17. Maestrul Maestrului, redivivus

Povestea aceea magică a reîncarnării marilor maeştri aterizează azi drept în poala noastră. De la învăţăturile matinale de pe terasă (nu, nu am avut probleme de la berea Everest, romul Khukri, neepalez şi Sauvignonul blanc de import. Aici nu poţi bea şi ca atare nu te poţi îmbăta. ) suntem trimişi să ne luăm khata-ele şi să ne pregătim să întâmpinăm, în formaţia cunoscută, pe maestrul care urmează să vină astăzi pentru a ne oferi iniţierea de viaţă lungă. Acest om, care arată mai tânăr de 30 de ani, este reîncarnarea maestrului Maestrului de la mănăstire. Abracadabrant, dar tradiţia tibetană a liniei prevede instituţia tulku – acei foarte speciali iniţiaţi care aleg să se reîntoarcă aici, pe Pământ. De obicei lasă indicii care să arate unde se vor renaşte, aceste indicii sunt completate de viziunile primite în meditaţie de maeştrii în viaţă, iar probele finale sunt recunoaşterea, pe la vârsta piciului magic din poza alăturataă, a unui set de obiecte ce au aparţinut precedentei încarnări şi confirmarea ultereioară de către Dalai Lama.

Aşteptăm la poartă, timp în care maestrul mută de vreo cinci ori discul în care ard ofrandele ritualee, astfel încât fumul să bată exact pe porţile deschise. Aşteptăm maşina să intre pe poartă, ca să ne putem prezenta omagiile, ceea ce se şi întâmplă. Tânărul care este întâmpinat cu atâta respect se îndreaptă cu Maestrul spre camerele de primire, iar noi aşteptăm, cuminţei, să vedem când hotărăsc să facă ceremonia.  Aici dai tot felul de probe de răbdare, de calm, de non-aroganţă, dacă pot spune aşa. O oră mai târziu, aflăm că au decis să ne vedem la trei. Nimic nu e arbitrar, oamenii ăştia ridică un deget în vântul astral şi verifică auspiciile, cât şi când sunt favorabile, apoi decid. Am văzut situaţii în care deciziile s-au schimbat în interval de 15 minute.

Avem timp să mergem la Stupa şi să ne cumpărăm beţişoare tibetane. Avem o grămadă de cereri din ţară şi, în plus, trebuie să ne refacem rezervele pentru meditaţii şi ceremonii.  Prietena noastră aflată în retragerea cea lungă ne duce la un magazin tibetan, micuţ, aflat pe unul dintre coridoarele radiale ale stupei, unde facem cunoştinţă cu o domnişoară încântătoare, de la care cumpărăm cantităţi apreciabile din beţişoarele făcute din lemn aromatic presat. Cele mai interesante, cele Nado, făcute special pentru momente deosebite şi meditaţie, sunt cele mai scumpe. Cele originale costă enorm, alegem varianta onestă, fabricată în Bhutan, împachetată într-o hârtie total neaspectuoasă, dar extrem de eficiente. Găsim şi protecţiile pentru uşi despre care ni s-a povestit. Sunt un pic macabre, au un scorpion pe ele şi totul e scris în tibetană, dar le cumpărăm, cuminţi, ştim că sunt bune.

Spre deosebire de surorile lor indiene, beţişoarele tibetane sunt mai puţin spectaculoase ca aromă, dar nu conţin nimic artificial. Scorţişoară, cuişoare, şofran, santal alb şi roşu, precum şi alte ingrediente misterioase, cu ar fi Aru, Baru, Churu, Pekor sau Shukpa sunt alăturate plantelor medicinale în acest concoct sofisticat. Fumul curăţă, echilibrează, armonizează, vindecă, înalţă, susţine.  Şi, după atâta spiritualitate, putem purcede la o masă la Tibet Kitchen, sus, sus, pe terasă, cu ochii la stupa, la găluştele acelea senzaţionale de brânză. Nu e curent, se găteşte, probabil, pe  o singură butelie cu plită, durează chinuitor de mult, într-atât încât suntem pe cale să întârziem la iniţiere. Nota de plată e varză, am primit mai puţine porţii, pe care le-am împărţit. REglăm, plătim, fugim, ajungem în sala de primire fără să mai apucăm să ne luăm eşarfele khata… noroc că  mai au ceilalţi în plus :D.

binecunoscutul nectar cu pălincă reapare şi îşi face treaba, spre hazul nostru, pentru că micii călugăraşi se strâmbă de mama focului. Călugăriţele de alături, însă, savurează mixul (chief bartender e Maestrul) şi, după ce primim binecuvântările şi nişte biluţe de tsampa, magice şi ele, şi o rundă de meditaţie exploratorie,  plecăm, posesori ai mantrei de viaţă lungă.

După iniţieri merge bine un pic de lucru la valiză, aşa că, beţişoarele fiind cumpărate, încep să aştern ce e de aşternut în scoica albastru închis, dură, care ar trebui să protejeze bine-bine totul până la Bucureşti. Sunt chemată de urgenţă de către Tsultrim, care a urcat gâfâind şi îmi spune să merg cu aparatul de fotografiat în cealaltă clădire. Fug şi eu, cobor scări roz, urc scări verzi, maeştrii vor o poză  şi sunt deconcertaţi de faptul că nu am cameră profesională… până le arăt fotografiile. TRagem cinci-şase cadre, mi se explică foarte clar că nu am voie să le public. Nu le public. Maeştrii, cu mâinile în mudre cu însemnătate, respiră linişte şi lumină în camera în care s-a terminat iniţierea, asistentul adună eşarfele şi banii pe care i-am lăsat ofrandă, iar eu plec, fericită, cu prada înapoi, la împachetat.

Seara vine cu repeziciune, mergem la masă cu dor de un Tuborg şi, când să îi dăm cep, apare MAestrul pentru o rundă de „teachings”. Tuborgul va trebui să aştepte. Oricum, la nouă şi jumătate avem programată runda de râsete.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s