şi pulsul casei de marcat


N-ai zice că într-un oraş cosmopolit cum e Milano poţi face turism antropologic decât, poate, în mică măsură: ca şi la Paris, te aşezi pe terasa unui bistro sau trattoria, după caz 🙂 şi studiezi specia umană în desfăşurare. Aici toţi sunt groaznic de bronzaţi, şi când spun groaznic, aşa şi e. Intens colorată, pielea şi-a pierdut elasticitatea, face cute şi are tonusul, sau mai degrabă absenţa tonusului prezentă la bătrâni.  Vezi până şi picior diabetic, cu vene sparte şi ulceraţii, băgat iar şi iar şi iar la UV. Se vorbeşte despre interzicerea acestor aparate, dar – se pare – afacerea aduce prea multe milioane în buzunarele deţinătorilor şi ale statului ca să fie atinsă. Deocamdată.

La un pelerinaj antropologic nu ne aşteptam când am decis să ne îndreptăm spre Arco Della Pace. Nu prea îl vedeam bine în spaţiu,  cu cunoştinţele mele reduse despre acest oraş. Aşadar, am urcat în tramvaiul nouăsprezece, acelaşi bătrânel restaurat cu care călătorisem şi cu o zi înainte, şi, legănaţi şi zdrăngăniţi de mormanul de fiare tremurând pe şine, am coborât la acest Arc, care deschide un parc minunat.

Cum eram morţi de foame după lunch-ul de fiţe din lounge-ul de business (somonel pe rondeluţă de pâinică, gen) am aterizat în prima pizzerie deschisă – ceea ce e o problemă la cinci jumate –  chiar lângă Arco Della Pace şi intrarea în marele parc din spatele castelului Sforzesco, Ne aşezăm lângă o gaşcă de nemţoaice şi italience cărora le trebuie o veşnicie s comande. Ospătarul are jovialitatea cu care ne-am obişnuit. Cei de la târgul la care am participat au dat tonul cu poante gen „nu mai avem cafea” lansate către cei care veneau dimineaţa, cu ochii lipiţi, pe pilotul automat să îşi bea ceşcuţa de otravă concentrată.

Înăuntru nu e nimeni. E weekend, e o după amiază călduroasă, care miroase a vacanţă, şi sentimentul de libertate, căţeii tropăitori, oamenii pe biciclete cu tot cu familie inspiră pace şi libertate. Sub arc, un grup de dame îmbrăcate în costume de epocă în mătaase alb şi bleu, cu pălării mari, albe, îşi fac pozele care, acum, sunt echivalentul a ceea ce pictau cândva impresioniştii. Ne luăm de-acum obişnuitul Lemon Soda şi ne uităm la peisaj 😀 – sunt mulţi cei care vin plutind pe Segway-uri, de unde conchidem că trebuie să fie un centru de închirieri pe aproape.

Pizza soseşte, enormă, şi când spun enormă e dincolo de orice imaginaţie, cu aluatul subţire şi crocant întins la maximum de numitul Hassan care trudreşte lângă cuptorul cu lemne. Doar ca idee, raportul dintre diametrul farfuriei şi cel al pizzei e cam 60%.  Iar farfuria e una din cele mari, de pizza 😀 .

Luptele greco-romane, dar mai ales milaneze cu monştrii din farfurie se încheie cu greu. Ne decidem să ne mişcăm, detectăm la cincizeci de metri centrul de închirieri şi… dezamăgire, într-o jumătate de oră închid, sunt dispuşi să închirieze doar dacă le aducem obiectele înapoi mâine. Aşa că rămânem la varianta tradiţională, de mers pe jos, şi străbatem agale parcul Sempione.

Din nou, chioşcuri cu granita şi îngheţată şi răcoritoare, alei pline, biciclişti odihnindu-se pe iarbă şi căţei la cuţodrom. Aici e voie să stai pe iarbă, şi asta tranformă peisajul într-unulu uşor bucolic. Din depărtare se aude un duduit de tobă bas. Ne luăm după sunet, trecem de un lăcuşor plin de răţuşte fericite şi răţoi ţanţoşi, şi ajungem într-un fel de amfiteatru făcut din beton. Dar în beton se desluşeşc spătare şi picioare şi tăblii ale unor bătrâne scaune metalice, care s-au culcat în aşternutul de piatră ca să doarmă acolo pentru mult, mult timp.

Al doilea lucru trăsnit este că în amfiteatru stă orchestra, iar oamenii stau pe iarbă :D. Orchestra, două tobe bas şi vreo cinci care sună mai subţire.  Africani, băieţi rasta, hipioţi, tot tacâmul în rândul muzicienilor. Ritmurile pendulează între continentul negre şi mirosul de junglă braziliană. Un asiatic conduce ostilităţile şi dansează pe un mic postament aflat în faţa mini-amfiteatrului. Din când în când, băieţii schimbă locurile şi cei ce obosesc lasă loc celor care s-au odihnit. Alcoolul nu lipseşte. Pentru inspiraţie, desigur. Dar ce e magic e ritmul: de la bătăile sacadate, care te-ar  face să tropăi nemţeşte pe iarba pe care stai, la combinaţii sofistiate, care unduiesc ca o curbă a infinitului, sau un inel al lui Mobius, şi te fac să te legeni, hipnotic, împins de degetul nevăzut al Vibraţiei. Zăbovim, suficient ca să ne umplem inima de ritm şi plecăm cu părere de rău. Sunetul tobelor se îndepărtează până rămâne o părere, lăsând loc zgomotului de metropolă.

Cărarea principală din parc intră natural în castel – dincolo de şanţul de apărare, treci prin incinta interioară şi ieşi în faţa superbei fântâni garnisite cu africani care vând orice marcă de poşetă ţi-ai putea imagina… contrafăcută, fireşte.

Drumul e punctat cu elefanţi. Cow Parade este acum Elephant Parade, şi mă străduiesc o grămadă de timp să pozez unul galben, tare simpatic, asediat de o familie de filipinezi or something, care se străduie să se pozeze cu mulajul în toate formaţiile posibile: fiecare membru de familie. Apoi câte doi, apoi câte trei, în timp ce al patrulea face fotografiile… Cu elefantul galben fotografiat, purcedem către covorul roşu, la propriu, şi plutim printre ecranele cu prezentări de modă. Clădirile de pe Via Dei mercanti sunt luminate în toate culorile imaginabile, reuşesc să fotografiez faţade roz şi albastre. Capetele străzii sunt punctate de muzică bună, din vremuri hippie, cântată la chitară şi amplificată la un amplificator alimentat cu acumulator auto,  în partea dinspre castel, şi de muzică clasică adevărată, cântată la vreo cinci viori şi viole, cu tente uşor moderne, spre supărarea unui american încuiat, care proferează ameninţări, cu mâna dreaptă ridicată, către orchestra ad hoc.

Coborâm prin Piaţa Domului, plină de o mare mulţime care asistă la slujba de seară. De-a dreapta şi de-a stânga Domului sunt postate două ecrane imense cu led-uri, pe care poţi vedea prelaţii strălucitori dinăuntru. Domul îmi inspiră mai degrabă fast decât sacru, iar prelingerea pe strada din stânga, în inima comerţului, completează senzaţia.

Fireşte că nu putem sta departe de shopping, mai ales că unii dintre noi şi-au lăsat pantalonii acasă 😀 şi aşa cumpărăm a doua pereche de pantaloni verzi şi alte mărunţişuri. Obosiţi de atâta activitate, ne luăm pauza de aperitivo la al şaptelea şi ultimul etaj de la Rinascente, pentru ceea ce devine o combinaţie între bar şi cină târzie, pentru că, odată cu prosecco şi respectiv Pimms  vine câte un platouaş cu chestii de ronţăit – o corăbioară de aluat cu spumă de brânză aromatizată cu ciboulette, o sălăţică şi nişte salam. Asta după ce înainte de băuturi veniseră chipsurile şi măslinele verzi. Pe bune, nu are rost să plăteşti mâncarea la restaurant dacă îţi plac trăsnăioarele astea mici. Milanezii le servesc cu dărnicie, din bufetul  variat al fiecărei locante.

Admirăm cuplul de lângă noi, portughezi, bat 60 de ani, îmbrăcaţi sport  şi posesori de multe sacoşe. Ea e la a doua şampanie, el nu bea. E clar că abia s-au cunoscut. El vrea să îi plătească băutura, ea nu se lasă, discuţia în contradictoriu e lungă până ce ea îi smulge chelnerului japonez, spilcuit, nota şi plăteşte triumfătoare, spre dezamăgirea castrată intelectual a partenerului de ieşit în oraş. Plătim şi noi, toată distracţia de treizeci şi ceva de euro, dar zău că merită pentru patru băuturi şi ronţăielile mai sus menţionate.

În tramvaiul doisprezece, o pereche de americani, rupţi de oboseală după shopping, degajă aerul acela al oamenilor care au stat împreună mai bine de zece ani şi încă se iubesc. Ea a cumpărat de la Boss şi încă o marcă aşijderea. El, purtător oficial de Polo Ralph Lauren, are o plasă noname.  Coboară cu câteva staţii înaintea noastră, iar noi aproape că ratăm oprirea la care trebuie să ne dăm şi noi jos. În hotel, prăbuşirea e secvenţială: cadă şi apoi pat :).

scramboled eggzză


 

Pe recipientul rotund, metalic  pentru omletă aflat la parterul  hotelului e o etichetă: scramboled eggs. Italienii au o perspectivă proprie asupra limbii engleze, atunci când aceasta din urmă există „la purtător”.  Greu găseşti pe cineva să vorbească, iar despre vorbit ca lumea, frumoasa limbă a lui Shakespeare capătă diverse valenţe, de obicei caracterizate de prezenţa vocalei „ă” în coada cuvintelor care se termină cu o consoană J. Cel mai caraghios sună „egggză”, aşa cum îl pronunţă localnicii când vorbesc despre banalele ouă…

 

Şi mai simpatic a fost presimpaticul individ napolitan care ne-a servit. Accentul complet diferit, asortat cu meniul în care toate lucrurile începeau cu „a” sau cu „o”, ca un apelativ de mare respect şi adâncă respiraţie, făcea toţi banii pe terasa cârciumioarei la care am poposit pentru cină. Ah. Să nu mai spun că mâncarea era absolut demenţială… dar să o luăm da capo 😀

 

Termin întâlnirile pe ziua în curs şi gonesc înapoi, la hotel. Taxiul amabil mă aduce cu mult mai puţini bani  decât mă aşteptam.  Aruncăm hainele de biz, luăm hainele de tropăială… după un scurt moment de minunare a propos de lucrurile pe care dă bani un puşti de 19 ani.

 

Ţinta călătoriei este zona numită Navigli, unde, fireşte, curge apă J. Aflăm cu mare plăcere că tramvaiul nouăsprezece, o relicvă amintind de clasa a doua de la tramvaiele copilăriei mele, pleacă de la hotel şi ajunge chiar acolo, drept care executăm.

 

Tramvaiul ne lasă în dreptul unei gări vechi – Stazione Genoa – şi plecăm pe jos să căutăm o înlocuire pentru zăpăceala din bagajul cuiva… o singură pereche de pantaloni pentru cinci zile… no comment.  Minimall-ul din preajmă nu are, fireşte, pantaloni verzi. Aşa că năvălim pe o stradă pe care norocul ne scoate în cale un târg volant de boarfe şi cumpărăm pe ultima sută de metri, în timp ce expozanţii îşi strângeau mărfurile, o pereche de blugi olive, strălucitori, de cocalar J, dar suficient ca să existe ceva de îmbrăcat pe următoarele două zile.

 

Apoi ne întoarcem, pe malul unui râuleţ din care au rămas doar prundişul şi pereţii zidiţi, şerpuind prin zone rezidenţiale cu accente de moşuleţ udând flori superbe pe balcon cu o impecabilă stropitoare verde… sau un Smart roz!!! Sau vitrine de restaurant care seamănă cu copastiile navelor vechi, acel lemn lăcuit şi hublouri… amestecate din ce în ce mai allegro cu cârciumi japoneze, magazine gen yoga, şi tot aşa… până ajungem la APĂ.

 

Apa este limpede, curge printr-un canal frumos zidit cu pietre bătrâne, iar pe fund ‚se văd, unduind în curentul relativ rapid, alge ca iarba. Şerpuiesc, verde deschis, curate, emanând acea linişte de care ai atâta nevoie în jungla de beton.

 

Pe fundul apei se văd, din când în când, peşti. Am zărit unul mare, lunguieţ, avea vreo jumătate de metru, trebuie să mă uit în vreo carte ca să văd ce peşte este. Cele două maluri ale canalului principal sunt pline de ateliere de artişti, sau de anticariate cup ersonalitate. Căsuţe vechi, vechi s-au transformat în restaurant e elegante, iar lumea stă la celebrul, de-acum, aperitivo cu care am făcut cunoştinţă deunăzi: beau tot felul, de la sangria la cocktailuri sofisticate, şi ronţăie toate trăsnăile care vin de la barul de „atenţii” cu care vine obligatoriu oferta de happy hour.  De la paste la lucruri remarcabil de sănătoase, de toate pentru toţi, să meargă  băutura… Restaurantele sunt goale, este şapte, suntem morţi de foame, vrem să mâncăm, alegem unul pescăresc. Suntem doar noi şi o pereche de americani. Noi la marginea apei, ei la şirul de mese de lângă clădire. Între noi, strada pietonală curge plină de turişti, oameni veniţi la biz, în această Mecca a distracţiei. Fete supraîmbrăcate pentru ora asta, cu ţinute de seară, tocuri uriaşe şi coafuri atent studiate se împleticesc pe pavajul de granit neuniform.  Mame şi taţi şi tineri pe biciclete, multe biciclete, cu copiii în scăunelele special amenajate pe portbagaj, frumuseţi cu toc de 12 pe pedală… poţi vedea de toate aici.

 

În faţa noastră aterizează două farfurii cu minunăţii. Eu am un fel de carpaccio de somon şi peşte spadă, cu nişte castravete şi morcov asezonat cu reducţie de balsamic. Deasupra peştelui, fărâme de piper extem de parfumat. Andrei are paste cu biban de mare. E uluit de gust. Apoi ne delectăm cu buffala coaptă (eu) şi salată de de toate (el). Mâncarea e excelentă, ne-am luat şi un sfert de vin alb, şi plătim exact ca înseara precedentă, la hotel, dar pe lucruri mult mai bune şi mai multe. Cu cardul plăteşti înăuntru, treci pe lângă cei ce fac pizza la cuptorul de lemne.

 

S-a înserat, canalul luceşte în luminile aurii, pe pereţii caselor sunt desene africane făcute cu vopsea, iar barurile au aprins lumânările. Ne oprim pentru un digestiv, sar la un limoncello, dar realizez că un pahar de vin şi un digestiv sunt prea mult pentru o seară atât de frumoasă, după o zi atât de lungă.

 

E tare, tare bine.

 

Atât de bine, că păţesc ce n-am mai păţit din studenţie: alunec dulce în somn, cu capul sprijinit de geamul tramvaiului antic. Noroc cu Andrei, care mă trezeşte la timp ca să sărim din vagon în staţia de lângă hotel.

 

Noapte bună. Mâine voi citi din nou eticheta  cu scramboled eggggză.


săptămâna modei la Milano


Când pleci la o călătorie de afaceri, te aştepţi, de obicei, la întâlniri, săli de conferinţe… şi mai puţin la bonusuri turistice 😀

Milano face, ca de obicei, excepţie.

După animăleala specific românească din Easy Jet (am crezut că dacă plecăm de pe Otopeni o să avem mai puţini călători lucrători mirositori la bord, dar bătălia pentru locuri a dovedit calităţile generale ale românului transhumant) şi o aterizare lină pe Malpensa, am reintrat în peisajul familiar ca o mână într-o mănuşă folosită, ce îi recunoaşte forma.  maşina-navetă oferită cu dărnicie de partenerii de aici ne cară, împreună cu un cuplu de turci plini de bani, spre hotelul nou-nouţ din reţeaua Hilton, posesor al unei locaţii interesante şi al unei viziuni despre relaţia cu clientul pe care o voi dezbate într-un articol dedicat 😀

E singura după amiază liberă, aşa că ne punem pantofii „mergători” şi fugim la Mecca milaneză, Il Duomo. De la hotelul pierdut undeva, pe lângă Fiera, într-un cartier destul de suspect, tramvaiul 12 face 20 de staţii  până la Dom.  Din mers, vedem un magazin numit „La Bunica”. Promovează bunătăţi de acasă. Îmi amintesc că suntem într-o ţară eminamente penetrată de lucrătorul român.

Tramvaiul curge, lin, până în Piaţa Domului. şi coborâm în raiul comercial care începe dintr-unul dintre colţurile pieţii.  Un prim tur de reamintire rapidă: Dom- galeriile Vittorio Emanuele, teatrul Scala, castelul Sforzesco.  Via dei Mercanti e plină de Săptămâna Modei. Pe jos a explodat un interminabil covor roşu, punctat de uriaşe postere, booth-uri de make up, ecrane cu LEDuri care arată prezentările ce se desfăşoară în clădirile bătrâne, bătrâne de acolo.

Nu poţi să nu te aşezi la una dintre cafenelele cu preţ supradozat, pentru că e frumos afară, e vreme de tricou, şi ceea ce defilează pe stradă, de la turistul înrăit la femelele-avatar înalte, înalte, bronzate, fardate, cu tocuri şi platforme uriaşe, e hipnotic.

Poşetele Louis Vuitton ne invadează ca o repetiţie obsedantă de ştampile şi sigilii ale luxului. Dacă număram ieri câte am văzut, săream de 30.

Pe lângă noi trec cupluri ciudate, de rockeri, de gotici, de oameni cu bani. Un nene bine expirat poartă lângă el o minune bronzată, înaltă, care nu are nici jumătate din vârsta lui. Coborâm privirile spre picioarele subţiri, cu gleznă fină… oroare.  Sunt păroase, păroase, cu păr din ăla mult şi buclat 😐

Noroc că am terminat o minunată pizza vegetariană şi, respectiv, un risotto cu ciupercuţe porcini.  Andrei spune că mâncărurile au un gust diferit faţă de cele din România. Nu. Cele din România sunt greşite 🙂

Rătăcim pe străduţe vechi şi frumoase, ni se lipesc de mână tot felul de lucruri… de la inevitabilul manual de italiană,  la nişte adidaşi Nike verzi, comme il faut pentru perioada de smarald prin care trec unii dintre noi =)) şi un Canon care înlocuieşte decedatul Ixus, căruia i-a crăpat clapa de la baterie şi ecranul cu cristale lichide… cel nou e, fireşte, albastru.

Apoi nimerim într-o lume numită MUJI, unde găsesc uleiuri eterice cu doar 6 euro sticluţa. MĂsor rapid cât de bune sunt. am luat şapte :), şi nişte ciorăpei din ăia, japonezi, pentru purtat iarna cu şlapii.

La ducere, am ochit pe drumul cu tramvaiul o stradă superdecorată cu steaguri italieneşti. O ochim şi la întoarcere, şi nu o mai ratăm. suntem într-un delicios Chinatown, cu zeci de importatori de tot felul de îmbrăcăminţi, cu magazine de obiecte feng shui şi cu alimentare în care se vând obiecte neidentificate. Strada e invadată de chinezi micuţi, cu ele vopsite blond şi coafate european, cu bebeluşii ciufuliţi ca nişte jucării în cărucioarele colorate intens, şi cu locuitorii de origine, milanezi cu stare, care stau în case mari, în spatele unor porţi şi mai mari :). Strada e pietonală,  Pe dalele laterale de travertin şi pe pavajul de granit trec biciclete. De damă, cu protecţii pentru ca fustele plutinde să nu se agaţe în roţi şi lanţ.  De oraş, cu scăunele pentru copii în spate. E un rai al oamenilor care merg pe bicicletă.

Admirăm toate astea în soarele moale de final de zi, aşezaţi pe o terasă a unui băruleţ, convenabil intitulat Good Time, pe aceeaşi stradă minunată – Via Paolo Sarpi – unde asistăm la nişte chestii interesante: iei o sangria, primeşti o farfurioară cu măsline verzi, ca să nu te pileşti instantaneu. Limonada vine cu chips, a doua limonadă vine cu  adorabilă tăviţă cu sticks de ţelină şi morcovi şi un dipping acid.  Zăbovim ceva pe acolo, admirând, bârfind, plănuind, până se face vremea să mă duc la meetingul de seară de la hotel.

cina e, astfel, constrânsă geografic. Alegem, ce să facem, Hiltonul. Naşpa şi scump :D. Dar pastele sunt proaspete, iar vinul alb şi sec e excelent.  Pauza s-a terminat… cel puţin pentru mine. De mâine sunt în întâlniri puse cap la cap de dimineaţă până seara.

Oricum, am o gratitudine mare, mare pentru că am avut parte de această bucată de oraş înainte de a mă încuia în sălile de conferinţă.