În numele lui Buddha, adidași și boluri

A fost o noapte cu vise ciudate. La trei mă trezesc în sunetul instrumentelor de suflat. Călugării sunt pe acoperiș, sună Anul Nou :))). Slujba încpep la 4, așa că mă îmbrac în viteză, îmi iau păturica roșie (ce inspirație să o aduc cu mine) și paharul, ca să îmi pot primi ceaiul de dimineață și fug. Găsesc deja locurile bine ocupate, dar văd că în templu s-a făcut un nou aranjament, în linii paralele cu altarul. Pernele mari sunt insuficiente pentru masa uriașă de călugări. Au venit și copiii :). Sunt mulți. Cu una sau mai multe Khata – eșarfele de binecuvântare – în mâini. Emoționați. O parte dintre ei stau în templu, cealaltă, în pridvor, căci nu mai încap. Sunt și mulți invitați, înșirați pe linia ușii de intrare și în continuare, în U, în lungul pereților. Slujba ține iarăși două ore, primim, în afara ceaiului, orez dulce, cu unt și migdale și caju și fructe uscate… Urmează, firește, binecuvântările: un maestru dintre cei trei le oferă, dar multă lume lasă khata și pe celelalte două tronuri. Se oferă plicuri frumoase, cu bani. Cu atâția oameni aici, ceremonia este extrem de impresionantă.

Cei mici îți ating, efectiv, sufletul: serioși, dar glumeți, se joacă cu pălăriile galbene în formă de semilună cu raze. Își mănâncă orezul cu degețelele. În orez sunt și picături de cocă prăjită, dulce, ca de minciunele. Unul dintre ei petrece, cu dedicație , timp serios pentru a le separa de restul ca să le mănânce la final. Alții mai adorm. E foarte devreme, se luminează abia când se sfârșește slujba.

Tibetanii vin cu familiile, oferă eșarfele și plicurile roșii și galbene, tipărite cu binecuvântările de neînțeles pentru noi, apoi se retrag. O asemenea familie are copilul călugăr aici. Vin împreună, apoi copilul se alătură masei de călugări, pe când părinții rămân, cuminți, la peretele invitaților.

Călugării primesc mici sume de bani,cadou  de la maestru. Ca și noi, câte o sacoșă galbenă, de polipropenă țesută, cu fructe și dulciuri. Altarele dau pe dinafară cu mâncare – veșnicele burlane de cocă prăjită, fructe, alcool, flori. Este multă abundență și simbolistica e mai mult decât clară.

De la slujbă dăm fuga la micul dejun: avem treabă azi, la 8.30 vine microbuzul care ne va duce la Namo Buddha. Orezul a fost bun la patru dimineața, dar mai e nevoie de ceva și la opt 🙂 și apoi ne mobilizăm: van-ul argintiu, condus de un personaj cu un nume imposibil de pronunțat, este în fața ușii, gata să ne conducă la Namo Buddha. Se spune că numele vine de la faptul că, drumul fiind extrem de accidentat, călătorii erau înfricoșați și îl invocau, adesea, pe Buddha ca să îi protejeze pe drum. Legenda locului povestește că un prinț s-a sacrificat de dragul unei tigroaice muribunde, pe care a lăsat-o să îl mănânce ca să supraviețuiască – ea și puii ei, ca mai târziu să apară din tărâmul Tushita – unul dintre Cerurile superioare – și să le spună celor dragi să nu îl plângă.

Parcurgem ținutul prăfos, prin nebunia de trafic, începem să urcăm drumul din ce în ce mai îngust, cu serpentine din ce în ce mai strânse. Lumea e cu adrenalina… îmi amintesc cu drag de primul drum aici, când eram cu autobuzul și am rămas cu roțile din spate în prăpastie :))). Urcăm din Lume în Cer. Îmi reamintesc mănăstirea imaculată. E identică. E tot aici. Aceeași deschidere către vale, steagurile cele noi de rugăciune, fremătând în vântul de altitudine și rugăciunile mormăite de un călugăr, ce se aud ca un bâzâit de bondar, întrerupt când și când de sunetul clopoțelului. Stupele sunt acum pe o platformă oribilă, din beton, a rămas un singur loc unde poți aprinde ofrande.

Nu avem unde medita, așa că ocupăm o microcafenea, la soare. Povestim, bem masala chai și integrăm câte ceva din energie. E multă. Ronțăim migdale și curmale din rucsac și medităm un pic.
Lângă noi, atârnați de balustrada de fier care coboară de pe platforma infectă de beton, s-au copt trei copilași. Ne scotocim prin ce am primit cadou la slujba de dimineață și îi facem fericiți. Apare, iute, un al patrulea, mai puțin orientat. Bunătățile s-au sfârșit.

Talpa adidasului meu drept se cojește. Rămân fără tocul acela elastic… Dragă   Nike, adio. Șontâcăi până înapoi, la mașină, iar la prima stație din drumul cel foarte scurt înapoi (la stupa) mă opresc în magazinul de unde, data trecută, i-am luat lui Andrei Converșii verzi, cu preț asiatic, și mă potcovesc cu o frumoasă pereche de Nike Roz de Asia 😛 .

Suntem din nou în vortexul  stupei – ne oprim să cumpărăm un miliard de boluri, pe care le ascultăm, le măsurăm… G. izbește în gong, cu toate că l-am rugat să nu o facă, și nu mă pot opri, cumpăr gongul. Primesc

50% discount, pentru că s-a cumpărat așa mult. Nu știu cum îl voi duce acasă… dar e hipnotic. Știu exact de ce l-am cumpărat și unde va sta în următorul proiect. Plecăm cu gongul și bolurile la mănăstire: începe o seară foarte veselă.

Ciește și

Adevărul are dinți albi și un zâmbet perfect