Povestea călugărului împuţit

Pe canapeaua mea aterizează tot felul de poveşti, spuse de tot felul de oameni. Care mai de care. Cei mai mulţi, osteniţi de fuga continuă de sau înspre ceva.  Unii, prin ecranul de Skype. De aici sau de aiurea. 

Mulţi mi se plâng de tot felul de oameni, circumstanţe, întâmplări care le produc necazuri majore în viaţă.  Crize majore. Degete îndreptate acuzator către cei care sunt vinovaţi pentru lipsuri, durere, suferinţă. 

O să relatez o poveste istorisită de unul dintre maeştrii mei:

Într-o mănăstire tibetană, între călugări era unul foarte, foarte împuţit. Fie că nu se spăla, fie că trupul lui emitea ceva specific, mirosea foarte tare. În fiecare dintre sesiunile de rugăciune şi meditaţie, ceilalţi călugări erau profund deranjaţi de mirosul acestui om. Se stăpâneau cu greutate în preajma acestui om. 

vine o zi în care acest călugăr dispare… şi ceilalţi sunt uşuraţi, foarte uşuraţi. La următoarea adunare, stareţul observă că el lipsea de la ceremonie şi îi întreabă pe ceilalţi dacă ştiu unde este. Fireşte, ei nu ştiu şi arată ce bucuroşi sunt de schimbare. STareţul se înfoaie şi îi trimite să îl caute şi să nu se întoarcă până ce nu îl găsesc. Disperaţi, călugării pleacă, târşâindu-şi picioarele şi într-un final dau de nedoritul mirositor, pe care îl readuc în mănăstire. 

Apoi îl întreabă pe maestru de ce a insistat atât să îl readucă. Şi el le explică, liniştit: acest călugăr este cel care scoate la iveală tot ceea ce vă împiedică să meditaţi şi să vă rugaţi cum se cuvine. Aveţi nevoie de el pentru a da adevărata măsură a capacităţii voastre de meditaţie. 

Revenind în zilele noastre şi în realitatea ce ne înconjoară, vedem că ne lovim de fel de fel de „călugări împuţiţi”. Data viitoare când se întâmplă asta, întrebaţi-vă

1. ce a scos la iveală omul ăsta?

2. ce anume mă face să mă comport aşa?

şi apucaţi-vă să vă rezolvaţi problema, care e ÎNTOTDEAUNA la voi şi niciodată la celălalt, apoi, după ce aţi terminat mulţumiţi călugărului împuţit. V-a ajutat mai mult decât vă închipuiţi. 

Lecţia blocajului

O bună şi dragă prietenă, pe care am cunoscut-o într-un moment dificil al vieţii ei, este sursa de inspiraţie pentru articolul de azi.

Pe scurt, ne-am întâlnit când era după mai multe luni fără job, în ciuda unei competenţe avansate. Un manager excelent prin abilitatea de a citi oamenii, un profesionist fără cusur, meticuloasă şi excelentă evaluatoare, în adâncime şi lăţime, a oricărei probleme, era blocată aşa cum se întâmplă şoricelului când îl prinzi cu mătura într-un colţişor.

Am trecut printr-o criză similară, când am decis să ies din sistem şi m-am prăbuşit, datorită încrederii oarbe pe care mă încăpăţânez să o am în oameni, într-o perioadă gri, de mari provocări de tot felul, pe care am depăşit-o printr-o minune (cum altfel?)…

Obstacolele au nume, de obicei. Ne împiedicăm şi ne julim la genunchi din cauza cuiva, căruia trebuie să îi mulţumim. Această piedică este, de obicei, menită să ne pună o mare frână, pentru că drumul pe care l-am ales duce în prăpastie. Dacă reuşim să ne mutăm atenţia de la sângele care ne curge din cauza juliturii, o să vedem genunea către care ne îndreptam.  De aceea, sentimentul necesar nu este cel de umilinţă din cauza injustiţiei, ci de recunoştinţă.

Al doilea lucru elementar este că orice asemenea căzătură îţi produce o pauză necesară ca să te ridici şi să te vindeci. Este al doilea moment important în care trebuie să ieşi din text şi să intri în context: care este acel aspect pe care l-ai neglijat şi care trebuie reconstruit? Majoritatea oamenilor pe care i-am întâlnit în asemenea crize a avut o mică iluminare în direcţia asta. Cei lucizi au folosit momentul pentru a-şi deschide „şantierul personal”. Dacă faci asta cum trebuie, apare şi al treilea moment:

Redeschiderea traseului social. Vine un job nou, o relaţie nouă, se schimbă prietenii, uneori se schimbă dramatic profesia. Cunosc o altă mare Doamnă, care a renunţat la funcţia şi banii de director logistic într-un mare port, pentru o altă profesie, mult mai apropiată de sufletul ei, şi care să îi permită să facă exact ce îi spunea inima: să ajute pe alţii. E fericită.

Aparent, după hiatusul prăbuşirii, viaţa continuă în direcţia începută înainte de obstacol. Numai aparent, pentru că, de fapt, în perioada petrecută „la podea” creştem fantastic. Apare, practic, o nouă dimensiune.  Personalitatea îşi regăseşte o bucată pierdută, e ca şi cum ne-am desface aripile şi am zbura pentru prima dată. Aminteşte-ţi cum a fost atunci când te-ai îndrăgostit ultima oară: parcă îţi lipsea o jumătate din viaţă , iar intrarea iubirii în scenă te-a completat. La fel şi în aceste momente de blocaj:  creşte o dimensiune nouă. Necesară. Care nu dispare odată cu reluarea firului familiar, ci contribuie major la o abordare diferită a lucrurilor pe care le faci, astfel încât data viitoare şoseaua personală să nu te mai ducă spre prăpastie, ci spre podul peste ea.

Săptămâna trecută mi-am reîntâlnit prietena. Eram obişnuită cu pantalonii de yoga, tricoul mov şi şiragul de cristale la gât, dar acum purta un costum elegant, pinstripe gri, cu jachetă lungă, de directoare. Nu a încetat niciodată să fie un executive, doar că în perioada asta, de aproape un an, de blocaj, şi-a regăsit cea mai valoroasă parte a ei, iar acum va fi un executive extraordinar. Sunt tare mândră de prietenii mei şi sunt şi mai mândră de cei care au reuşit să înveţe lecţia blocajului şi să o ia de la capăt, reîntregiţi.

ghicitul în coş, un obicei de cercetare anecdotică

Bineînţeles că sunt cu ochii după clienţi, chiar dacă scopul vizitei în vreo locaţie de retail este aprovizionarea pe persoană fizică :))

Aseară, fermecători, doi tineri în faţa mea, la casă. Coşul, plin cu sticle de Lacrima lui Ovidiu, vreo cinci la număr, o Zaraza şi multă ciocolată şi biscuiţi cu ciocolată, plus două cutii de oops. Nu că am o imaginaţie perversă, dar, zău aşa, ce făceau băieţii ăştia cu băuturi dulci, ciocolată şi prezervative? Pe de altă parte, coşul ăsta de cumpărături ilustrează exact produsele care aveau creştere pozitivă în plin an de criză în america.

Azi dimineaţă. Domnişoară, smart casual, geantă Prada, bicicletă de 1000 de euro, îşi ia o cafea de la Starbucks şi un sandvici mare, mare, ditamai ciabatta dublă, de la be nat.

Nu că aş fi cârcotaşă, doamnă, dar la sandvici fără e-uri ar merge o cafea fără e-uri. Sigur, motivaţia ei nu este să mănânce natural, ci să fie cool. şi este.

Ultima ispravă. Două cucoane, una îmbrăcată de biz (like high business), cealaltă probabil lucrând la stat, îşi încurcă coşurile. Mă uit la coşuri. EXACT aceleaşi categorii de produs, dar cea de business cumpăra cu un nivel de preţ mai sus decât doamna funcţionară. Ce conţinea coşul lor de aseară: salată, pâine, caşcaval, fructe (căpşuni vs mere), un mezel (crud uscat vs fiert afumat) şi detergent… cool, nu?

Şi total contrar trendului pe care îl vedem acum: produsele de sus vor din piaţa low value. Produsele ieftinuţe vor să ia clienţi superiori. mercedes face gărgăriţe. Fiatul e grande. Trăiască, totuşi, segmentarea :D.

identitate, midlife crisis şi ani sabatici

Există o etapă în viaţă în care toţi cei din jurul tău se căsătoresc. Pe urmă, stai liniştit câţiva ani şi începe nebunia din nou: toată lumea face copii. Bun, a trecut şi asta. Şi, când crezi că ai scăpat de valurile sociale contagioase, începe una şi mai cucuiată: se cheamă midlife crisis, pe la americanii ăştia de le-au studiat şi catalogat pe toate. Se manifestă în felurite feluri. Lumea îşi ia motocicletă. Sau bărci, cu tot cortegiul de implicaţii – GPS cu harta canalelor din Deltă, ţoale de mii de euro care rezistă la nu ştiu ce şi nu ştiu cum, electronice sofisticate et caetera.
Se pare că această criză de la mijlocul vieţii, în general explozivă undeva între 35 şi 40 de anişori, e mai devastatoare decât celelalte valuri de schimbare. Femeile îşi iau amanţi mai tineri, bărbaţii exersează relaţiile extraconjugale. De fapt, toată lumea îşi dă teze la subiectul sex, cu întrebări specifice gen „mai sunt atractiv? Sunt în piaţă sau am expirat?” şi vezi şi prima urmare a crizei – valul de divorţuri.
N-am înţeles niciodată cum îi apucă pe toţi în acelaşi timp, cred că e o chestie hormonală înainte de toate, cert e că apar pasiuni bruşte, hobby-uri noi, o exploatare, în genere, descreierată a fiecărei secunde libere, cu nopţi nedormite şi sticle de Jack în mână, casual sex şi alte demenţe de acelaşi fel.
În final, după ce ne-am cheltuit banii pe toate chestiile astea, ne potolim. Îmi regăsesc prietenii, la o crâşmă, cu o sticlă de vin bun în mână şi parcă viaţa capătă un restart, dar e deja o versiune 2.0 – potenţial îmbunătăţită cu oarece înţelepciune în comparaţie cu avântul 1.0 şi versiunea beta din perioada de criză.
Uneori, schimbările sunt semnificative şi cred că această a doua personalitate, care reapare după Marea Nebuneală, este, de fapt, cea de fond. Uneori se lasă cu modificarea anturajului, alteori eşti re-acceptat şi re-primit în grupurile de origine, în ciuda aberaţiilor de comportament pe care le etalezi.
La urma urmei, vorbim de o criză de identitate, de un moment în care realizezi că viaţa nu e infinită şi vrei să faci lucrurile pentru care ai venit pe lumea asta. Şi, da, poate să recuperezi câte ceva din toate cele pe care nu ai apucat să le faci când anii tăi se terminau cu „sprezece”. Dar, ca orice criză de identitate, finalul pozitiv e o redescoperire de sine şi o acceptare mult mai profundă decât simptomele barcă, amant, motor. Ceea ce mă duce imediat la pasul următor în raţionament: cum ar fi să ai criza asta de identitate mai devreme? Cum ar fi să te redescoperi mai repede de patruzeci de ani? Cum ar fi să poţi valorifica deplin toată zestrea ta genetică şi ancestrală, să zicem, la douăzeci de ani?
Cred că numărul rataţilor ar scădea exponenţial dacă asta s-ar întâmpla de la sine, şi promit să aplic, în continuare, pentru „pacienţii” de branding personal cu care lucrez, aceeaşi metodă nemiloasă care confruntă traseul uşor aleator cu scara internă de valori.
Probabil că era nevoie de anul meu sabatic ca să am timp să mă gândesc la toate astea, dar, aşa cum îi şade ine oricărei sarcini, la nouă luni de gestaţie concluzia mea cea mai importantă este că, dincolo de toate înrolările sociale, este capital să te redefineşti la un moment dat, fie că ai noroc şi ţi se întâmplă asta într-o conversaţie cu psihologul, la un curs de branding personal sau pentru că treci prin midlife crisis. E o chestie obligatorie pentru progresul personal.
Despre anul sabatic şi libertatea de a gândi, într-o altă dimineaţă cu ceaţă.

să vă dau de la promoție?

Când ceri un cașcaval la Kaufland, prima ofertă vine de la prețul cel mai bun. Bun training, clar orientat pe ce așteaptă românul de azi. O țară ruptă în coate îmi arată tot felul de lucruri stranii.

M-am minunat când am văzut pe cineva într-o cabină telefonică… Mă întrebam unde se mai găsesc cartele.

La o privire mai atentă, telefonul e… wireless. la propriu. Femeia folosește cabina drept adăpost pentru o conversație mai puțin sufocată de zgomotul străzii.

În țara asta porțile nu se mai deschid către nimic. Suntem în nicăieri și nicicând.

e trist și sordid. Nu pot decât să mă uit cu jale la scenă și să sper într-o realitate alternativă, mai bună decât cea pe care o oferă un București obosit, mai plin decât de obicei în august, semn că lumea nu a mai plecat în vacanță. În definitiv, dacă nu ai nicio chemare către grădina ta interioară, e musai să te străduiești să o creezi… sau să o afli într-un colț neașteptat.

Și, până la urma urmei, găsești o bicicletă vopsită într-o culoare moale și blândă, cum nu ai mai văzut de când rătăceai prin alpii maritimi, la Saint Paul de Vence. O bicicletă care vorbește de o tinerețe melancolică și puțin desuetă, dar care miroase a parfum de violete și aruncă fluturări de mătase. Poate că, totuși.

o lume de oameni originali

Căutând ceva pentru blog, dau peste două fotografii ale răpitoarei Giselle Bundchen, vikinga care ne ia minţile nouă, femeilor, în fiecare catalog Victoria’s Secret, iar bărbaţilor, oricând 🙂 .

Nu mă pot opri să mă gândesc la Dorna. Giselle zero, Dorna unu. Îmi place apa de la Dorna şi o cumpăr. Îmi place şi campania cu natura şi oraşul.

S-au înfipt în mintea mea aşa adânc, că mă uit la Giselle şi mă duc să aduc sticla de apă. Dar nu despre asta voiam să scriu, ci despre o altă ciudăţenie a minţii umane (sau poate doar eu am luat-o razna). Lucrez acasă, las televizorul să râşnească, şi trag cu urechea la reclame în timp ce fac slide-uri şi rapoarte.

Aud la Pro TV în capătul coloanei care face promo la filmele din perioada imediat următoare ceva de genul „fii original”.

Hm, îmi spun. Ia să vedem, e parte din campanie? Caut. Motorul e doar pentru video, site-ul a ajuns aşa orientat pe telespectator încât e imposibil să găsesc ceva.

Mai mult, suna foarte mult ca ultimul line de campanie pe care l-am auzit la travel and living, în care arată ei o fătucă în faţa unui zid de cutii poştale, şi doar a ei e colorată în stilul anilor ’70.

Astfel încât nu îmi mai rămâne decât să închei cu gândul că toată lumea a respectat sfatul lui tataia Barwise, şeful de catedră de Marketing de la London Business school, şi s-a pus, serios, pe inovaţie în anul crizei.  Trăiască Mobexpert, care s-a prins de kestie.

blue ocean, sau, mai pe româneşte…

Pythia catedrei de marketing de la London Business School, Patrick Barwise, spunea prin 2008, cu mult  înainte ca pe toate publicaţiile de business să curgă cerneala la greu scriind C-R-I-Z-Ă, că în perioadele de criză câştigă cei care inovează şi cei care comunică.

Optsprezece luni mai târziu, nu pot decât să mă înclin în facţa acestui minunat profesor de marketing, care a ieşit din carte, a deschis uşa pe strada lumii şi ne priveşte atent, ca pe furnici, ca să ne înţeleagă comportamentele. Am văzut cum Heineken a evoluat cu mult peste piaţă, pentru că nu s-a băgat în prostii gen 1 plus 1 gratuit. A continuat strategia de comunicare de marcă (şi i-a costat mai puţin, că s-au dus în gard şi rate cardurile, şi bonusurile).

Apoi, suprinzător prin prospeţime, un concept care ar sta binişor cot la cot cu Nike şi Starbucks, în sensul că la început nimeni nu ar da nicio şansă unui nebun care invită 22 de oameni să mănânce de seară atârnaţi de o macara. Dar, dar unde: deasupra stadionului de fotbal pe care se joacă finala mondială la rugby. Sau pe lângă vreo clădire celebră din ţările alea în care au avut timp şi bani să facă palate şi alte minunăţii. Sau în duet cu o altă macara, în cuşca paralelă cu masa ta cântă orchestra. Şi se ridică odată cu solo-ul de pian.

Băieţii sunt angajaţi de super companii ca să lanseze cele mai cool produse. Un jurnalist o să ţină, de bună seamă, minte că un bucătar de trei stele i-a gătit la zeci de metri în aer cea mai dementă cină la care stai legat de scaun ca la roller coaster. Sau clienţii vip au venit să onoreze relaţia cu ăla de le ia comisioane feroce sau pur şi simplu foarte, foarte mulţi bani, şi le-a plăcut. Şi, în fine, pentru fericiţii sorţii, ai în fine unde să îţi faci ziua într-un fel memorabil.

Un belgian non conformist, cu o figură de copil jucăuş, cu sclipirea aceea de inteligenţă din ochi pe care nu o poţi copia în niciun fel, întorcând spre tine faţa de businessman, atent la detalii, perfect la timing, livrând negreşit un model de succes pe care Doamne-ajută să îl fi licenţiat în ţările în care operează, până să nu fie prea copiat. Într-un cuvânt, INOVAŢIE.

reţete pe timp de criză

Luxury retail experience

criză… de idei? Nicidecum.

Chiar aşa. Ieri, un studio mic, o afacere care promite, un sprijin pentru femeile care vor, pot, simt.  O grilă austeră de neon s-a transformat în ornament de Crăciun graţie unor mâini deştepte şi idei inspirate.

Lista poate continua, cu mare uşurinţă. Vrei să vinzi mai mult. Nimic mai simplu, deschizi un stand cu produse la recepţia din sediu. Rezultatul? Vinde cât două puncte individuale de retail pe zi…

Jos pălăria, doamnelor, domnilor. Trăiască temuta criză, că ne face să gândim.