De treci munții cei verzi

Imaginează-ți: Ai trecut de două șiruri de munți înalți, cu canioane adânci și râuri repezi. Ai ajuns într-o câmpie joasă și umedă. E primăvară și totul mustește de umezeală după ploaia de ieri. Verdele țâșnește și crește. E o liniște deplină, la soare nu mai e nici picior de țânțar. Azi-noapte s-au auzit ca Messerchmitt-urile în jurul urechilor, dar nu le-a plăcut deloc crema cumpărată de Tashi… Păsările cântă, ești într-un parc uriaș, cam de doi kilometri pe patru kilometri. Mult de mers, deși Tashi și lama ne-au luat pe jos, inițial. În zona monastică nu sunt nici hoteluri, nici restaurante, nici magazine. Vii cu sticla ta de apă și atât, iar de mâncare primești la centrul de retragere, cumpărat din oraș și gătit loco. În parc nu se fumează. Aleea lungă de la intrare ne duce direct, pe o distanță considerabilă, la Maya Devi Temple. Clădit pe ruinele palatului în care se spune că s-a născut Buddha, templul te lasă să vezi, prin podelele de sticlă și pe pasarelele unde umbli în picioarele goale, fiecare cămăruță (și erau mititele) și fiecare pietricică. Suntem în picioarele goale, papucii au rămas pe un rastel și am venitdesculți până la intrarea în templu. Protocolul este valabil în toate spațiile sacre, iar lepădarea de pantofi nu este, ca la noi, lăsatul noroiului din curte, ci o lepădare de statut, căci în Asia pantoful are o legătură importantă cu statutul.

Locul vibrează. Pe deasupra ruinelor, treci pe podețe hiper curate până în fața unui zid la poalele căruia se vede o cameră cu o piatră aurită. Acesta este locul. Din cauza coronavirusului, sunt foarte puțini vizitatori, așa că primim acceptul să stăm acolo și să medităm. În fața zidului este un delușor de ofrande: khata, bani, flori, care ajunge de jos până la nivelul podelei. Lama își deschide telefonul, are texte acolo, și iată-ne în plină ceremonie într-un loc unde altădată nici să te oprești nu aveai voie, sub privirile protectoare ale militarului care păzește incinta împreună cu un tovarăș. Timp binecuvântat. Plecăm de acolo pășind pe nori. În spatele templului e un bazin dreptunghiular, mare, în care se spune că s-ar fi îmbăiat mama lui Buddha după naștere, și care este populat de niște broaște țestoase cu gâtul lung și un râtișor foare simpatic.

În lateral, un stâlp al regelui Ashoka, de pe la secolul III înainte de Hristos. Ashoka e onorat pentru înclinația sa pentru buddhism, iar pilonul a fost consolidat. Tashi ne spune că în interiorul palatului creștea un copac mare, pe care guvernul nepalez l-a vândut Japoniei, contra unei sume foarte mari de bani. Locul ăsta degajă atâta pace, încât decidem să ne așezăm la umbra marilor copaci de pe partea cealaltă a bazinului și să medităm un pic. Lama privește, nemișcat, coaja albă a ruinelor străvechi.

Locul este înțesat de steaguri de rugăciune și, prin aerul subțire și limpede al dimineții de după ploaie, se aud vocile păsărilor. Printre gardurile vii care desenează tot parcul, plutește o călugăriță extrem orientală, îmbrăcată în gri-bleu, care merge de parcă nu ar atinge pământul. Văd o formă distilată, esențializată a sacrului feminin în ea și mi-aș dori ca acest abur mistic pe care ea îl degajă să se poată împrăștia ca o învățătură ascunsă în toată lumea.

E timpul să pornim către următoarele destinații: Urmează Myanmar, dar la capătul aleii care trece printre două bazine lungi, dreptunghiulare simțim că ne lasă picioarele și Tashi ne tocmește tuk-tuk-uri electrice, cu un preț mai bun decât cel turistic, iar cazna devine încântare 🙂

Fiecare dintre temple are o altă arhitectură, amintind de țara de origine, alte detalii, alt aer, altă energie. Deși entuziasmul de a vedea din exterior e maxim, încep să înclin către a sta și a absorbi în liniște energia fiecăruia dintre aceste puncte luminoase de pe harta invizibilă a marelui complex monastic.

La Myanmar, perimetrul este punctat cu câte un Buddha asociat fiecărei zile a săptămânii, considerat patron al zilei de naștere a fiecăruia, așa cum noi avem sfinți care ne patronează. Pavilioane umbroase te îndeamnă la odihnă, căci se face tare, tare cald – lama ne spune că vara sunt cincizeci de grade aici – și stâlpi-totem decorați care cu un elefant, care cu roata dharmei – un loc plin de simbolui vizuale care să îți reamintească pe ce să te concentrezi.

Mănăstirea thai, în schimb, radiază o puritate albă greu de descris, chiar dacă e împachetată în danteluțele specifice.

Mergem mai departe, la dragonii cambodgieni…

Am pierdut șirul. Le dau roată, la simt, plutesc în atmosfera asta minunată, de echilibru nepământean, și binecuvântez apariția unui chioșc de la care îmi cumpăr cea mai rece, dulce și sifonată limonadă pe care mi-aș putea-o închipui. Experiența e completă, iar Tashi simte și ne spune că e timpul să ne întoarcem la mănăstire. Templele de aici se închid pentru prânz, iar pe noi ne așteaptă, după thali-ul de aseasă, cu bucățele de paneer prăjite după ce au fost tăvălite în cine știe ce masala meșteșugită, prânzul de azi.