Un ciclu al măiestriei personale


Ne dorim să fim recunoscuți. Este una dintre feliile ”tortului” etajat al lui Maslow, alimentată de ambiția părinților, care se simt reprezentați de noi, copiii lor, apoi de presiunea continuă a sistemului de educare aplicat de școală și grădiniță, continuând cu provocările noului-venit într-o slujbă… în permanență trebuie să demonstrăm ceva.

Image result for piramida lui maslow imageSub presiunea asta, învățăm să facem lucruri la care apoi să arătăm că ne pricepem. Ne zbatem  ca să afle și alții că ne pricepem. Unii, mai îndemânatici, au un fel de PR intuitiv care le curge în vene și îi ajută cu idei despre cum se pot expune mai bine, ca să își mărească vizibilitatea. S-a format specialistul. Asta vine, de obicei, cu un salariu mai bun și oameni care vin să întrebe cum se face lucrul acesta sau acela. Apare recunoașterea. Ne simțim bine 🙂 .

excelențăÎn organizațiile cu scaun la cap, următoarea întrebare pe care și-o pune managementul este dacă personajul cu pricina poate face mai mult. De obicei, primește mai mult, cu sau fără mărire de salariu, după cât de pricepută e organizația. Noi, românii, suntem pe primul loc în Europa la numrul de ore suplimentare… poate că suntem neproductivi sau, mai degrabă, poate ne-am obișnuit să acceptăm îndatoriri suplimentare pe același salariu :(.

Dacă eroul poveștii face față, scopul de promovare personală slujește deja un interes de performanță în grup: echipa pe care o conduce și pentru care răspunde. Începe șirul de însemne exterioare. Îmbrăcăminte de marcă. Mașină. Casă cu rate la bancă :). Ne simțim puternici și ce facem cu puterea ne caracterizează. Unii o folosesc ca s optimizeze ce au de condus… alții abuzează, prostește, de ea.

Image result for authentic leadership characteristicsMai târziu, uneori niciodată, urmează a treia etapă, în care mizele imediate dispar și sunt înlocuie de un fel de scop de bine colectiv. Nu mai contează nici diplomele, nici emailurile de preamărire, nici simbolurile externe ale puterii. În care natura și abilitățile omului respectiv s-au integrat și furnizează un model unic, care inspiră și susține scopurile personale (și aici vorbim de persoană, nu de organizația sau societatea care o recunoaște; scopurile sunt mai degrabă unele de identificare interioară decât de etichete de succes dinspre societate).

Bucata asta , în tortul mai sus menționat, este  glazura superioară. Câți ajung la ea? Când ajungem la ea? Abia de aici putem vorbi despre o formă autentică de leadership, căci nu mai există interese imediate. Iar miza este să ajungem cât mai repede acolo: pentru că acolo nu poți funcționa altfel decât autentic, în felul acela, al tău, care să ofere maximum de valoare celor care te înconjoară. Până atunci, totul e învățare și sudoare.

Planifică-ți unde vrei să ajungi. E nevoie de o cuprindere constantă a orizontului ca să poți evalua calea pe care mergi.

 

Reclame

Far pe vreme de furtună


IMG-20130420-00224De câteva zile reflectez la abilitatea liderilor de a inspira. Pe de o parte, pentru că predau un curs de leadership, pe de altă parte, pentru că întâlnesc, într-adevăr, oameni care mă inspiră.

Toată lumea continuă să vorbescă despre criză, în condiţiile în care, în ţările care au ieşit din cleşte, cei care lucrează în mediul de business au avut parte de încă un duş rece: ieşirea din criză nu schimbă fundamental lucrurile. După ani de zile de atenţie maximă la cât cheltuiesc şi cât de productivi sunt, clienţii au rămas centraţi pe aceste comportamente. În loc de lux, puţin răsfăţ. În loc de recompense personale, ceva pentru familie. Iar în firme comportamentul cumpănit rămâne pe primul loc. Deci, anotimpul iubirii nu se întoarce :), şi dacă nu rămâi competitiv în produse sau servicii, ai pus-o.

Treceam ieri cu maşina pe lângă farul nou din Constanţa, şi mă gândeam ce sentiment de siguranţă îţi dă această construcţie ciudată. Mă gândeam că paznicul farului trebuie să aibă cel puţin o rezervă din becurile fenomenale care proiectează lumina pe mare, şi un generator care să intre în funcţiune când pică voltajul pe linia electrică.

Rolul leaderului, într-un mediu dominat de competiţie, nesiguranţă, restructurări şi replanificări neaşteptate e să lumineze. Să aibă puterea de a transmite, în fiecare zi, pasiune. Să aibă baterii suficiente ca lumina să nu se stingă.

Şi asta  nu se poate face decât dacă TU eşti animat de optimism, şi dacă faci, în fiecare zi, ceea ce te pasionează. Munca nu e muncă, e ceea ce îţi place. Aştepţi să se facă luni. Mai faci ceva duminică seara, nu pentru că ai termen, ci pentru că vrei.

Scriu asta pentru că întâlnesc, iar şi iar, oameni care îmi demonstrează că e singurul model posibil. Şi dacă nu simţi că te animă pasiunea şi energia, atunci e timpul să te gândeşti ce e în neregulă cu jobul tău.

limonadă cu gheaţă şi ceai fierbinte


Am admirat întotdeauna oamenii care au curajul de a admite că nu se pricep la tot. Aceşti oameni au succes în două direcţii:

  1. în plan personal, îşi găsesc prieteni de la care au ce învăţa şi de la cre primesc sprijin în zone pe care ei înşişi nu le pricep, sau nu le stăpânesc. Cineva îmi spunea că prietenii din colecţia mea sunt ciudaţi ca un insectar exotic. Da, şi tu eşti una dintre insecte, i-am spus eu. Cu cât mai diferiţi, cu atât mai mare aportul la creşterea personală a fiecăruia.
  2. în plan afectiv, cuplurile care sunt foarte diferite; dacă ştiu să comunice, au şansa de a îşi furniza reciproc combustibil pentru o viaţă întreagă. Ca şerpii care îşi înghit coada, se fugăresc prin tot Universul, ca să se iubească din nou, şi din nou, şi de fiecare dată altfel.
  3. în plan profesional, un lider „adevărat” are înţelepciunea să se ţină pe linia lui – să stabilească viziunea, fie ea politică, de business sau umanitară, şi apoi să urmărească dacă echipa, organizaţia sau ţara pe care o conduce se îndreaptă acolo fără să se prăbuşească în şanţul de pe marginea drumului. Ataturk, Gandhi, Papa Ioan Paul al II-lea, o mulţime de CEO celebri, dintre care cel mai charismatic, fără îndoială, e fostul şef de la General Electric. Dar şi alţii, mulţi, nenumiţi.

De fapt, toate ipostazele de mai sus au un punct comun. Să găseşti acea legătură cu cei cu care interacţionezi. Pasiunea, pentru prieteni. Iubirea, pentru cupluri. Cultura, pentru organizaţii. Apoi să fii în stare să creezi acel mozaic de aspecte care să întregească nu o persoană, ci un GRUP. De doi, de mulţi, de foarte mulţi. Să ai curajul să stai la un capăt de fir cu o limonadă cu gheaţă şi să vorbeşti cu celălalt, care se află la capătul celălalt şi îşi bea ceaiul fierbinte. Nu trebuie ca el să bea limonada ta. Nici tu, ceaiul lui. Dar de cele mai multe ori apa şi focul dau bine împreună :D.

A căuta în ceilalţi ceea ce ţie îţi lipseşte face parte din arta de a fi.

Presupune cunoaştere de sine, curaj şi limpezime.

Un bun exerciţiu pentru o seară de miercuri.

Modele de leadership


Cu gândul la atributul de formator al liderului, trebuie să descarc o situaţie extrem de grăitoare. Fiul meu se uită la concursul de gătit de pe pro tv. Ideea e interesantă. Decorul e spooky. Nu comentez conceptul.

Comentez, însă, atitudinea. Probabil că scriptul cere să avem un nene bun, un nene mediu şi un nene rău. Ce se întâmplă în platou îmi aminteşte ce se întâmpla pe vremuri, în armata obligatorie: intrai soldat, dacă avea ghinion să fii student mergeai la termen redus şi te frecau ăia de două ori mai rău. Apoi erai promovat şi îi frecai tu pe alţii. Un cerc vicios al chinului, umilinţei şi răzbunării.

Mă uit la atitudinea celor trei bucătari, cărora nu le comentez nici aptitudinile culinare, nici pe cele sociale din afara emisiunii. Şi îmi amintesc de Robert Greenleaf, unul dintre marii revoluţionari ai managementului executiv, fost preşedinte al AT&T, care a formulat conceptul de servant leadership – leadership în slujba celorlalţi. Nu vorbim aici despre despotismul luminat. Vorbim de un leadership etic şi menit să aducă valoare organizaţiei, partenerilor, angajaţilor, clienţilor. Atributele principale enunţate de Greenleaf sunt:

  • responsabilitate pentru angajat: să îl ghideze, să dezvolte un mediu care să faciliteze satisfacţia angajatului.
  • să creeze o organizaţie în care angajaţii sunt încurajaţi să crească şi să aibă o valoare originală.
  • să delege şi să confere autoritate oamenilor.
  • să exprime smerenie
  • să fie autentic
  • să accepte diferenţele ca sursă de dezvoltare
  • să ofere ghidare şi direcţie celorlalţi

Nu înţelegeam de ce mă irită stilul echipei în care aş băga mâna în foc că şi-a băgat dracul codiţa, ca să creeze cele trei tipologii – optimistul, supăratul şi arogantulDupă care am înţeles că producătorii au ales să folosească de dragul audienţei drama competiţiei de tip gladiator şi au scos complet caracterul formator.  O decizie comercială.

Vezi concurenţii cum pleacă înlăcrimaţi şi nu înţeleg, pentru că oamenii au aruncat pe jos mâncarea şi i-au dat afară fără să le explice.  Şi realizezi brusc că lucrul care te deranjează profund în toată schema este lipsa crasă de leadership manifestată de juriu. Cu excepţia celui mai tânăr chef, care nu se sfieşte să zâmbească, să încurajeze, să motiveze corect, să explice şi SĂ DEA DIRECŢIE omului care poate o să mai vrea să gătească şi după ce va fi expulzat de la măreaţa competiţie care va crea un măreţ vătaf de bucătărie, atitudinea de formare este execrabilă. O resimt ca trainer, manager de (mulţi) oameni care a lucrat la toate nivelurile, consultant de management. Cred că este un exemplu teribil de cum funcţionează structurile de putere româneşti, şi de incapabilitate a unei forţe media de a crea valoare bazată pe altceva decât conflict, dramă, injustiţie şi alte chestii de acelaşi gen.

Nu mai vorbesc de valoarea educativă pentru amatorul de gătit. Poate ar vrea şi el să înţeleagă cum se face bine felul ăla de mâncare sofisticat. Dar probabil că targetul ăsta e mult mai „subţire” decât cel hormonal, avid de drame.

Mi-aş dori să îl clonăm pe băiatul ăsta tânăr şi creativ, căruia nu îi pute totul, care tratează oamenii cu respect şi interes, şi care te inspiră să găteşti, nu să laşi cuţitul şi să fugi cât te ţin picioarele. Pentru că arată că îi place mâncarea, pentru că e creativ, jucăuş şi permisiv, pentru că şi noi aveam nevoie de un Jamie Oliver, care a redeschis gustul pentru arta gătitului, pentru mâncarea adevărată şi pentru crearea unei stări de bine din toate punctele de vedere. Sunt sigură că e un chef din echipa căruia pleacă greu oamenii, pentru că arată atributele adevărate de leadership – inspiră, ghidează, încurajează, dezvoltă, nu e arogant, e creativ, deschis la lucruri care încalcă regulile lui de a crea în bucătărie şi dornic să accepte şi alte puncte de vedere.

CEO-i din toată ţara, luaţi aminte. Mare lecţie de management executiv.

Lecţia de leadership


Când Expomedia mi-a propus să facilitez conferinţa de leadership Enlightening, am fost surprinsă. Pe tapet, nume mari – unii, foştii mei şefi sau colegi, alţii – clienţi sau oameni pe care îi admir în tăcere de mult. Şi, deşi pe peretele meu din birou stă centura neagră de facilitator (chiar există:D), mi s-a părut un angajament care obligă. Mult. Pentru că era pentru prima dată când vedeam, în România, o aşa abordare.

 Mă învârt prin management de mulţi ani, mai exact de peste douăzeci. Am citit fiecare bestseller internaţional, am mai învăţat câte ceva în fiecare an… ce mai putea să îmi aducă o conferinţă? Mai ales dacă trebuia să stau concentrată pe procesul în sine. Iată ce mi-a adus enlightening:

  • entuziasmul din care, cumva, am mai pierdut câte un pic pe drum. Mi-am adus aminte, privind oamenii care vorbeau cu pasiune, că dacă îţi place ce faci, nu poţi să nu te bucuri. Fireşte, dacă e pasiune ai parte şi de rai, şi de iad, dar parcă mai mult de rai. Şi apoi, cine are nevoie de gri plat?
  • mi-am reamintit că leadershipul începe de la tine. De la mine. De la noi, ăştia care conduc echipe sau firme sau îi ajută pe alţii să conducă mai bine.
  • latura umană a conducătorului, care e adesea uitată. Emoţiile pe care le ai de fiecare dată când vorbeşti în public. Părerile de rău pentru toate deciziile dure pe care trebuie să le iei, fiindcă ăsta e jocul, pentru cei ce au plecat din jurul tău. Bucuria imensă pe care o ai nu atât când îţi reuşeşte un proiect sau o tranzacţie, ci când te sună peste ani şi ani oameni cu care ai lucrat, ca să îţi ureze la mulţi ani sau să te întrebe ce mai faci.
  • rigoarea procesului strategic şi ascuţimea inteligenţei emoţionale pe care trebuie să le păstrezi şi să le lustruieşti zilnic: sunt săbiile tale de samurai aflat în fruntea unei organizaţii.

 De aceea, cred că enlightening trebuie să aibă un „va urma”, şi între acest moment şi acel „va urma” cred că trebuie să mai existe ceva de legătură. De aceea, promit să vorbesc cu organizatorii şi să vedem dacă putem pune pe picioare ideea.  Până atunci, ca să vă daţi seama cam despre ce a fost vorba…  intraţi la http://www.enlightening.ro/the-story.html

Sărbători bune tuturor. Puneţi-vă în practică ideile, planurile, visurile în 2012. Va fi un an extraordinar.

The Macho World


Când eşti consultant, şi mai ales când faci brand personal, eşti ca o coafeză. Întâlneşti fel şi fel de oameni care caută cumva să se întregească, să redevină ceva ce au uitat să fie, să îşi construiască o abordare diferită a lumii dimprejurul lor.

Începe să se repete un scenariu, şi e vorba de femei implicate în afaceri. Funcţii mari, bani mulţi, răspundere grămadă.  Te vezi cu ele şi apoi eşti stors, şi nu ştii de ce. Le simţi puterea, nu e una feminină, nu, deloc. De fapt, cred că nici nu ar trebui să folosesc cuvântul „feminin”. Dacă te dai pe net şi îl cauţi găseşti tot felul de personaje pe post de sex objects. Feminitatea redefinită de silicon şi hyaluron ca disponibilitate maximă la fantasma masculină.

Un drag prieten îmi povestea acum nişte ani buni despre o carte de secol XVII scrisă de un francez. Cartea fundamenta teama bărbatului de femeie. Poate mă ajută cineva cu titlul. În orice caz, teza principală este teama că el nu se poate ridica la înălţimea aşteptărilor ei. Trasă grosolan pe teritoriul sexual de secol XXI, de la circumcizia feminină la pornografia hardcore, de la frumuşica obligatorie cu care se accesorizează masculul de 45 de ani când pleacă în insule la nevestele reloaded ale bancherilor (blonde, înalte, 20+,  făcătoare de copii perfecţi şi purtătoare de costum de baie french design), feminitatea nu a fost niciodată mai departe de rădăcinile povestite de culturile care încă mai venerează femeia – vezi şamanii sud-americani.

Bărbatul şi-a adus testosteronul în istorie de câteva mii bune de ani, şi cu el a venit războiul, agresiunea, competiţia, vestitul „cine e deasupra”. Revin la femeile pe care le-am cunoscut în business. S-au îmbrăcat într-un fel de costum de camuflaj afectiv, mimetice şi receptive în mediul masculin al camerelor de consiliu. Dure, agresive, cu muchii clare. Şi-au ascuns adânc receptivitatea, intuiţia, rezilienţa. Poate e un instinct căpătat după vânătoarea de vrăjitoare.  Poate e oglindirea distorsionată a cavalerului cruciat.

Cert e că ele consumă, coştient sau, nu, foarte mult din capitalul lor afectiv fix ca să fie aşa. Şi miezul acela moale şi fierbinte şi necunoscut al feminităţii interioare, aproape spiritual, aproape ezoteric, continuumul acela care ţine în picioare relaţii, familii, oameni se închistează în armura de macho. Apoi stai de vorbă cu ele, şi le apreciezi forţa, şi pleci cu o durere de cap, pentru că femeile acelea sunt, de fapt, vortexuri care înghit toată vitalitatea ta în încercarea inconştientă de a-şi recupera şi reface capitalul pierdut de feminitate. Nu ştiu dacă reuşesc să explic coerent, dar dorinţa noastră de a acomoda totul – parteneri, copii, afaceri, mediu social – ne consumă, de fapt, ce avem mai valoros.

Mi-aş dori să pot oferi o staţie de recuperare pentru acest capital, pentru că lumea fără yin e tăioasă, metalică, rece şi doare. Şi când spun recuperare nu mă refer nici la spa-urile care oferă un paleativ temporar, nici la cluburi all female care să conţin discuţii de sufragete. Ca un marketer adevărat ce sunt, tânjesc la mixul acela perfect care să elimine ţigările roz pentru ele şi pantalonii cu sacou de la serviciu. La felul acela special de lumină care să ţeasă găurile din armura de împrumut. La sentimenul de stabilitate centripetă a întunericului moale, cuprinzător şi ud pe care îl degajă o simplă prezenţă copleşitoare şi tăcută, de femeie. La pedala de acceleraţie a emoţiei în locul celei a vorbei. O văd ca pe un leac ultim pentru lumea asa bolnavă şi decăzută din care ne zbatem să ne desprindem.

Have an average day, my darling


Oamenii deştepţi nu s-au născut doar de la revoluţia industrială încoace. E unul, numit Michelangelo, pe care îl citează, de obicei, şi Tom Peters de prin stocul lui de 200 de slide-uri câştigătoare pe la conferinţe.

Pericolul major pentru cei mai mulţi dintre noi nu este să ne stabilim ţinte mari şi să le ratăm, ci să le stabilim modest şi să le atingem.

Despre asta e vorba când oamenii se ceartă pri consiliile de conducere şi unii îşi dau demisia, alţii pleacă frunţile.  Despre asta e vorba şi când nu ne mai uităm la altceva dect la bani în afaceri. Profiturile, zice Tom, sunt minunate. Profiturile obscene, şi mai bune. Dar afacerea vine din pasiune şi inovaţie şi excelenţă, după ele sosesc şi cifrele.

O bancă din Lituania a generat 17 milioane euro în depozite. O campanie cu echipa de baschet a adus un return on investment de 108 ori. Ideea, foarte simplă: la fiecare victorie a echipei de baschet, primeşti cu 0.1% mai mult la dobânda la depozite. Jumătate din venituri au sosit de la clienţi existenţi, jumătate, de la clienţi noi.  După exemplul cu campania falsului asteroid pe care l-am văzut ieri, astăzi primesc încă o validare a ideii pe care am susţinut-o până la epuizare: fără idei, inovaţie şi zguduirea periodică din temelii a unei firme care trăieşte, se hrăneşte şi respiră din  tabelele din mailul cu rapoarte nu poţi progresa.

Aşa cum, când pleci de acasă, nu îi poţi spune iubitei „Să ai o zi mediocră, iubi”, la fel, ar trebui pedepsite succesele mediocre şi recompensate eşecurile răsunătoare. Pentru că în afaceri, ca şi amor, doar ce îndrăznesc ajung la extaz.

walk the talk


Americanii, practici ca întotdeauna, au o zisă care identifică destul de clar valori. Walk the Talk. Mai pe limba noastră, asta înseamnă să faci ceea ce predici. E normal ca o civilizaţie pragmatică să îi preţuiască pe cei care modelează comportamente după exemplul personal. La noi… în general, aceşti walk-the-talke-eri sunt modeşti. Nu apar nici la ştiri, nici la emisiunile de şanţ. Îşi fac treaba, fac bani, sunt respectaţi.

Am purtat multe brăţări de plastic colorat, pe la concerte şi evenimente, dar pe niciuna nu scria vorbitor. Aseară, băieţii de la Leaders m-au ştampilat cu un titlu care, dacă e să e gândim mai bine, mi se potriveşte. Probabil că erau mulţi alţii mai potriviţi decât mine să vorbească. Aşa că titlul e cu atât mai măgulitor.

La zece ani de la primele nebunii ONG, o trupă mică de tineri a reuşit să stabilească un curent în societate, vorbind despre leadership adevărat.  Am avut privilegiul să întâlnesc aseară oameni care sprijină şi ei, fiecare cum poate, programul. David Neacşu, pe care îl admir de mult, pentru acelaşi tip de nebunie inspirată care mă animă. Radu Ghenea, probabil cel mai creativ antreprenor. Principele Radu, pentru că a ales ca un reprezentant al Casei Regale să reinventeze modelul de conducător. Şi lista poate continua, cu nenumărate exemple.

Însă victoria e a lor, a celor de la Leaders, fiindcă au plecat de la zero şi au ajuns să strângă elite de business şi performeri sociali sau politici în jurul unei idei în care au crezut şi pentru care s-au luptat ca nişte câini, uneori, când nu aveau bani, nu aveau parteneri, nu aveau.

Ceea ce demonstrează încă o dată că, dacă ai o idee bună şi crezi în ea, mai devreme sau mai târziu ajungi să o sărbătoreşti cu şampanie. Şi, la cât sunt de îndârjiţi, chiar cred că peste încă cinci ani vor putea virusa şi Casa Poporului cu lideri adevăraţi, nu de mucava.

Nu îmi rămâne decât să le spun La Mulţi Ani şi să mărturisesc că îi îndrăgesc tare, tare mult.

la şcoala de şefi


Vremi de criză, dar tot s-au găsit douăzeci de oameni care să vrea să înveţe de la alţii, mai plini de vânătăi, ceva despre cum conduci alţi oameni.

Oameni deştepţi , veniţi să devină mai deştepţi… Stimă pentru cei de la Leaders, care au reuşit să ţină evenimentul chiar în vremi de restrişte,  Pentru cei care au dat bani şi au alocat o săptămână din viaţa lor.

Iar de partea speakerului… bucuria de a redescoperi Valea Prahovei din tren. râul e frumos, stâncile sunt minunate, finalul de toamnă târzie, cu culori pe ultimele ramuri cu frunze şivălătuci de fum de prin coşurile de căsuţe răzleţe.

Leadership punct ro


scoala-de-leadership

Povesteam despre câteva momente care m-au făcut să cred că încă mai avem viitor şi nu suntem un popor ticăloşit. După medicul cu o inimă MARE, de la Marie Curie, după bloggerii tineri şi deştepţi, ieri am întâlnit o mână de oameni care, din bănuţul lor puţin, au pus deoparte ca să vină la o şcoală de leadership. Le-au vorbit antreprenori, corporaţii, specialişti, psihologi…

Dar lucrul cel mai minunat dintre toate este că, în comparaţie cu blazata audienţă de biz de care am de obicei parte, am găsit o gaşcă de băieţi deştepţi (bravo, băieţi şi fete) care au pus întrebări mai smart decât mulţi manageri cu patalama. Care înţeleg ce li se spune şi mai fac un pas ca să gândească şi să integreze.

Totul, organizat de … nişte băieţi deştepţi. E un lucru care merită sprijinit, continuat, dezvoltat, pentru că se vede o luminiţă la capătul tunelului. Oameni care pot salva managementul românesc de la incompetenţă, aroganţă, lene şi lipsă de viziune. De la umilirea angajatului şi manifestările arbitrare de autoritate. De la urlete şi (sau) înjurături. Şi să îl aducă acolo unde îi e locul, creativ şi inspirat, aşa cum am fost atâţia zeci de ani, când în loc de picături de ochi foloseam lacrimile de viţă, iar caşcavalul din lapte apos şi cele patru feluri de mâncare dintr-un pui făceau casă bună cu repararea tuturor lucrurilor pe care orice occidental le-ar fi aruncat, colectarea religioasă a pungilor de plastic şi pet-urilor pentru folosire, şi înmatricularea isteaţă a maşinilor cu numere pare şi impare, aşa încât gaşca să poată ieşi în orice weekend.

Mă simt mult, mult mai bine.