Cum să găseşti adevăraţii mentori, coach-i şi maeştri


Mă uit în stânga, mă uit în dreapta.

Văd o explozie de neni şi tanti care se pricep la de toate, fac cursuri, te învaţă cum să fii ceea ce ei nu au fost niciodată. Majoritatea, pe fonduri europene :D. Şi-au lipit cu scuipat pe frunte eticheta pe care scrie dezvoltare personală şi iau banii oamenilor cu platitudini furate de prin cărţile sau blogurile altora.

Aşa că m-am gândit să prezint pentalogul lui Don Beckett, unul dintre mentorii mei, referitor la maestru, pentru că este extrem de bine gândit şi de aplicabil la toate relaţiile de tip mentoring şi coaching:

1. Maestrul trebuie să fie disponibil. Dacă nu are timp sau chef nu puteţi o relaţie de mentorat corectă. Trebuie să fie acolo pentru tine când ai nevoie.  Chiar dacă în dimineaţa aia l-au sunat încă cinci inşi care voiau, fiecare, altceva.

2. Maestrul trebuie să îţi placă. Să ai o chimie cu el sau ea.

3. Maestrul trebuie să îţi furnizeze informaţii relevante. Cu alte cuvinte, nu alege inapţi să îţi predea un domeniu pe care l-au învăţat pe la cursurile de coaching. Ia pe cineva care a mâncat pâinea aceea. Testează la început, nu arunca cu bani pentru lucruri cunoscute pe care cineva le reformulează.

4. Maestrul trebuie să te urmărească şi să îţi corecteze cursul.

5. A cincea e completare proprie. Walk the talk se cheamă. Nu asculta pe cineva care nu e capabil să practice ceea ce predică.

Poate că aşa mai curăţăm peisajul de tot felul de pseudo traineri, para coach-i şi semimaeştri.

 

Reclame

Brandingul personal, ca metodă de cunoaştere


e foarte interesant cum oamenii mari, mai puţin sau mai mult conştienţi de cine şi ce sunt, încep să se frământe când sondezi în valorile, motivaţiile şi introspecţiile lor.

Cel mai greu e să dăm jos tot voalul gros de sentimente care ne înconjoară uneori ca o tornadă şi să ne gândim la rece cine suntem, cum ne văd ceilalţi, cine am vrea să devenim. Iar când ajungi la sinteză lucrurile devin de-a dreptul complicate.

Important este să poţi sonda. Am făcut asta împreună cu Leaders şi oamenii pe care i-a adus în spaţiul nostru neconvenţional de training. Am văzut profiluri extrem de interesante, unele mai mature, altele mai cutezătoare. Voi reveni cu un email peste vreo lună să vedem dacă branduleţele pe care le-am sădit ieri au de gând să crească mari.  De pus îngrăşământ, am pus. De udat, am udat. Păcat că grădinarul nu poate trece pe la fiecare copăcel, ca să vadă ce face, decât din când în când. Dar poate ne spun copăceii, pe comentariile de la blog, ce la mai fac rădăcinile şi tulpinile şi frunzele şi fructele, tot din când în când…

teatrul ca şcoală de comunicare


Acelaşi pod din Dorobanţi. Pe măsură ce spaţiul creşte şi se dezvoltă, cresc şi ideile, şi proiectele.

Miercuri, o piesă pentru puţini, regizată de o prietenă: Liana Ceterchi. În pregătire, cea la facerea căreia am avut privilegiul să asist.

Iar din martie, primele programe de management training într-un spaţiu neconvenţional.  Exprimare coerentă, de leader, prin toate mijloacele pe care ni le-a dat la îndemână ceea ce suntem. De la minte la vorbire şi gest, o creştere pe scara relaţiilor cu cei pe care îi conducem. Stay tuned.

TIMZ


An de criză. Bugete tăiate. Dacă la multinaţionale se poartă încă petrecerile de Crăciun (nu la toate, din câte am auzit), team building-urile, team retreat-urile, teamwork-ul, tot ceea ce ţine de coeziune şi perfecţionare echipă trebuie, la un moment dat, redesenat, astfel încât să te descurci într-o etapă, cu bani puţini, şi să adresezi toate direcţiile de dezvoltare de care are nevoie grupul mai mare sau mai mic de oameni pe care îl conduci.

S-a cam terminat cu evenimentele prefabricate. Au înţeles toţi trainerii că, după combinourile de bază, trebuie să se adapteze la ce cere clientul şi să trateze inovativ cerinţe de training complexe, particulare. Aşa se face că am încropit, pentru un training – reward, trei momente, de redeşteptare a creativităţii pozitive, de conştientizare a implicării în rezolvarea de probleme sau de poveşti cu final previzibil negativ şi, în fine, arderea emoţiilor şi amintirilor distructive. Parte teatru, parte magie, parte psihologie, lucrurile curg natural când ai o echipă deschisă la nebunii.

Concluzia mea, după ziua de ieri – ultima petrecută in corpore cu echipa actuală – este că, de fapt, calitatea echipei pleacă, în mod necesar, de la recrutare. Am avut şi câteva eşecuri, datorate lipsei de variante, dar 95% am ochit şi am lovit din prima la ţintă. Dacă există o forţă, ea este aceea a echipelor pe care le-am construit. majoritatea sunt încă în picioare şi performează într-o formulă aproape identică celei iniţiale.

Mulţumesc, Moş Crăciun, că mi-ai adus oameni buni.