11. Maître Chef într-o bucătărie de mănăstire tibetană

Aseară, maestrul, bine dispus, întreabă: cum e mâncarea? Vă place?

Chiar ne place.

Nu vă e dor de mâncare românească? Aţi vrea să mâncaţi româneşte?

Mda.

Bine, atunci voi gătiţi mâine. Cine vrea să gătească?

Nu aş fi vrut să petrec neapărat ziua în bucătărie, îmi doream un drum la Nagarkoth, sau Lalithpur… dar ridic mâna, pentru că văd că nimeni nu se oferă. Automat, e sacrificat şi Andrei. Din grup se ridică alte câteva mânuţe, restul îşi privesc insistent farfuriile sau vârful pantofilor.

Se alege grupul şi facem un pic de brainstorming asupra meniului. Excludem lucruri fanteziste, care necesită prăjeli sau coaceri îndelungi. Avem trei ochiuri de foc profi, la care trebuie să gătim şi mâncare cu carne, şi vegetarian, minimum două feluri de fiecare… aşa că decidem: la prânz, ciorbiţă de legume acrită cu lime, tocăniţă d epui, salată de varză cu morcov şi coriandru, ciulama de ciuperci şi salată de fructe cu dressing de iaurt masala. Iar seara, ghiveci, paste bolognese şi cu brânză, salată grecească cu buruieni şi salam de biscuiţi 😀

Ştiam că s-ar putea să gătim, de aceea am decis să luăm cu noi nişte cuţite de decojit legume… îmi amintesc cum a fost data trecută, când a trebuit să curăţăm totul cu imensele satâre locale :)). Tot la capitolul organizare, lucrăm în paralel: în timpul ceremoniei de dimineaţă, Andrei şi cu Z. vor face cumpărăturile (roba garantează discount mai bun), astfel încât să ne putem apuca după micul dejun.

Cu lecţia învăţată de data trecută, ne mişcăm mult mai artistic. În loc de cooperare, intrăm în mod de coordonare, se împart legumele care trebuie spălate cu apă filtrată şi apoi curăţate. În jurul marii mese de inox din bucătărie sunt cam patru locuri de lucru, aşa că o parte din echipa de şoc ia pe balcon cartofii şi morcovii 😀 şi se declanşează, cu bucurie, o adevărată industrie de prelucrare legume :D, care vin direct de pe banda de achiziţii, în plase… Mă simt onorată de faptul că fetele m-au lăsat la creaţie şi au ales să pregătească toate ingredientele.

Să ne înţelegem: doi pui la patruzeci de oameni :)), dar deliciul va fi brânza, atât de rară şi de scumpă pe aici.  De altfel, părţile de carne macră din pui au fost păstrate pentru pseudo-bolognesele de seară :D.

Curăţăm, tranşăm, spălăm şi cântăm cât ne ţine gura cântece amerindiene, spre uluirea bucătarilor locali – un cuplu  şi doi călugări, care se amuză nespus şi sunt cu ochii pe noi, să vadă cum gătim. Să te organizezi pe doar trei ochiuri de gaz e o provocare, la câte vrem să pregătim. Mai ales că unul e ocupat pentru mâncarea maestrului şi a invitaţilor lui… dacă nu două… De obicei, pentru maestru se găteşte separat, pentru că ţine regim.

Ieşim cu masa exact la unu fix, unde mai pui că avem timp câteva ore să ne odihnim înainte de cină. Călugării invitaţi îşi vârfuiesc farfuriile, au, au, salata de fructe e lângă orez şi celelalte lucruri sărate…  dar se întorc şi pentru a doua porţie, deci ne-a ieşit 😀

O mostră din fiecare fel pleacă, omagiu, la maestru.
Mediul din mănăstire nu e unul din ăla mumificat, rigid, de mortificare a corpului. E destulă bucurie, plăcere şi umor. Dar ceea ce e important e grija pentru alţii, fie că e vorba de porumbelul cu simptome neurologice, atent îngrijit şi protejat de pisica ticăloasă (care, să ne înţelegem bine, are străchinuţa ei şi nu e lăsată niciodată să flămânzească), fie că e vorba de înalţi oaspeţi.Regula la masă e aşa: prioritate au călugării. Cei rezidenţi în mănăstire au bucătăria lor, dar sunt câţiva care au fost numiţi, evident, cu evaluarea şi urmărirea grupului, pentru că tot roiesc pe lângă noi :). Urmăm noi, veneticii. Iar în farfurie îţi pui cam jumătate din cât intenţionezi să mănânci, ca să te asiguri că mâncarea e de ajuns pentru toţi.
De pildă, astăzi, la prânz, avem un musafir nou: un călugăr numit Tenzin, care a venit de la Bodhgaya şi se îndreaptă spre Tibet. Lui Tenzin îi plac mâncărurile noastre, este deschis, vorbeşte bine engleza, are cont de yahoo şi de facebook. Deşi nu au ceasuri şi pantofi minunaţi, aceşti călugări beneficiază de facilităţile lumii moderne, pe care le folosesc şi de care se bucură ca nişte copii.Fireşte că sunt câţiva tăuni care nu respectă regula şi termină, veşnic, omleta de dimineaţă, fără să le pese de ceilalţi. Pentru ei s-a inventat sintagma „ai naibii bodhisattva”, pentru că nici aici, unde ar trebui să îţi disciplinezi pornirile, oamenii nu pot rezista să le ia mâncarea altora şi să îi mustre pentru principii pe care ei înşişi nu şi le-au însuşit îndeajuns. Dar despre asta, mai mult într-o postare următoare, referitoare la ego…

După pauza de prânz, revenim la cinci în bucătărie – totul e curăţat, pregătit, trebuie doar asamblat, aşa că la şapte avem mâncare gata pentru patruzeci şi două de persoane. Bătălia pe ochiurile de gaz e acerbă, pentru că personalul din bucătărie fierbe lapte, ceai… la un moment dat, le spun că am nevoie de foc… şi apoi mi se face ruşine de-mi vine să intru în pământ, pentru că le pregăteau pentru noi, ca să avem spor…

… şi încheiem la fix: când se termină de gătit şi pastele cu brânză şi legume, se taie curentul. Cina se desfăşoară la lumina lumânării, iar oamenii sunt super încântaţi de salata grecească şi celelalte. Gustul mâncărurilor de acasă şi prezenţa magică a brânzei  fac pe toată lumea să da iama iar şi iar în oale… bine că am făcut suficient 😀

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s