Biscuiți și lacrimi

Este ultima zi de Losar. Avem de mers la Swayambhu, dealul care s-a umflat singur, spre spaima localnicilor, care au cărat, cu șorțurile femeilor, țărână să îi pună pe creștet, ca să se liniștească din crescut…

Până acolo avem de mers cu autobuzul – azi am primit așină mare, căci microbuzele mici nu erau disponibile.

Străduța care vine la mănăstire e îngustă, așa că, pentru a ajunge la bus, e nevoie să mergem până la intersecție.

pe drum, deliciul îl face un arbore de Toe, sau, cum i se mai spune, Angels’ Trumpets… o legătură neașteptată, frumos mirositoare, pe cât e de otrăvitoare, cu Amazonul și arborii albi și roz de acolo. Dar și cu culorile caselor de aici…

Plecăm la întâlnirea cu Shiva, Buddha  și maimuțele:  templului i se mai spune, din cauza populației numeroase de maimuțe obraznice și bine așezate în ierarhii, și Templul Maimuțelor.

Autobuzul e o experiență în sine. Amintindu-mi de aventurile precedente, abia aștept să vedem experiența, căci acest gigant va trebui să urce străzi înguste către templu. Șoferul are un asistent, ca de obicei, care urmează să îl îndrume. La prima strâmtoare, asistentul coboară pe ultima treaptă a ușii deschise și începe să fluiere și să bată în peretele autobuzului, într-un cod pe care doar el și șoferul îl înțeleg, și care permite o navigare la doi centimetri de obstacole… spre deliciul asistenței, firește.

Oprim în parcarea de vehicule mari, în care ne vom și întoarce, luăm niște bilete mai ieftine ca ieri, doar 400 rupii, și purcedem către statuia senină a lui Buddha, în mijlocul fântânii care adună sute de monede, vândute de ambulanții de pe marginea bazinului.  Seinătatea lui Buddha, aflat pe caliciul unei flori de lotus, contrastează cu agitația maimuțelor care vin aici să bea apă, agățate acrobatic de  gard, cu capul în jos. Businessul cu monede are mare succes, dar durata de viață a produsului e scurtă – monedele sunt aruncate imediat în apa verde.  În dreapta se urcă spre temple. Clopotul cel mare este, acum, legat, nu îl mai poți suna, dar e bun de fotografii. Începem urcușul în trepte, prelung încetinit de opririle la toate tentațiile – mici prăvălii și tarabe improvizate te însoțesc până sus. Comercianții, fericiți de fețele albe, sunt dezamăgiți de orientarea spirituală a găștii – toate trucurile cu boluri și alte trăsnăi rămân fără ecou.

Singurele obiecte de interes rămân malele, care se cam lipesc de grup, până ajungem în cercul de Sus, inelul central, ca să învârtim roțile de rugăciune. Din păcate, și aici cutremurul a lăsat urme. În unele temple nu se mai poate intra, altele sunt fărâmate de-a dreptul. Totuși, cupola albă strălucește între focurile templelor hinduse, iar maimuțele fac casă bună cu uriașul dorje care deschide a doua intrare, cea abruptă, în culmea dealului sacru.

În coama dragonului ard flăcările ofrandelor – lămpile tibetane de unt și funiile hinduse îmbibate cu ulei.  Într-un colț, un călugăr tibetan citește rugăciuni. Pentru cineva care nu a fost acolo, e tare greu de explicat cum tot furncarul acela creează, totuși, o liniște și o pace incomparabile cu vreo experiență trăită altundeva. E ca și cum Cineva ar fi pus pe această cușmă de deal o bulă străvezie de liniște bucuroasă, contaminând pe toți cei aflați acolo. Că învârt roțile, că se roagă sau cască gura la infinitele tărăbuțe cu infinite obiecte, obiecțele, mărunțișuri rituale sau suveniruri, sunt cu toții aspirați, parcă, într-o dimensiune în care tot restul lumii nu mai există.

Ne așezăm și noi, să medităm și să digerăm un pic din atmosfera asta așa de specială. Rugăciunile grupului tibetan venit în zi de Losar în acest loc magic se termină cam odată cu meditația noastră. Oamenii din grup se împrăștie pe tot perimetrul stupei, oferind celor din acest spațiu pepene și ananas, biscuiți și tot așa.

Primesc biscuiții din mâna unei călugărițe, care ne oferă cu o bucurie evidentă toate aceste lucruri, mă gândesc cum e cultura ofrandei aici, cum oamenii oferă din puținul pe care îl au, îmi revine în minte Buna Voință ca principiu de funcționare și, pentru o clipă, îndrăznesc să visez la o lume întreagă în fiecare face și e lăsat să facă ce poate și știe, apoi împarte fructele muncii sale cu ceilalți. Cu Bucurie. Îmi dau lacrimile. Oferi ceva , primești ceva… Ei ne dau. Eu mănânc biscuitul și plâng.

Iar toată această circulație a fluidului misterios care ne leagă se reflectă în curgerea surplusului, pe care ei îl oferă cu mâna dreaptă și primesc cu stânga. Circuitul se închide, magic, cu înțeles.

De aceea e nevoie să vin aici. De aceea e nevoie să vedem, cât mai mulți, un model alternativ, în care toată lumea are de câștigat.

Ne răspândim pe circumferință, ca să putem căsca gura la toate lucrurile, mai sfinte sau mai puțin sfinte, cumpărăm male din sâmbure de lotus, negociate la grămadă, mici statuete cu înțeles pentru fiecare, câte și mai câte. Avem întâlnire pe terasa unei cafenele, la douăzeci și cinci de metri de rondul principal. Ne adunăm cu greu, fiecare cu prada proprie, ca să ne bucurăm de soarele cald. E vreme de tricou și fetele care s-au blindat cu câte două perechi de pantaloni pentru slujba de dimineață au probleme de reglaj termic, pe care le rezolvăm cu un cort de canadiene, în interiorul căruia se poate scăpa de leggings 🙂

Oamenii de aici au înțeles bine profilul turistului și ne așteaptă cu smoothie-uri și fresh-uri minunate, cu cocos, rodie, măr, portocală… mai puțin spiritualii își iau câte o bere Everest. Locală și foarte gustoasă, vine în stidle mari, tocmai bune de împărțit la doi.

După asta, e tocmai bine de coborât lin, în lume. De cealaltă parte a fântânii ne așteaptă maimuțele, care știu, parcă, despre feliile de pâine prăjită salvate de la micul dejun. Ocupată să le rup în bucățele și să le împart ca să ajungă și la puii omega, nu remarc un hoțoman care vine și extrage, fulgerător, pachetul argintiu de șervețele L’Occitane, cu verbină, din buzunarul lateral al rucsacului. O să le miroasă frumos respirația :). Cinzeci de metri mai jos, un atac similar se soldează cu un eșec, căci eram deja atenți.. Maimuțele fură tot – sticle de suc, pe care le găuresc în capătul de jos, că nu știu încă să deșurubeze capace, orice ambalaj care ar putea însemna biscuit sau napolitană.

După o fotografie de grup, este timpul să refacem a doua buclă a mișcării de pendul care ne poartă, aici, între Înalt și Lume. Coborâm, coborâm, dar capul rămâne, parcă, undeva, sus, aninat în câmpul străveziu din cușma dealului Swayambhu.

Reclame