Vreau să te fac bine…

Acesta este un articol mai special, destinat celor care lucrează în terapie holistică, dar slujește ca lecție și celor care uneori, sacrificându-și propria stare de bine, dau fuga să ajute.

Mai jos regăsiți un cod de bune practici, care să ajute  la calibrarea unei atitudini corecte și care să vă poată ajuta să evitați  efectele secundare mai puțin plăcute ale acțiunilor de acest tip.  Deși dorința de a ajuta este meritorie, sunt câteva porți de control prin care ar face bine să treacă înainte de a ne lansa în ajutor entuziast.

1. Prima întrebare: cine vrea să îl ajute pe celălalt?

Întotdeauna, absolut întotdeauna, cu excepția bebelușilor, a animalelor, a nebunilor sau a persoanelor leșinate ori aflate în comă, cereți voie sau, și mai bine, răspundeți la o cerere de ajutor . Uneori îi iubim tare mult pe ceilalți, atât de mult încât vrem să îi facem bine. Noi, personajele acestea 3D. Pentru că avem nevoie de ei în stare de funcțiune, pentru că suferința lor ne face să suferim. Buddhistul ar zice că asta e milă, nu compasiune.

De fapt, noi suntem cei care avem nevoie (repet, de drag) ca persoana cealaltă să fie bine. Și orice acțiune, cât de subtilă, care izvorăște din ego se numește……

2. Armonizarea cu legile universale

Gândiți-vă că avem, uneori, de parcurs lecții. Intervenția în lecția persoanei respective poate implica o încălcare a unor reguli mai înalte, cărora unii le zic karma. Consecințele pot fi mai mult sau mai puțin vizibile – important este că ele există.

De aceea, a-ți propune să susții până ce nu știi că aceea este o lecție poate genera un soi de contaminare tare neplăcută. O pază parțială ar fi să îți propui să nu încalci niciuna dintre legile universale… și să intervii pentru binele cel mai înalt al persoanei respective.

3. Permisiunea, în sine

 Când intervenim, intrăm în spațiul personal interior. Aceasta este o acțiune invazivă, de aceea necesită permisiune. Indiferent cât  suferă celălalt, nu putem da iama să îl salvăm, pentru motivele de mai sus. Există oameni care suferă în izolare și la care nu putem ajunge deoarece au ales asta, sunt înconjurați de o membrană impenetrabilă. La fel și cu sfaturile. Nu le oferiți dacă nu vi se cer, căci nu ajung niciunde.

Dar ce pot face?

Cel mai  important lucru e să ținem spațiul. Dacă celălalt are de trecut printr-un proces, simpla prezență ajută la procesarea mai rapidă. Să știe că suntem acolo, foarte aproape, la un cuvânt distanță. Buddhiștii, din nou, spun: inspiră suferința, expiră Iubirea. Ceea ce mă aduce la ultimul punct pe listă:

Singurul lucru pe care îl putem oferi necondiționat, fără a încălca liberul arbitru și fără a perturba ordinea invizibilă a lucrurilor, este Iubirea. Transmisă ca atare, sau sub formă de rugăciune, sau ca fluid invizibil. Pentru orice alt vehicul, avem nevoie să trecem prin filtrele de mai sus.

Aceasta este o formă de detașare necesară, dacă vrem să nu ne epuizăm, să ne pierdem mințile sau să ne încărcăm cu greșeli care nu ne aparțin. Încuviințarea suferinței celuilalt e o formă de libertate pe care ne-o oferim și nouă, și lui.

Vă doresc un parcurs lin.

câţi oameni ai ajutat azi?

M-am obişnuit să privesc în afară, în Lume, cu atenţia şi curiozitatea observatorului aflat în plin proces de instruire. Din fiecare lucru care se petrece în jurul meu învăţ încă ceva, şi încă ceva, iar şi iar.

Venind de la nişte cumpărături aparent non-necesare, încerc să parchez şi văd o doamnă cu un coc de nuntă, păr proaspăt vopsit şi o grămadă de cumpărături mici baletând pe stradă, după care plasa se rupe şi femeii i se împrăştie totul pe jos. Scot din portbagaj o sacoşă bună şi i-o ofer. Ajunsese în poartă şi a declinat favorul.

Fug la bancă, să plătesc rata la casă (mulţumesc, mulţumesc, am avut şi luna asta bani) şi pe drumul de întoarcere, la intersecţia de la Băneasa, văd un bătrân cu un parkinson aşa avansat, că abia mergea. Nu era cerşetorul de profesie. Curat, demn şi încercând să strângă bani pentru o operaţie care reprezintă ultima lui speranţă. Aveam o grămadă de bani mărunţi în portofel. I-am scos pe toţi. Mă gândeam că aşa am făcut loc ca să vină următorii 🙂

Astăzi, de ziua nepotului meu, la mult-aşteptatul prânz în familie,  am ajuns la restaurant cu 15 minute mai devreme. Suficient ca să punem de o mică surpriză, cu ajutorul şefei de local: un moment punctat cu tortuleţ şi lumânărică, fiindcă azi era ziua aceea specială în care la noi, în limba română, nu se întâmplă mai nimic, dar în engleză devii adolescent:  proaspătul teenager a mâncat tot, s-a bucurat şi apoi  a vrut să îşi cheltuiască banii primiţi cadou pentru un telefon smart, nou şi cool. Andrei al meu are şi el nevoie de un telefon „de tabără”, care să ştie să sune şi să facă poze, aşa încât să nu mai strice smartphone-ul lui ca pe acela de anul trecut, mega zgâriat în cort. Mergem în mall, fireşte…

La Vodafone e coadă şi nu au telefoanele pe care le voiam. Între timp s-au făcut trei… hai să folosim şi puncte şi reduceri… la un dealer :). Foarte drăguţ, băiatul rezolvă parţial problema, timp în care două doamne năuce intră să caute standul 168. WTF?… Mă lămuresc ce căutau, pantofi, aici ştim toate magazinele de pantofi şi le descâlcim pe doamnele rătăcite.

Plec cu factura şi chitanţa, o să scriu un email pe site-ul dealerului, băiatul ăsta a fost absolut exemplar, zâmbeşte, fericit, pentru că îi spun că am să scriu. Şi chiar am să scriu.

Alex, nepotul meu, se uită cu ochii lui mari şi atenţi şi calzi, care nu ratează nimic (copilul ăsta are cel mai evoluat scanner personal din câte cunosc) şi mă întreabă: pe câţi îi mai ajuţi azi? Pe câţi vor avea nevoie, Alex. Cu ce pot. Pentru că am văzut comunităţi  care se bazează pe mentalitatea asta şi pentru că, aşa cum băiatul de la dealerul Vodafone a făcut azi diferenţa, la fel cineva poate remarca mâine. În Dharamsala, dacă îţi cădea ceva jos săreau trei să te ajute. Dacă te opreai, dezorientat, în stradă, nu exista să nu întrebe cineva unde vrei să ajungi. Dacă un bătrân urca greu treptele templului principal, veneau din spate doi tineri, fără să întrebe chestia clasică „te pot ajuta cu ceva?”, la care, de obicei, din politeţe, spunem „Nu.”, şi îl purtau pe sus până trecea de scările abrupte. Cred sincer într-o civilizaţie bazată pe bunăvoinţă, nu ajutor cu forţa, ci doar bunăvoinţă: vezi când celălalt are nevoie de ceva, îi ceri aprobarea din ochi, şi apoi lucrurile curg de la sine.

Aştept să văd manifestarea gândului pe care îl am, referitor la Fundaţie. Visez o Fundaţie a Bunei Voinţe. Unde să se adune în cont fapte bune, făcute pentru oameni pe care nu îi cunoaştem… sau pentru cei dragi. Nu pentru noi înşine. Cunosc oameni care au în vene spiritul de a ajuta, aş vrea să îi pot clona, sau să existe un program magic de replicare a energiei lor în cei cărora nu le pasă nici cât să îşi ducă gunoiul de pe masă la lada dedicată.

Bunăvoinţă. Voinţa de a face bine. Voinţa de a face ceva bun pentru alţii decât pentru tine. Iată un gând interesant pentru ziua care începe mâine, 22 iulie: lună plină, timp de cules şi de gândit.

Oameni care schimbă vieţi

În  tăviţa de lucrări a blogului stau, cuminţi, două schiţe de articole, despre găsirea perechii şi despre importanţa numelui. Nici unul nu s-a copt suficient ca să aterizeze în pagina principală, de aceea povestea de astăzi se referă la moştenirea pe care o lăsăm în urma noastră.

Acum patru ani, după ce, pe 1 ianuarie, decisesem să îmi schimb viaţa, pentru că funcţia importantă într-o companie multinaţională, banii şi obiceiurile de business mă transformaseră în altcineva (Mulţumesc, Mihai, ai fost singurul care a avut suficientă forţă ca să mă pui faţă în faţă cu realitatea asta. O oglindă crudă, într-un apus dulce, în faţa unui pahar de vin rose. Dar asta e o altă poveste). În acel an, l-am întâlnit pentru prima dată pe Dalai Lama, omul care spune că e doar un simplu călugăr, dar mobilizează milioane de alţi oameni. Ieri, Dalai Lama şi-a sărbătorit aniversarea, şi o lume întreagă i-a trimis gânduri bune.

Dalai Lama este unul dintre exemplele de brand personal pe care le tot dau prin cursuri. Dar, după două săptămâni de stat în Himalaya indiană, timp în care am participat la trei sau patru dintre conferinţele lui de două-trei zile, m-am întors în frumosul meu birou, cu frumoasa şi scumpa mea maşină de serviciu, înţelegând că trebuia să schimb ceva.  Privesc înapoi şi înţeleg cât de bună a fost decizia, deşi – la momentul respectiv – riscantă, grea, înspăimântătoare.

Ieri am petrecut aproape o oră într-o conversaţie pe mobil. Lucrez cu acea persoană de mai bine de un an,  timp în care a trecut printr-o criză existenţială majoră. Mă uitam cu uimire cum îşi desface aripile noi, de fluture, un suflet minunat, care a aşteptat, zidit în coconul conformării la standarde, să îşi primească libertatea. Şi ce stări fantastice produce această eliberare. Un moment de graţie pentru mine, fiindcă am înţeles că, atunci, când tu deschizi uşa, celălalt poate decide să treacă dincolo.

În Nepal am cumpărat o carte care la vremea respectivă  mi s-a părut scumpă şi care conţine 10.000 de fapte pe care poţi să le faci ca să îţi influenţezi viaţa în bine. În fiecare dimineaţă citesc câteva. Pe unele le-am făcut deja, pe altele aş vrea să le fac, unele nu mi se potrivesc. Dar ce a circulat ieri pe mediile electronice de ziua lui Dalai Lama şi ce am citit dimineaţă erau două jumătăţi legate printr-un fel de cordon ombilical secret: paradoxal, cel mai mare succes pe care îl poţi avea în viaţă nu e nici fondul de investiţii care le va da copiilor tăi o rentă viageră (deşi nu e de lepădat ideea), nici casa, nici maşina şi nici hainele cu etichete pompoase. Singurul lucru care rămâne, cu adevărat, după ce tu îţi lepezi haina corpului de carne, este urma pe care ai lăsat-o în vieţile altora.

Uneori e ca atunci când treci cu vârful degetelor peste valuri: apa se închide la loc şi parcă nici n-ai fost acolo. Alteori, însă, primeşti câte un mesaj care spune, citez, „mulţumesc că m-ai ajutat să îmi schimb viaţa”, sau sună telefonul, de Crăciun, după ce nu mai lucrezi de zece-cincisprezece ani cu omul acela. Atunci ştii că ai făcut, într-adevăr, ceva. Ceva bun.

Pentru că, surprinzător, ceea ce ne face să ne realizăm cu adevărat e puterea de a-i face pe ceilalţi să devină măcar cu un milimetru mai buni.

out of Romania

Sorbiți de mirajul fugii din civilizație, migrăm spre Făgăraș. Drumul acela minunat, pe care mi-l amintesc atât de bine, șerpuint prin spatele căilor bătute, după Predeal, spre Râșnov, Zărnești…

Vremea e închisă, dar verdele e mai verde decât orice verde de București. Oaza de liniște e undeva, pe lângă Sâmbăta de Sus.

Pentru că am comunicat, ca de obicei, aiurea realizez că nu știu drumul, căbănuța nu e la șosea. Nici pe departe. Iei rondul către Perșani, mergi  pe o șuviță de asfalt care taie ca o cărare câmpul plin de ierburi frumos mirositoare și bine unduitoare și intri în Lisa. Treci de biserică, o iei la dreapta și asfaltul se transformă în drum de țară, încă suficient de drept ca franțuyoaica mea să meargă, încet și atent. Plutim prin ultima potecă de apropiere către poala Făgărașului, trecem de troițe uitate de oameni, timp și Dumnezeu, ajungem aproape de un mic curs de apă împânzit de aluni și …. drumul se strică brusc și capital. Roata din dreapta față răposează la trei sute de metri de cabană și trag mașina în primul loc în care pot să o las fără să încurc pe nimeni. Vila frumoasă, gen chalet, cu pajiște impecabilă și crescătorie de păstrăvi (săracii de ei) șterge amarul insuccesului.

Am intrat, cum-necum, într-un netimp din care nu îi vine nimănui să facă pana. După o zi de meditație, vine și clipa în care chiar trebuie reparată roata. Pornim în ceată veselă către locul faptei. Piulițele strânse la service sunt test de mușchi, până la urma urmei ies. După care roata rămâne înțepenită. Sosesc ajutoare de la viluța în dreptul căreia am lăsat, la răscruce de poteci, mașina între două remorci pline cu stupi de albine. Se trage de o siguranță, se emit tot felul de opinii tehnice. La un moment dat, ”vecinul” zice să îl sune pe frate-său, mecanic la un service peugeot. Îi dau telefonul, facem un număr care începe cu 0049. Service-ul cela, bag sama, e în germania. Ni se spune că trebuie ciocănită roata… Apare barosul românesc, neaoș și necivilizat, așa cum e el, și se rezolvă problema. Asistență avem și de la celălalt vecin, un medic simpatic, mare călăreț de ATV-uri, aveam să îl vedem noroit din cap până în picioare zilele următoare. Îi spun că singurul lucru pe care îl vrem e cianura 🙂 și zice că are…

În fine, roata se asamblează, ceata se destramă, fiecare înapoi la trebile lui. Urmează alte două zile de visare. Dau să plec, în fine, duminică după amiază către București… Îmi cade numărul :))

Doctorul, adevărat Deus ex Machina, reapare de nu se știe unde, pe ATV, la timp ca să ne furnizeze multiubita șurubelniță necesară ca să desprindem și să re-prindem plăcuța la locul ei. Franțuzoaica oripilată de countryside-ul românesc își ia, melancolic și ușor vibrant, drumul spre casă.

așadar, un prieten din Austria, un doctor din Mureș, un telefon în Germania, prietena care ne-a salvat bagajele pentru ultimul sprint, experiența locală și multă, multă răbdare au fost utile pentru nărăvașa mică. Privind retrospectiv, poznașă scena asta în România, în afara ei.