Vineri, înțepenită în forma modernă a ceea ce, pe vremuri, se numea ședință, iar acum este„call”, aud un scandal monstru afară, cu țipete de coțofene, care continuă până când se încheie conversația și mă pot ridica să deschid ușa terasei. Una dintre pisici prinsese o coțofană. Prea târziu ca să o salvez. În iarbă zace minunăția asta de pasăre, cu penele strălucind albăstrui, nemișcată. Ochii lucioși privesc în gol.
Greu de povestit senzația aceea de pierdere ireparabilă, mi-a părut așa de rău că nu m-am decis să ies când a început scandalul, poate salvam pasărea asta de la un sacrificiu inutil. În vișin, strigându-și perechea, a doua coțofană. Ele umblă câte două și, de obicei, când una se hrănește, cealaltă stă de pază… nu știu ce s-a întâmplat de data asta. Dar strigătul sfâșietor al păsării supraviețuitoare m- a izbit ca un tsunami de durere. Pasărea își chema jumătatea, iar jumătatea nu mai răspundea. Am plâns.
Mă adun, îmi iau cheile mașinii și plec să fac ceva treburi prin oraș. Pe drumul către casă, dau o raită prin supermarket, să cumpăr mâncare pentru prădătoarele mici. Da, au ucis o pasăre, deși se pot ghiftui în voie cu ceea ce le ofer. La casă, în fața mea, un bărbat tânăr, îmbrăcat modest, pantalonii peticiți, ghete care arată că lucrează în șantier, afară, deschide portofelul în care erau câteva bancnote de zece lei pentru a cumpăra cele două sticluțe minuscule de bere ieftină, marcă proprie. Vede la casă câteva cutii de parfum, arătoase și mega reduse la preț. Întreabă cât costă, mai privește o dată în portofel. Plătește cu trei dintre cele patru bancnote. E ajun de Moș Nicolae și undeva, în lumea asta, o femeie va primi un parfum cumpărat cu ultimii bani. Iar îmi dau lacrimile.
Mă trezesc a doua zi, e dimineața de 5 decembrie. Îmi pregătesc cadourile pentru oamenii pe care o să îi văd în zilele astea, Nu cine știe ce, dar cu intenție solidă și cu praf de zâne :). Aud afară același strigăt. Este a doua coțofană, care s-a reîntors în vișin și își strigă perechea. Nu am avut putere să iau pasărea din iarbă. Privesc lung la supraviețuitoarea care își plânge durerea, înțeleg toată secvența primită în 24 ore și mă gândesc ce mare, deși locuiește un corp mic, ce fierbinte, deși afară e frig și ce biruitoare, deși pare ghemuită într-un colț al vieții, pare acum Iubirea. Îmi promit să o onorez cum se cuvine. De Moș Nicolae și în toate celelalte zile. Păcat că a pierit o ființă pentru lecția asta, pentru care Mulțumesc.
Pisicka's Book of Life 