lecţia maestrului şi exemplul de frumuseţe

Din păcate, neofiţii sau versaţii nu pot ceda tentaţiei unei fotografii. Am păţit-o şi eu cu o seară înainte şi mi-am luat o mustrare întemeiată. Aici se văd, din nou, diferenţele culturale. Dacă tibetanii sunt animaţi de un profund respect pentru maestru şi nu fac absolut nimic dacă nu li se spune, europenii au nevoie de tăbliţa de reguli. Ceva mai cosmopolită, Dharamsala a învăţat asta rapid şi, pe porţile de securitate de la templul principal în care conferenţia Dalai Lama puteai vedea clar interdicţiile. Aici, oamenii se aşteptau la o atitudine similară cu cea a lor, fără să realizeze din ce mediu diferit venim noi, europenii. Astfel, maestrul care a oficiat ceremonia Karmapakshi l-a sunat pe shefu de la mănăstire şi a zis că ne-am purtat ca nişte turişti. Ceea ce, în definitiv, suntem.

Lecţiile sunt indirecte, cine le înţelege le asimilează. Aşadar, în ultima zi înainte de plecare, noi, românii, am primit lecţia. Maestrul a decis că ne petrecem ziua în bucătărie, gătind din nou pentru peste patruzeci de români. Întâi m-am enervat foarte tare, apoi am decis că voi contribui cum pot, cu desertul, iar seara, ascultând mustrările aspre (pe care, de data asta, nu le meritam) am re-verificat ipoteza. Aţi greşit, treceţi la bucătărie ca să nu uitaţi data viitoare.

Din nou, diferenţa culturală e pregnantă. Modelul autoritar-despotic e specific pentru asiatici şi greu de deigerat de către europeni. Dar întregul show ascunde sâmburele de progres mental şi absorbţia culturală pe care trebuie să le faci. În final, e pentru binele tău, şi măcare una dintre „găurile” de etichetă sau chiar de etică se acoperă.

Nu spun că agreez mijloacele. Scopul, însă, e unul corect. Ceea ce nu ne-a împiedicat să ne petrecem ziua absorbind ultimele fărâme de frumuseţe pe care ni le putea oferi Nepalul. Urcăm din nou într-un taxi ca să vedem încă un sătuc trecut pe lista UNESCO – Changu Narayan.

Aşezarea e foarte mică, iar în comparaţie cu piaţa centrală, mărimea şi frumuseţea templelor din miezul Kathmandu-ului, e chiar minusculă. Dar în jurul ei sunt ţesute poveşti frumoase, pe care le aflăm de la ghidul micului muzeu privat local. Muzeul, în sine, este o casă specific nepaleză, de secol XVII, cu trei niveluri. Jos, camere. La etaj, o terasă mare, cu balconul umbrit de lemnul sculptat minuţios.  E locul unde se primesc oaspeţii. Sus de tot, bucătăria, cu sobă de pământ, un fel de chiuveţică de lut şi chiar un dispozitiv de scurs vase, plus dren pentru apa menajeră, Deşi extrem de simplă, gospodăria e foarte ergonomică. Exponatele merg de la farfurii banale, din piatră, până la manuscrise care se fărâmiţează lent ca să intre apoi în uitare.

Deci, spuneam, ghidul ne istoriseşte legenda acestui loc. Se spune că un brahman a încredinţat o vacă unui păstor. Păstorul aducea vaca la păscut într-un luminiş. Când nu era atent, dintr-un copac sărea un copil şi sugea laptele vacii. Vaca revenea acasă, seara, şi nu prea avea lapte. După o vreme, Brahmanul, furios pe situaţie, l-a întrebat pe păstor ce se întâmplă cu vaa. Fiindcă păstorul nu ştia, a decis să urmărească el însuşi vaca şi a văzut cum din copac ieşea copilul, care se hrănea pe săturate. Convins fiind că e un duh rău, a tăiat copacul împreună cu păstorul. Nu mică le-a fost uimire şi spaima când au văzut că dim copac curgea sânge, iar în tăietură se vedea o figură. L-au recunoscut pe Vishnu şi, într-adevăr, uciseseră un spirit al copacului care aparţinea lui Vishnu. Dar zeul nu s-a mâniat, pentru că el, la rândul său, ucisese o rudă de-a brahmanului. Trunchiul tăiat este locul în care în secolul 4 s-a ridicat templul…

Dincolo de legende, piaţa centrală, cu temple, mini-temple şi locuri de închinăciune, unde am lăsat şi noi o farfurie de palmier plină cu flori pentru divinităţile locale, este o bijuterie. SCulpturile în lemn şi piatră, uşile aurite şi argintate, toate lucrăturile, chiar în ţara asta, unde migala se găseşte pretutindeni, sunt de o măiestrie aproape umilitoare pentru omul modern. Din vârf de munte, de pe potecile pe care am sosit cu maşina şi lespezile urcate cu piciorul până la acest punct maxim, templul, parcă tot răul se prăbuşeşte pe pantele abrupte, ca să se sfărâme şi să se prefacă în pulberea văii.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s