Lecția Amazonului


cavi final Mulți dintre cei care au aterizat la o sesiune de dezvoltare personală în ultima săptămână îmi relatează cât de afectați sunt de tragediile personale și colectivă. Tristețe, confuzie, șoc, dar și foarte, foarte multă furie, și despre asta e vorba azi.

O să revin la o lecție pe care am învățat-o foarte departe de noi, românii, și veșnicele noastre frustrări, care răzbat într-un umor sănătos, pe de o parte, și în  foarte multă critică, judecată, etichete și învinuiri de tot feleul ce au, probabil, legătură cu genetic infiltrata capră a vecinului.

În Amazon am întâlnit un popor de oameni foarte echilibrați. Se numesc Shipibo. Un trib de câteva zeci de mii de persoane, împrăștiată în verdele uriaș în grupulețe sustenabile de douăzeci-trezeci de oameni, de obicei, că atât duce o zonă de pescuit și cules.

Primul lucru șocant a fost cât de echilibrați sunt. În fiecare dimineață, vin, te strâng în brațe și te întreabă: ești liniștit? de parcă asta ar fi condiția de bază a supraviețuirii într-un mediu atât de schimbător și periculos cum este selva amazoniană.

funiroxana cavimaricelaAl doilea lucru de care îți dai seama este că, în ciuda bâzâitului și cârâitului insectelor, al sunetelor de păsări de toate felurile, al urletelor maimuțelor, la trei dimineața, în mica lor comunitate unde iarba se cosește cu macheta ca să nu strângă gângânii este foarte liniște. Vorbesc unii cu alții pe un ton scăzut. Dacă e nevoie să intre în legătură cu cineva aflat la douăzeci de metri, nu se apucă să strige peste ogradă. Se  ridică în picioare și merg și vorbesc cu persoana respectivă.

Primul efect vizibil este că nimeni nu strigă la nimeni. E o stare de acceptare reciprocă rar întâlnită, iar dacă se întâmplă câte ceva dur, nedrept, cum ar fi că unul se îmbată și dărâmă balustradele de la podețul de două sute de metri care leagă satul cu râul, nu vezi conflict. Vezi pe cineva întristat și pe altcineva rușinat, sau după caz, izolat și mândru.  Dacă cineva se supără, își ia, frumușel, supărarea, și o descâlcește la discuția de seara, cu soția sau soțul, reflectează la ea. Mă gândeam că asta duce la un soi de defetism, dar nu este așa. Oamenii ăștia au o rezistență tăcută, care seamănă mult cu felul în care noi, românii, am traversat mileniile. Mai cu tătari, mai cu turci, mai cu ruși, mai cu comuniști, ne-am dezvoltat o politică a supraviețuirii tăcute, care izbucnește, brusc, într-un acces cum e cel din 1989, sau cel de acum. Nu mai departe de aseară, priveam zece oameni, la televizor, care nu aveau buna cuviință să se asculte unii pe alții, mult mai preocupați de a striga (literalmente) punctul  lor  de vedere peste altcineva care își exprima punctul său de vedere.

sufleteAl doilea lucru de-a dreptul evident sunt copiii. La noi, dacă te duci la mare, la mall, în orice comunitate vezi o sălbăticiune mică, tăvălindu-se pe jos și urlând că vrea jucăria aia, sau țipând cu alți copii  de zici că a venit Omu’ Negru și îi taie cu fierăstrăul circular. Copiii lor chicotesc, râd, chiuie de bucurie, dar de țipat sau plâns, o fac doar când sunt bolnavi. Au învățat de la adulți aceeași politică a toleranței armonioase față de ceilalți. Se bucură de orice și salvează pui de porc mistreț sau capibara rătăciți sau pierduți în junglă ca să îi hrănească așa cum pot, cu banane și mango.

Mă întorc cu mintea încoace și văd un fel de încordare gata să sancționeze orice care sfidează o normă colectivă sau personală. Atacat cu furie, faptul este desființat fără drept de apel.
Când eram în stagiatură și lucram în provincie, trimisă de autoritățile comuniste unde nu era nevoie de mine, m-am regăsit într-o fabrică unde țevile plesneau dacă nu erau înlocuite, pentru că purtau un agent de încălzire ce conținea un gaz coroziv. Le-am oferit o idee care le-ar fi permis să renunțe la cele două reparații capitale anuale, m-am oferit să proiectez unitatea de absorbție a agentului coroziv din gaz, așa încât am primit mulțumirile de tip comunist: am fost trecută în schimbul doi.

Kavi rugându-seExistă un motor de frustrare relativ la ce ne înconjoară, care se vede în claxoanele agresive de pe drum, deși te-ai înțepenit între două alte mașini și nu ai ce face, în judecata instantanee care se duce în „nu ai dreptate”, deși celălalt nu a stat nicio secundă să se întrebe dacă a înțeles ce vrei să spui, sau dacă e ceva adevărat. Sau, și mai interesant, în etichete și ”du-te, bă de-aici”.

În imagine, Kavi, decana de vârstă al tribului de unde învățăm, de fiecare dată când mergem acolo, arta de a trăi, se roagă cu aceeași bucurie cu care cântă și dansează. Un exemplu pentru noi, cei ce am ajuns acolo, și o gură de oxigen când simțim că ne sufocăm de lipsa blândeții, înțelegerii, toleranței și – în final – a iubirii de care avem nevoie ca planta de apă și soare.

Cred că furia, bine dirijată, este un motor de schimbare, când nu rănește – pe tine sau pe ceilalți, și aștept să văd acel moment de luciditate pe care generația de 25 de ani îl coace, fiindcă se uită la balta cu pești scoțând capul deasupra apei.

Mi-e dor de Amazon, și abia aștept să ajung înapoi acolo,  acasă, pentru a pune în rucsac încă o porție de Bună Voință. Pentru că oamenii sunt, fundamental, buni, în ciuda experiențelor care le-au ciuntit sufletul. Am văzut asta în ultima săptămână. Dacă această cantitate de Bună Voință depășește masa critică, nu avem cum să nu găsim drumul către versiunea noastră cea mai bună, dincolo de mânie, manipulare, interese, frustrări sau răzbunări. Am ajuns aici pentru că suntem, în primul rând, fundamental buni, chiar dacă ne sare repede țandăra.

transmisie de pe partea cealalta a Pamantului


Este douasprezece si jumatate noaptea pe aici. La noi e opt… incepe nebunia cu fusul orar.

sunt la calculatorul pensiunii in care s-a adunat o parte din grupul care pleaca in jungla. Doi dintre noi ne-au luat-o deja inainte si au ajuns la Iquitos. Inca beneficiem de internet, skype si toate celea, dar in curand vom intra in tacere.

De ajuns aici a fost neasteptat de usor, desi zborul de douasprezece ore si jumatate a curs lent. Dupa un mic dejun zdravan, de Tarom (baietii astia stiu cum sa manance si cum sa aterizeze) si doua ore si jumatate petrecute usor, am aterizat intr-un Schiphol plin cu lalele inflorite, pe o vreme primavaratica. Ghivecele enorme, pline cu lalele batute, cu petale zimtate, intr-o mie de culori, umplu de atmosfera cladirea altfel austera.

Nu am timp de nimic, deoarece la aterizare avionul ne-a plimbat pe pista mai bine de o jumatate de ora, si ca atare ma infig drept in nesfarsita coada care anunta un avion imens si plin. Kilimanjaro o cheama pe aeronava noastra. Poporul ocupant e un mix de culori si forme. De la profilurile inca purtate de oameni maruntei, cu pielea aramie, la englezii desirati, s-ar imparti in locali, alpinisti si cautatori. Am schimbat locul, initial pus de baietii de la bucuresti pe un mijloc, cu unul la geam. in spate . primim primii mancarea. Langa mine, un inca :))

Orele curg lent pana ajungem in Caraibe, unde incep sa se intample lucruri interesante cu norii: in afara obisnuitelor supercelule, vezi culori si radiatii nebanuite, si stii exact ce forma are uscatul de dedesubt, pentru ca sirurile de pufosi albi se aliniaza exact dupa curbura coastei. Apa si-a schimbat si ea culoarea – din albastru profund in azuriu. Apoi incepe spectacolul: coasta, intens cultivata, verde viu.

Traversam in diagonala America de Sud, asa cum am traversat in diagonala si Atlanticul.

Si, brusc, incepe Marea de Verde. INIMAGINABIL. O multime de punctulete verzi, fiecare fiind cate un mare copac. niciun drum, doar cai de ape maro, hranitoare, sau sclipind auriu in soarele de dupa amiaza. Realizez brusc ca sunt pe partea cealalta a Pamantului, deci aici ar cam fi toamna-iarna, ziua se curma la 6. Toti cei din avion care au locuri langa ferestre sunt vrajiti. Cei care nu au se ingramadesc la hublourile de pe holurile de trecere sau in coada avionului. E uluitor.

Inteleg ce inseamna aceasta Inima Verde a Pamantului pentru ca acum, zburand peste sutele de mii de hectare ale giganticei paduri tropicale o simt. Poporul de arbori, milioane de uriasi, verzi si ei. Apele lor de aur. Asa cum, deasupra oceanului, aveam senzatia fiintelor mari sau mici care locuiesc in adapostul straveziu de apa, la fel aici, navala de Viata.

Dupa asta, cordiliera Anzilor e un fel de mic semn de frumusete. Dar sentimentul nu se compara nici pe departe cu Verdele. Da, sunt creste si e zapada, si urme de ghetari in roca maro din asfintit, ceata coboara exact atat cat sa mai vedem malul oceanului, la aterizare, maturat de surful prelung, prelung, care leagana tarmul de Vest al Americii de Sud.

Mai parcurg o data, de noapte buna, coasta cu plajele, mergand spre o iluzorie cruce de lumina intr-un taxi imaculat, care imi cara bagajele trecute printr-o mie de controale si cotoarele a o mie de fise de imigrare, ca sa ma intalnesc cu frati si surori din toata familia, incercand sa refacem comunicarea profunda cu inima Oamenilor, din inima Padurii.

Din navala de flori de trandafir japonez si din fosnetul de arbori sudici, noapte buna, Lima, buna dimineata, Bucuresti.