Lecții Roz


20161218_202641Nu e niciun secret că ador pisicile. Am primit porecla Pisicka de la cineva drag, care a văzut până în străfundurile mele. Adun, hrănesc și dau pisicile de pripas cui acceptă să le adopte. Acum zece ani, după moartea subită a motanului nostru negru, căutând un remediu pentru tristețea pierderii, am căpătat-o pe Roz. Salvată de prin Drumul Taberei, a cucerit instantaneu inima puștiului meu , drept care am luat-o acasă, contra sumei de doi euro, scoși din buzunarul lui propriu. De fapt, corect ar fi să spun că am împrumutat-o de la Univers, pe perioadă determinată.

Roz era cât o piersică, dacă o cuprindeai în mână îți încăpea toată. A crescut mare, a învățat cuvinte, ne-a învățat să o înțelegem, arătând clar ce îi place și ce nu. Prietenă, aliată, companion de meditație, vindecătoare și vajnică apărătoare a teritoriului nostru, Roz m-a învățat, astăzi, dincolo de trecerea ei Dincolo, patru lecții foarte mari:

  1. intelectualaCă sunt om, că am un corp, că am emoții. Că e firesc să îți lipsească drăgălășeniile de dimineață și felul în care ne culca pe fiecare înainte să se ducă și ea să doarmă. Că o s-o mai caut pe perna ei favorită un timp, până să mă obișnuiesc cu absența ei.
  2. Că Timpul contează. Căci, la un anumit moment, nu îl poți da înapoi să faci tot ce ai fi vrut, dar n-ai făcut.
  3. Că iubirea atașată, dependentă, creează mare suferință.
  4. Că totul este tranzitoriu. Impermanența este ceea ce caracterizează lumea noastră, totul se schimbă, nimic nu rămâne pe loc.

Așa că, dragă Roz, îți promit că:

  1. O să mă accept cu toate of-urile, vai-urile și oh-urile. Sunt chimice. Sunt ale corpului. Le îmbrățișez și le iubesc, așa lăcrimoase cum sunt.
  2. O să prețuiesc înmiit clipele petrecute cu cei pe care îi iubesc.
  3. O să iubesc știind că pot pierde oricând (îți amintești că în ultima lună veneam să văd dacă mai respiri?)
  4. O să mă împrietenesc, mai mult decât până acum, cu exercițiul schimbării.

Îți mulțumesc, maimuțico, pentru lecția de măiestrie. O preoteasă anglicană spunea, acum câțiva ani: absența e o formă mai subtilă și profundă de prezență.