A iubi de la nivelul următor


apa şi foculNe tot gândim la iubire în variantele de Hollywood, gen Pretty Woman, cu el călare pe calul alb, sau care vine cu vaporul pe 5th Avenue. Sau, vai, ce frumos o să fie la biserică, în rochie albă, şi inel, şi buchet. Sau la cum e el frumos, deştept, sensibil şi atent.

Un fel de hipnoză colectivă roz, mirosind suspect a sirop  de trandafiri, foarte, foarte dulce. De la prea mult dulce, de obicei, te ia greaţa sau diabetul. Nu despre asta e vorba aici. E vorba despre iubirea de mamă, de tată, de iubit sau iubită, de copil, de planta din ghiveci şi peştii din acvariu. Există un nivel la care începi să iubeşti altfel, în care conştiinţa, antrenată şi educată, poate să vadă ce e bine şi frumos în orice – chiar şi într-o ladă de gunoi din aia veche, de fier zincat, care păstrează, nostalgic, istorie.

să iubeşti ca apaÎnconjuraţi de oameni, aşezaţi pe standardele noastre de comunicare cu ceilalţi şi pe principii pe care noi le respectăm, alţii nu: poate pentru celălalt e mai importantă marca pantofului. Nu judeci, nu etichetezi: doar îi respecţi alegerea. Dacă principiul ăsta îl face fericit, atunci e perfect. Cât o fi.

Şi, inevitabil, fie că e perechea ta, aşa imperfectă şi frumoasă, cum te-ai îndrăgostit de ea, fie că e cineva drag, sau un necunoscut într-o zi proastă, te trezeşti cu un şut în pântec, din acela, cu „şpiţ”, care te doare până în fundul inimii. Celălalt tocmai a avut un moment foarte, foarte omenesc, în care a reacţionat din setul propriu de valori, cu pantofi de marcă sau cu obsesia pentru imaginea publică, din rana aceea  veche pe care nu şi-a vindecat-o sau din presiunea pe care alţii i-au aplicat-o. De fapt, nici nu contează de ce, dar erai la doi paşi şi ţi-a trăsnit una de te-ai prăbuşit, ca boxerul de la un pumn bine aplicat, pe podeaua ringului.

loveÎntrebarea nu e cât îţi ia să te ridici de pe jos. Întrebarea majoră e ce faci cu energia loviturii pe care ai primit-o: o ţii înăuntru ca pe o cupă de otravă, care o să te intoxice fie rapid, fie mai lent? O arunci înapoi emitentului, ca să se înmoaie în propria păcură? Sau ce? Ce?

Există un mod de a opera care evită ambele extreme. L-a practicat un nene pe care cică l-ar fi crucificat unii ca să nu le ia puterea. Să laşi mingea asta a agresiunii să cadă, pentru ca meciul să se  termine. Nu este o formă de capitulare, nicidecum. Este o formă superioară de iubire. Pentru că, atunci când un copil de doi ani sparge o ceaşcă, nu te poţi supăra. N-a ştiut să facă mai bine de atât. Nu şi-a coordonat bine mâinile, e doar un copil. Şi, dacă te apucă tentaţia de a răspunde, respiră şi du-te într-un loc în care să poţi lăsa să curgă toată energia aceea toxică. Dacă n-o faci, rămâne cu tine.

Şi ierţi, pentru că omul de lângă tine nu a ştiut să facă mai bine de atât. Pentru că, într-un mod fundamental diferit de tot ce am fost învăţaţi, iubeşti Binele din această fiinţă, şi tot ceea ce este frumos. Dacă te răneşte repetat, istoria e diferită: există ceva ce omul acela nu a înţeles în legătură cu tine, sau a ales să ignore. Şi atunci, întrebarea este dacă te apreciază cu adevărat… sau nu. yin yang danceŞi ce fel de toxicitate ar putea avea, pe termen lung, acea relaţie. Sunt unii pe care îi iubeşti de mori, la propriu.   A-i lăsa să îţi facă rău este a te încărca tu cu greşeala lor. Nimeni nu poate fi acuzat că a greşit intenţionat, până nu i se comunică o regulă clară de joc.

Dar cei ce îţi împărtăşesc sentimentul vor simţi reculul iubitor pe care îl practici, când te retragi ca să nu răneşti, când radiezi, în continuare, iubire către ei: este un sentiment viral, la urma urmei.

Poate că nu suntem aşa de tari ca nenea ăla de pe cruce, care ne-a dat o lecţie mare. Dar, cu siguranţă, putem aspira la model, pentru că e modelul nivelului următor. Acolo unde sufletele se îmbrăţişează şi dansează Dansul, ca formă de evoluţie şi cunoaştere personală :D.

Reclame

Count your blessings,


zice englezul. Fericit cel care poate să se oprească din rotiţa de hamster ca să se gândească puţin altfel decât de obicei: nu la ce n-are, ci la ce are.

un roi de albinePoveste scurtă şi foarte frumoasă: aseară, unul dintre vecini mă sună să îmi spună că în ultimele două ore, un nor de albine a aterizat în merişorul meu primit hăt-hăt, demult, cadou de 8 martie de la GMP (Mulţumesc, Ana-Maria). Sun la Asociaţia Crescătorilor de Albine din România, la nouă punct, şi îmi răspunde o doamnă foarte vioaie şi plăcută (mulţumesc, doamnă) şi mă îndrumă către un număr de mobil. Cineva care lucrează acolo, dar are şi stupi.

Omul îşi rupe din timpul lui şi soseşte în câteva ore cu un fel de stupuşor mic (îmi explică de ce, e folosit pentru reproducere, separarea de mătci, chestii cu trântori şi competiţie sexuală) şi scutură merişorul în cutie. Alege o faţă galbenă, de semnalizare, deschide uşiţa acolo pentru albinele deja neliniştite şi urmărim dacă roiul rămâne în stup. După multă agitaţie, îi spun că mai simt o matcă pe afară 😀 şi o şi găseşte, după care, brusc, bâzâiala se linişteşte.

A fost aproape hipnotic să urmăresc gesturile acestui bărbat frumos şi foarte, foarte blând. Cum împingea uşurel mătcile în stup, să îşi rezolve ele acolo disputele teritoriale. Cum aşeza cu atenţie ramele, să nu strivească vreo albinuţă. Fetelor, dacă vă căutaţi un bărbat care să ştie să mângâie, alegeţi-vă un apicultor :D, nu am văzut atingere mai soft de atât.

IMG_3088Pe măsură ce pacea cobora în stupul bleu, cu perete şi intrare galbenă, contemplând cât de sofisticate şi minunate sunt fiinţele astea minuscule, a coborât peste grădină şi peste noi un fel de stare de graţie, de parcă văzduhul s-ar fi transformat pe neştiute într-o miere aurie, diafană şi liniştită. Ciudat cum aceste albine au venit aici, în mărul meu (apicultorul spunea că este neobişnuit ca un roi cu atâtâea mătci să vină aşa jos, de obicei urcă la 6-7 metri), exact în weekendul în care am experimentat prima criză de artrită din viaţa mea (am decretat că este şi ultima), cu dureri intense şi prelungi. Şi, de parcă leacul invizibil al albinei a difuzat în corp, de la momentul în care „fetele” au fost parcate în stupuşor, durerile mele s-au îmblânzit brusc. Am avut prilejul să cuget la semnul lucrului în cooperare, la semnul de vindecare şi cel de trecere şi, ca prin farmec, nu a sunat telefonul. Sigur că o să recuperez diseară cele două ore de muncă pe care mi le-a substituit întâlnirea asta miraculoasă cu Viaţa, dar nu regret nicio secundă din timpul suspendat pe care l-am petrecut în grădină în loc de trei prezentări, cât aveam de făcut.

Aşa încât, la capitolul recunoştinţă, sunt recunoscătoare Mamei care a trimis această familie în grădinuţa mea minusculă, efectului pe care ele l-au avut asupra mea şi Omului care m-a ajutat să le găsesc un domiciliu fix şi iubitor. E aşa multă bucurie şi gratitudine, că e greu de descris, dar sper ca un val din mierea asta aurie a farmecelor Naturii să te atingă cu aripa sa moale şi catifelată.

Necesitatea Prezenţei


ziduri vechiZi de lucru, călătorie de afaceri prin ţară, cu echipă mixtă (inclusiv una bucată căţeluşă stressată). Drumuri lungi, obositoare, cu serpentine şi rău maxim de maşină. O oprire salvatoare, la jumătatea drumului, face loc pentru nişte perle cu uleiuri esenţiale reparatoare şi pentru încă o sută şi bine de kilometri. Ajunşi la destinaţie, ne grăbim să marcăm ultimul punct de pe agenda zilei şi plonjăm într-un spaţiu medieval, cu cărămizi vechi şi cu o atmosferă stranie. Sunt foarte obosită, într-atât de obosită încât singurul punct de concentrare este discuţia în sine, nu mai am timp şi spaţiu în minte pentru nimic altceva, deşi este limpede că altceva se petrece: sunt invizibil împinsă să ies de acolo. De parcă m-aş sufoca.

Aud că locul a fost, repetat, încercat de inundnaţii pestilenţiale din canalizare.Colegul meu iese şi el, spunându-mi că îl ustură gâtul şi limba, dar gestul pe care îl face în acelaşi timp este unul de parcă ar încerca să îndepărteze un laţ invizibil, care îl sufocă.

IMG_2967 Apuc să corelez totul foarte târziu, după o noapte de agonie, şi îmi dau seama că, de la început, am omis ceva. Am omis exact ceea ce se percepea la nivel aproape iraţional, subconştient, dincolo de lucrurile la care mintea ştia că trebuie să se raporteze.
Două zile mai târziu, din limpezimea efectului ulterior, înţeleg morala şi mi-o asum: nu am fost suficient de prezentă, ca să percep mai rapid ce se întâmpla la nivel subliminal, să iau măsuri şi să evit tot cortegiul de efecte secundare (greaţă, rău, dureri musculare, până şi pielea doare).

IMG_2983Despre tehnici, pe la seminariile de joia… şi pe pagina de Facebook :D, dar ce este absolut capital în toată istoria este asta: când nu eşti suficient de prezent, nu poţi remarca semnalele subtile din jurul tău. Prezenţa este o formă de disciplină personală şi, fie că se referă la a sta în conexiune cu oamenii pe care îi conduci, fie că are legătură cu percepţiile extinse ale spaţiilor în care circuli sau o senzaţie referitoare la un sediu pe care urmează să îl închiriezi pe următorul an pentru afacerea ta. Când nu eşti prezent, poţi fi uşor tranzitat în stări proaste sau înşelătoare. Prezenţa este cel mai bun antidot la umblatul în neştire prin lume: aşadar, deschideţi-vă antenele parabolice, percepeţi semnalele tăcute ale realităţii din jur şi stabiliţi-vă o buclă de feedback (neapărat) bazat pe aceste semnale receptate, digerate, decriptate şi asumate. Pentru că vine weekendul, iată un prilej bun de practică. Măcar o să sune mai puţin telefonul 🙂 şi aveţi timp mai mult de stat în contact cu cele nevăzute.

Notă: fotografiile nu au legătură cu locul, pentru cei care se grăbesc să tragă concluzii: ele sunt doar cu scop de ilustrare. Am ales să nu public nimic concret, pentru că, odată etichetat negativ un loc, îl încărcăm cu şi mai multă negativitate 😛