Suflet de Cuzco

Prea obosiţi ca să mai aderăm la încă un tur de Valea Sacră (gaşca e înnebunită să vadă tot, tot, noi am vrea doar timp împreună), am decis aseară, după amuzamentele cu pizza vegetariană plină de şuncă şi salam, că azi nu trebuie să ne trezim la nicio oră. Bineînţeles, la şase, în condiţiile date, îmi fuge somnul şi primesc admonestările de rigoare :D, apoi decidem să ne dăm jos din pat pentru o cafea. Călătorii se adună la micul-dejun (grozav, cu smoothie de patru feluri şi ouă în ce poziţie vrei tu), încearcă o combinată cu Richard pentru mers la Pisac şi apoi decid să ia varianta economică, autobuzul local. În loc de 15 dolari de căciulă au plătit 72 de soles pe două zile… cam tot acolo, dar dacă ei vor cu transportul public, fie şi-aşa. Îi lăsăm să se organizeze, ne regăsim ritmul binecunoscut: în explorare lentă, pornim cu un taxi pe Avenida del Sol, spre piaţa centrală. De la un moment dat, circulaţia e închisă, pentru festivităţi: suntem aici în pline serbări solare.

Pe jos, printre clădirile mai cu parfum sau mai moderne, ne apropiem de Plaza de Armas, veşnicul nume pentru toate pieţele centrale de pe spaţiile ocupate de conchistadori. Ştampila lor sângeroasă, veche şi rezistentă respiră în piatra rozalie a bisericilor monumentale, dar păleşte în faţa Serbărilor Soarelui, care au început: poţi vedea costume străvechi şi trupe de capoeira, femei îmbrăcate tradiţional, cu pui de lamă sau mieluţi umblând după ele, compoziţia clasică pentru un bănuţ primit la fiecare fotografie cu un turis. Totul e împănat, înţesat, plin de magazinaşe şi pieţe de artizani. Străzile care urcă şi coboară ameţitor (la propriu, pentru că altitudinea te face să gâfâi sau să ai capul mare la cel mai mic efort) abundă de mici prăvălii cochete, găzduite în clădiri vechi-vechi, care încă mai au la bază construcţiile din pietre inca – perfect potrivite, de parcă cineva le-ar fi topit şi îndesat ca pe caramele una în alta, înainte de a le lăsa să se solidifice. Un asemenea zid de la baza unei construcţii monumentale are încorporat în modelul de pietre, pe laterală, un şarpe-crocodil şi, pe latura aflată la 90 de grade de imaginea asta, o pumă. Incredibil cum oamenii ăştia fac puzzle-uri cu pietre de o tonă bucata. Cele două figuri sunt privite ca sacre, căci trinitatea inca este formată din şarpe, pumă şi condor, reprezentând lumea de jos, cea a oamenilor şi cea de sus.

Deşi I. m-a avizat să nu mă reped în cumpărături până nu capăt o viziune de ansamblu, nu rezist unei cusquena – bătrână, îmbrăcată clasic, cu fusta creaţă şi pălăria înaltă, care vinde păturici din lână de lamă. Aveam să aflu mai târziu că am plătit 15 soles în plus, dar gestul contează. Iau singurul obiect voluminos, pe care nu ştiu, zău, unde o să îl mai pun: pătura albă, pufoasă, uşoară merge în punga care o să mă însoţească toată ziua. îmi pare rău că nu am luat rucsacul mic. Ganguri şi străduţe laterale îţi arată alte şi alte magazine, pieţişoare, galerii. Urmează mici statuete turnate în bronz, brăţări împletite de o altă bătrână, care circulă cu războiul pe umăr, sunt doar câteva iţe şi aţe pe micul cadru pe care ea îşi ţese brăţările…Mâinile ei au pielea ca pergamentul, subţire, brună, uscată şi bătătorită de ani. Le cumpăr fără să mă tocmesc, pentru că oamenii ăştia au nevoie de bani. Regăsesc arta de junglă în mici magazine dedicate, cu fructele benefice atârnând în brăţări şi icaros-urile pictate pe marile sau mai micile pânze de ayahuasca. Începe să se construiască stiva de cadouri :))). I. mă conduce într-o piaţă plină de artişti, mai hippie sau mai autohtoni.

cu mini-războiul pe umăr, ţese brăţări Felul în care oamenii ăştia lucrează cu pietrele semipreţioase şi metalele depăşeşte imaginaţia: materialele devin fluide în mâinile lor şi se rematerializează î monturi elaborate, pe aţă înnodată sau curbe năstruşnice de argint, alamă, aramă, alpaca. Dintre toţi, o artistă ne răpeşte inima… Foarte inspirată. I. vrea să mă ducă la singurul tex-mex local, la Jack’s, dar e plin, din fericire. Aşa că alegem o cârciumioară, o salată de avocado minunat de copt şi gustos şi, bineînţeles, pentru el o cremă de rpşii cu cartofi prăjiţi 🙂 . Un suc de maracuja – altă chestie minunată, cu doi dolari şi jumătate ai un pahar uriaş de fresh din orice fruct îţi doreşti – pe care îl împărţim croieşte drum spre următoarea etapă de plimbare. În jos, spre piaţa centrală, lucrurile s-au calmat. Următoarea piaţă conţine un micro-târg de artizani şi o înşiruire de mici tonete, cu mâncare gata pregătită. Meniurile sunt carnivore rău. Mese şi scaune din plastic, pentru consumatorii de ocazie. E varianta de fast food cusqueno. Mai jos, spre piaţa centrală, unde poţi găsi de toate, de la fast food la pui proaspăt ucişi, verdeţurile abundă. Piaţa e copleşitoare, dar dintre toate cel mai mult mă atrag coşurile uriaşe, pline până la refuz cu porumb gigantic, de-al lor: alb, pestriţ, mov. I-aş lua pe toţi acasă. Trecem prin linii de fructe şi linii de flori. Aici poţi trăi ieftin şi bine.

E Timpul nostru. Copiii sunt plecaţi pe coclauri, şi chiar dacă mintea vrea să mai vadă, sufletul cere puţin timp chiar împreună. Fugim în cameră, ca să avem de und epleca înapoi, în centru, pentru o cină foarte devreme, meciul de fotbal şi un loc tare ciudat, care se cheamă MUTU şi are îngeri pe pereţi şi deserturi decadente. Probabil că în bucătărie e o zână… sau un zân. Bem un vin roşu, minunat, cu colţunaşi de quinoa, serviţi cu guacamole (putea să lipsească avocado de la vreo masă?) şi paste de casă. Ne tăvălim în feuilletage-ul cu sos de vanilie, inimioare de căpşuni şi îngeţată de mentă.