În spatele a ceea ce respingem


shadow

Un  film extraordinar, pe care l-am văzut cu ceva vreme în urmă – The Shadow Effect, https://www.youtube.com/watch?v=p5mPdtigMio – este prima ocazie de reflecție serioasă despre ce scoatem din noi și aruncăm în lume.

O săptămână plină de întâlniri de coaching mi-a arătat, în repetate rânduri, că dincolo de comportamente pe care le criticăm ca nepotrivite –  uneori, până la deviante – se află răni uriașe, căscate, pe care nimeni nu s-a gândit să le oblojească vreodată. Cu care mintea, neputincioasă ca resursă, nu poate face decât ce fac albinele cu insectele  moarte din stup: le învelesc în ceară, ca să nu contamineze. Numai că, spre deosebire de trupușoarele fragile ale acestor insecte, ”comorile” noastre otrăvite se descompun lent, infuzând, pervers, toate emanațiile lor toxice în sufletul nostru.

Nu despre purtătorul acestor capsule otrăvite vreau, însă să vorbesc. Vreau să vorbesc despre noi, ceilalți, care îndreptăm, acuzator, un deget: persoana aceea este rea. Persoana aceea este imorală. Persoana aceea minte. Persoana aceea este dependentă. Persoana aceea este oribilă. Sunt lucruri pe care le auzim frecvent.

judgment

Agentul de PR din creierul nostru se grăbește să ne reafirme succesul : suntem mai buni, suntem superiori, așa că ne grăbim să arătăm cu degetul oameni care poartă o Umbră uriașă, bine împachetată, în interiorul lor. O scuză anatomică și funcțională acceptabilă. Un mecanism care a funcționat bine când se punea problema supraviețuirii speciei, din punct de vedere fizic. Dar este, oare, ăsta modul ideal de a trata lucrurile? Respectă asta principiile umaniste pentru care s-au zbătut spiritele ilustre ale antichității și Renașterii? Cu siguranță, nu.

Așa încât pledoaria de astăzi ar fi:

kindness

 

 

Un ciclu al măiestriei personale


Ne dorim să fim recunoscuți. Este una dintre feliile ”tortului” etajat al lui Maslow, alimentată de ambiția părinților, care se simt reprezentați de noi, copiii lor, apoi de presiunea continuă a sistemului de educare aplicat de școală și grădiniță, continuând cu provocările noului-venit într-o slujbă… în permanență trebuie să demonstrăm ceva.

Image result for piramida lui maslow imageSub presiunea asta, învățăm să facem lucruri la care apoi să arătăm că ne pricepem. Ne zbatem  ca să afle și alții că ne pricepem. Unii, mai îndemânatici, au un fel de PR intuitiv care le curge în vene și îi ajută cu idei despre cum se pot expune mai bine, ca să își mărească vizibilitatea. S-a format specialistul. Asta vine, de obicei, cu un salariu mai bun și oameni care vin să întrebe cum se face lucrul acesta sau acela. Apare recunoașterea. Ne simțim bine 🙂 .

excelențăÎn organizațiile cu scaun la cap, următoarea întrebare pe care și-o pune managementul este dacă personajul cu pricina poate face mai mult. De obicei, primește mai mult, cu sau fără mărire de salariu, după cât de pricepută e organizația. Noi, românii, suntem pe primul loc în Europa la numrul de ore suplimentare… poate că suntem neproductivi sau, mai degrabă, poate ne-am obișnuit să acceptăm îndatoriri suplimentare pe același salariu :(.

Dacă eroul poveștii face față, scopul de promovare personală slujește deja un interes de performanță în grup: echipa pe care o conduce și pentru care răspunde. Începe șirul de însemne exterioare. Îmbrăcăminte de marcă. Mașină. Casă cu rate la bancă :). Ne simțim puternici și ce facem cu puterea ne caracterizează. Unii o folosesc ca s optimizeze ce au de condus… alții abuzează, prostește, de ea.

Image result for authentic leadership characteristicsMai târziu, uneori niciodată, urmează a treia etapă, în care mizele imediate dispar și sunt înlocuie de un fel de scop de bine colectiv. Nu mai contează nici diplomele, nici emailurile de preamărire, nici simbolurile externe ale puterii. În care natura și abilitățile omului respectiv s-au integrat și furnizează un model unic, care inspiră și susține scopurile personale (și aici vorbim de persoană, nu de organizația sau societatea care o recunoaște; scopurile sunt mai degrabă unele de identificare interioară decât de etichete de succes dinspre societate).

Bucata asta , în tortul mai sus menționat, este  glazura superioară. Câți ajung la ea? Când ajungem la ea? Abia de aici putem vorbi despre o formă autentică de leadership, căci nu mai există interese imediate. Iar miza este să ajungem cât mai repede acolo: pentru că acolo nu poți funcționa altfel decât autentic, în felul acela, al tău, care să ofere maximum de valoare celor care te înconjoară. Până atunci, totul e învățare și sudoare.

Planifică-ți unde vrei să ajungi. E nevoie de o cuprindere constantă a orizontului ca să poți evalua calea pe care mergi.

 

Walk your talk. Say what you think. Think who you are.


Mă tot căznesc de câteva luni să înţeleg ce anume nu face clic, privind sutele de postere cu citate şi principii de viaţă afişate de lume pe mediile sociale.

Ideile sunt generoase, de fiecare dată, dar uneori există un fel de falie între cel ce le postează şi conţinutul lor. Oamenii afirmă nişte valori şi apoi, dacă te uiţi chiar şi la următoarea postare, se comportă exact la polul opus. Ceea ce nu îi împiedică să aspire la acele valori.

Aşa că am decis să explorez puţin tema fracturii cu pricina şi, săpând, fractura nu e singulară. E multiplă. Pe scurt: crezi în ceva, ceea te face să stabileşti o anumită scară de valori. Până aici, totul ok. Ele nu apar, însă, în comportamente.

ciclu aliniereMergem mai departe. Puţină răbdare, te rog 🙂

Privesc, ca de obicei, la şirul de persoane care au stat în fotoliul de antrenament al sufletului săptămâna asta. Cele trei felii ale fructului personal prezentat mai sus mai capătă două dimensiuni: ele ţin de relaţia cu exteriorul şi de cea socială. Pe scurt: prima şi cea mai complicată este atunci când tu, personal, nu eşti aliniat cu tine, cu credinţele profunde şi valorile tale. Acolo apar problemele psihologice.

În pasul următor, nu eşti aliniat cu ţinta. Ţinta e acel lucru pe care îl poţi face tu cel mai bine, care aduce maximum de beneficiu din manifestarea potenţialului pe care îl ai. Ne stabilim ţinte care nu au nicio legătură cu acest potenţial înnăscut şi pe care obişnuim să îl numim „misiune”. Mulţi întreabă: dar care e misiunea mea? E simplu. Gândeşte-te la lucrurile acelea care ţi-au ieşit uşor, şi pe care le faci cu plăcere. Eşti pe săgeţica gri dintre alinierea personală şi cea cu misiunea din linia exterioară.

Trecem mai departe. Cum se potriveşte tot ansamblul ăsta cu ceea ce ai ales să faci? Ai vocaţie de călugăr şi lucrezi într-o companie internaţională?… Sigur, exemplul e forţat. Dar, de multe ori, pentru că aşa ni se spune, facem Dreptul şi, după licenţă, ne dăm seama că nu avem ce căuta în sistemul legal. Credem că trebuie să ne căsătorim, fiindcă altfel mama ar fi distrusă. Şi aşa mai departe. Aici comportamentele programate prin educaţia primită de la părinţi, învăţători şi îngrijitori e factorul principal de deviere de la curs: depăşirea lui necesită curaj. Să deprogramezi lucruri pe care le-ai considerat literă de lege.

blaming cycleUltimul şi cel mai nebunesc lucru pe care îl facem este ca, în loc să ne uităm în interior şi să reparăm dezordinea din debaraua mental-emoţională, să proiectăm asta în exterior şi să criticăm, de fapt, ceea ce ne dereglează pe noi înşine. Aţi văzut un film care se cheamă The Shadow Effect? Dacă nu… căutaţi-l. Explică mult din acest paradox, în care trebuie să ne ducem în afară ca să exprimăm ce e greşit înăuntru.  Şi intrăm în comportamentele acelea cumplite care îi ţintuiesc pe ceilalţi la stâlpul infamiei, şi ne condamnă pe noi înşine. Aici se creează cercul vicios care ne trage adânc, în pântecele balenei, ne deprimă, ne aruncă în confuzie, în frustrare şi în furie. Uneori, ne refugiem în false valori, gen spiritualitate, ca să fugim de lumea exterioară. Nu vorbesc aici de adevăraţii sihaştri, ci de pseudo-maeştri sau practicanţi :)…

Respirăm adânc şi tragem linia după demonstraţia asta lungă.

Primul lucru e să afli în ce crezi. Care sunt valorile tale de bază. Fă-ţi o listă.

Apoi examinează principalele momente de la capăturl unei zile sau săptămâni, în care ai manifestat valorile astea. Dacă eşti în pană de inspiraţie, poţi folosi lista de mai jos. Dacă lipseşte ceva, adăugaţi (un comentariu la postarea de faţă ar fi de ajutor tuturor celorlalţi care o citesc)

matrice valori

Apoi alege una pe care să lucrezi…. şi lucrează minimum trei săptămâni la fiecare. Concentrează-ţi atenţia pe aria respectivă. Analizează cât din ceea ce faci exprimă valoarea.

Americanii spun „Walk the talk”, dar e mai mult de atât. Comportă-te aşa cum predici, predică aşa cum gândeşti, gândeşte aşa cum eşti. Soluţia pare să fie, din nou, un plonjon interior complet.  Dacă facem exerciţiul ăsta în grup, s-ar putea să sfârşim cu o lume mai bună, compusă din oameni mai liniştiţi şi fericiţi.

Înot plăcut, deci, în inima ta.

 

 

The Master Plan


Suntem educaţi, în stil paramilitar, de mici, să ne conformăm planurilor pe care părinţii, profesorii, şefii le fac pentru noi. Ni se dau „deadline”-uri. Uh: Dead Line. Linie Moartă. Termen. Ni se pun puncte obligatorii de trecere. Milestone. Pietre kilometrice pe drumul croit cu încăpăţânare.

Suntem purtaţi prin ceea ce se cheamă Change Management – o încercare încăpăţânată de a stăpâni, controla, dirija nu doar un proiect, ci şi viaţa noastră, apoi se inventează instrumente organizaţional-psihologice care să ne tranziteze prin toate aceste schimbări forţate cu minimă rezistenţă şi maximum de rezultat. Minunat. Eficient. Randament.

Partea proastă din toată tehnica asta paramilitară de marş forţat e că, de câte ori vine vorba de noi, încercăm să aplicăm acelaşi lucru. Vine finalul de an. Facem recapitulările. Ne mustrăm pentru lipsa de rezultate colo şi dincolo. Ne facem planurile alea, cu mers la sală, cu lăsat de fumat, cu promovare obligatorie în 2013. Şi pe urmă ajungem la finele anului şi vedem că nu s-au întâmplat. şi ne frustrăm. Şi ne deprimăm. Devenim victime ale împrejurărilor în loc de regizori ai spectacolului. Unde am greşit? La metodă, fireşte.

O să mă întorc la unul din exemplele extraordinare din civilizaţiile tradiţionale: tribul Lakota din America de Nord, păstrătorii tradiţiilor spirituale pe continentul roşu, au o legendă referitoare la plasa de vise. Obiectele rituale au o simbolistică foarte complexă şi profundă, şi o să încerc să vorbesc puţin despre înţelepciunea plasei de vise.

Indienii Lakota spun că în fiecare moment al vieţii există forţe de toate felurile. Pe unele le putem denumi convenţional ca bune, pe altele, ca rele. Dacă asculţi de forţele bune, ele te îndrumă în direcţia bună. Dacă asculţi de cele rele, te îndrumă în direcţia greşită şi sfârşeşti rănit. Social, afectiv sau chiar fizic. Câţi s-au îmbolnăvit din cauza ambiţiilor disproporţionate în carieră?

De fapt, este vorba de armonia sau lipsa de armonie cu Natura, în general, şi cu Natura ta, în particular. Suntem aşa ocupaţi să demonstrăm, că uităm cine suntem, şi facem lucruri împotriva noastră.

Merg mai departe cu povestea plasei de vise. Ea are o reţea rotundă (cercul e un simbol al întregului, completului, uniunii, fuziunii şi egalităţii) şi o gaură la mijloc. Dacă crezi în Marele Spirit, plasa te va ajuta să prinzi ideile bune, iar cele rele vor trece prin gaură.  Valabil pentru vise, pentru viziuni, pentru inspiraţie.

Propunerea zilei de azi este să îţi creezi, să îţi ţeşi propria plasă de vise. Să renunţi la modul acela liniar de a îţi planifica viaţa, începând cu cel mai mic proiect care se întâmplă chiar acum şi în care te-ai întâlnit cu obstacole. Obstacolul îţi spune că linia e greşită. Cel mai scurt drum între două puncte nu e o linie dreaptă sau, dacă este, acea linie te va costa scump, la fel de scump ca un tunel săpat în munte, comparat cu efortul gratuit şi plin de graţie al râului care croieşte valea, ocolind muntele.

Decizia de a primi în viaţa ta numai ceea ce ţi se potriveşte, dublat de analiza atentă, la fiecare răscruce, a acestei potriviri, este esenţială pentru această întâmplare bună, armonizată cu tine, în fiecare aspect al vieţii.

Mai mult, vei constata că eşti mult mai relaxat, mai prezent, mai conştient în privinţa cotiturilor din viaţa ta. E, de fapt, tot un drum marcat cu borne kilometrice, numai că fiecare bornă nu e un punct obligatoriu de trecere, ci un indiciu, un semn, o mână caldă şi blândă care te ghidează. Urmăreşte tot ceea ce te înconjoară ca să vezi aceste borne. Renunţă să te mai încăpăţânezi în planul tău şi lasă împrejurările să funcţioneze exact cum funcţionează terenul pe care curge râul. Râul va alege calea cea mai eficientă, cu minimum de cheltuială de energie şi maximum de eficienţă. Şi vei putea pluti prin viaţa ta proprie cu uşurinţă, cu graţie, cu plăcere, ca atunci când aluneci pe o pârtie uşoară de ski, fără efort, cu bucuria lunecării.

Şi, ca să sărbătoreşti această schimbare profundă şi benefică în felul în care îţi administrezi Marele Plan al vieţii tale – sau, ca să păstrăm analogia cu practica din firmele mari, The Master Plan -, cumpără-ţi sau creează-ţi propria Plasă de Vise, cu intenţia ca ea să prindă toate ideile benefice, constructive, care te pot inspira, şi să lase să trecă prin centru tot ce nu îţi e de folos, îţi poate dăuna sau te poate răni.

Şi nu uita să fii aici, acum, cu ochii deschişi, ca să vezi Bornele Kilometrice venite în dar de la Marele Spirit, şi priveşte-le cu smerenia înţelegerii că planul tău cel mic te poate duce cu un pas înainte, faţă de Planul cel Mare, care te poate purta în Graţie până la destinaţia ta umană finală. Un singur lucru e obligatoriu în tot exerciţiul ăsta. Să ai o Ţintă clară pentru Planul cel Mare. Iar dacă ea nu există, să te scufunzi în sufletul tău ca să o cauţi şi să o scoţi la lumină.

Cărări, tovarăşi şi revelaţii


Aseară, cineva îmi spunea că a renunţat să îşi mai sărbătorească ziua. Mi se pare ciudat, pentru că fiecare aniversare e un prag, şi dacă eşti atent la lucrurile care se schimbă, subtil, în tine îţi dai seama că e o zi specială. Măcar lucrul ăsta ar trebui sărbătorit, dacă nu altceva.

Sau faptul că ai o grămadă de prieteni buni care vin şi se aşează fiecare pe unde se poate, la o bucată de pâine cu ceva şi un pahar de altceva. Sunt prietenii care nu te lasă să te deprimi, care, împreună cu o dimineaţă surâzătoare, semne de dincolo şi apeluri îndepărtate în spaţiu sau timp, îţi reamintesc că ai lăsat un semn bun în vieţile lor, că se bazează pe tine ori, pur şi simplu, că te iubesc. 

E o mică avere imaterială pe care o trecem cu vederea de foarte multe ori – concentraţi pe ceea ce avem de făcut, pe ceea ce ne împiedică, pe prostii, în definitiv – şi de care e reconfortant să îţi aminteşti, măcar din când în când. Cred că o campanie de îmbrăţişări adevărate, care să împartă o fărâmă de iubire, poate topi nu numai tristeţea, ci şi zăpada de afară. E primul an în care văd zăpada de ziua mea. Dar… Hei, e soare.

Şi, în fine, uneori cre că e important ca trenul să îşi amintească în ce staţie a oprit, care e destinaţia şi ce urmează. Concentrarea pe scop îţi oferă mult mai multă precizie când ai de decis pe ce linie o apuci şi ce macaz schimbi. Ştiu cum va continua viaţa mea şi mulţumesc pentru tot ajutorul pe care l-am primit şi îl voi primi ca aceste lucruri să se întâmple. Pentru prima dată, mă opresc, respir, cer iertare celor cărora le-am făcut rău, redau libertatea celor pe care i-am legat, cu fire invizibile şi asta,  într-un fel inexplicabil, devine o permisiune şi o împuternicire pentru ceea ce urmează.  Fiindcă în acelaşi mod profund, de dincolo de raţiune şi conştient, ştiu exact ce am de făcut.

Pentru început, îmi întind mâinile mari, de lumină, ca să îi pot cuprinde pe toţi cei despre care am vorbit şi să îi strâng tare, tare în braţe ca să le pot spune că îi iubesc.