Mulți dintre cei care au aterizat la o sesiune de dezvoltare personală în ultima săptămână îmi relatează cât de afectați sunt de tragediile personale și colectivă. Tristețe, confuzie, șoc, dar și foarte, foarte multă furie, și despre asta e vorba azi.
O să revin la o lecție pe care am învățat-o foarte departe de noi, românii, și veșnicele noastre frustrări, care răzbat într-un umor sănătos, pe de o parte, și în foarte multă critică, judecată, etichete și învinuiri de tot feleul ce au, probabil, legătură cu genetic infiltrata capră a vecinului.
În Amazon am întâlnit un popor de oameni foarte echilibrați. Se numesc Shipibo. Un trib de câteva zeci de mii de persoane, împrăștiată în verdele uriaș în grupulețe sustenabile de douăzeci-trezeci de oameni, de obicei, că atât duce o zonă de pescuit și cules.
Primul lucru șocant a fost cât de echilibrați sunt. În fiecare dimineață, vin, te strâng în brațe și te întreabă: ești liniștit? de parcă asta ar fi condiția de bază a supraviețuirii într-un mediu atât de schimbător și periculos cum este selva amazoniană.
Al doilea lucru de care îți dai seama este că, în ciuda bâzâitului și cârâitului insectelor, al sunetelor de păsări de toate felurile, al urletelor maimuțelor, la trei dimineața, în mica lor comunitate unde iarba se cosește cu macheta ca să nu strângă gângânii este foarte liniște. Vorbesc unii cu alții pe un ton scăzut. Dacă e nevoie să intre în legătură cu cineva aflat la douăzeci de metri, nu se apucă să strige peste ogradă. Se ridică în picioare și merg și vorbesc cu persoana respectivă.
Primul efect vizibil este că nimeni nu strigă la nimeni. E o stare de acceptare reciprocă rar întâlnită, iar dacă se întâmplă câte ceva dur, nedrept, cum ar fi că unul se îmbată și dărâmă balustradele de la podețul de două sute de metri care leagă satul cu râul, nu vezi conflict. Vezi pe cineva întristat și pe altcineva rușinat, sau după caz, izolat și mândru. Dacă cineva se supără, își ia, frumușel, supărarea, și o descâlcește la discuția de seara, cu soția sau soțul, reflectează la ea. Mă gândeam că asta duce la un soi de defetism, dar nu este așa. Oamenii ăștia au o rezistență tăcută, care seamănă mult cu felul în care noi, românii, am traversat mileniile. Mai cu tătari, mai cu turci, mai cu ruși, mai cu comuniști, ne-am dezvoltat o politică a supraviețuirii tăcute, care izbucnește, brusc, într-un acces cum e cel din 1989, sau cel de acum. Nu mai departe de aseară, priveam zece oameni, la televizor, care nu aveau buna cuviință să se asculte unii pe alții, mult mai preocupați de a striga (literalmente) punctul lor de vedere peste altcineva care își exprima punctul său de vedere.
Al doilea lucru de-a dreptul evident sunt copiii. La noi, dacă te duci la mare, la mall, în orice comunitate vezi o sălbăticiune mică, tăvălindu-se pe jos și urlând că vrea jucăria aia, sau țipând cu alți copii de zici că a venit Omu’ Negru și îi taie cu fierăstrăul circular. Copiii lor chicotesc, râd, chiuie de bucurie, dar de țipat sau plâns, o fac doar când sunt bolnavi. Au învățat de la adulți aceeași politică a toleranței armonioase față de ceilalți. Se bucură de orice și salvează pui de porc mistreț sau capibara rătăciți sau pierduți în junglă ca să îi hrănească așa cum pot, cu banane și mango.
Mă întorc cu mintea încoace și văd un fel de încordare gata să sancționeze orice care sfidează o normă colectivă sau personală. Atacat cu furie, faptul este desființat fără drept de apel.
Când eram în stagiatură și lucram în provincie, trimisă de autoritățile comuniste unde nu era nevoie de mine, m-am regăsit într-o fabrică unde țevile plesneau dacă nu erau înlocuite, pentru că purtau un agent de încălzire ce conținea un gaz coroziv. Le-am oferit o idee care le-ar fi permis să renunțe la cele două reparații capitale anuale, m-am oferit să proiectez unitatea de absorbție a agentului coroziv din gaz, așa încât am primit mulțumirile de tip comunist: am fost trecută în schimbul doi.
Există un motor de frustrare relativ la ce ne înconjoară, care se vede în claxoanele agresive de pe drum, deși te-ai înțepenit între două alte mașini și nu ai ce face, în judecata instantanee care se duce în „nu ai dreptate”, deși celălalt nu a stat nicio secundă să se întrebe dacă a înțeles ce vrei să spui, sau dacă e ceva adevărat. Sau, și mai interesant, în etichete și ”du-te, bă de-aici”.
În imagine, Kavi, decana de vârstă al tribului de unde învățăm, de fiecare dată când mergem acolo, arta de a trăi, se roagă cu aceeași bucurie cu care cântă și dansează. Un exemplu pentru noi, cei ce am ajuns acolo, și o gură de oxigen când simțim că ne sufocăm de lipsa blândeții, înțelegerii, toleranței și – în final – a iubirii de care avem nevoie ca planta de apă și soare.
Cred că furia, bine dirijată, este un motor de schimbare, când nu rănește – pe tine sau pe ceilalți, și aștept să văd acel moment de luciditate pe care generația de 25 de ani îl coace, fiindcă se uită la balta cu pești scoțând capul deasupra apei.
Mi-e dor de Amazon, și abia aștept să ajung înapoi acolo, acasă, pentru a pune în rucsac încă o porție de Bună Voință. Pentru că oamenii sunt, fundamental, buni, în ciuda experiențelor care le-au ciuntit sufletul. Am văzut asta în ultima săptămână. Dacă această cantitate de Bună Voință depășește masa critică, nu avem cum să nu găsim drumul către versiunea noastră cea mai bună, dincolo de mânie, manipulare, interese, frustrări sau răzbunări. Am ajuns aici pentru că suntem, în primul rând, fundamental buni, chiar dacă ne sare repede țandăra.
Tuturor ne pare rău pentru cei plecați brusc, în accidente colective. E ca și cum un grup de suflete, statistic vorbind, și-ar fi terminat, treaba și au decis să plece. Și, cum noi, românii, avem talentul dramei, împrăștiem ce e dramatic. Ne ajută și media.
Dacă ar fi să aleg o fotografie de profil pentru azi, aș alege Soarele. E cea mai înțeleasă sursă de lumină, căldură, viață. Intenționând ca lumina aceea să creeze o diferență azi.
Pisicka's Book of Life 