Zăpezile din Bucureşti par o amintire neverosimilă. Deşi nopţile sunt reci, iar dimineaţa coborâm înfofoliţi şi cu lanternele în mână la prima ceremonie, ca să învăţăm şi noi practicile de bază, în micuţa şi cocheta sală de ceremonie plină cu texte sacre şi statui minunate, imediat ce apare soarele (cam odată cu ceaiul fierbinte, dulce şi aromat de dimineaţă) aerul se încălzeşte şi îl simţi, transparent şi sticlos, aer de primăvară târzie, mişcând oamenii prin vieţile lor şi acest mare oraş.
Am decis să sărim prânzul de la mănăstire ca să avem timp pentru un drum în centrul vechi al Kathmandu-ului, Durbar Square. Deşi locul ăsta nu a fost nicidecum un adevărat centru (capitala veche a Nepalului este Bhaktapur, o metropolă de cărămidă, sistematizată şi cu o infrastructură uluitoare pentru secolul XVIII), există un complex de temple hinduse.
De acum doi ani şi până acum, autorităţile s-au şmecherit major: în locul în care ne lasă taxiurile sârguincios negociate găsim o mare barieră şi un tarif nesimţit pentru ţara asta – zece euro. Îmi amintesc că Bhaktapur era 20 pe două zile, dar acolo ai ce vedea, frate, centrul e vast… Aşa că încercăm să o luăm pe o străduţă laterală, poate-poate sărim peste prostia cu biletul. Ceea ce s-ar fi şi întâmplat, dacă nu era nevoie de o pauză de toaletă. O parte din grup aşteaptă, sitting duck, şi fireşte că suntem abordaţi şi trimişi să luăm bilete. Reuşesc să negociez unul gratuit.
Cu capitalul prădat, pornim printre clădirile vechi, pe lângă târgul de suveniruri improvizat pe spaţiul micii piaţete din dreptul universităţii. Prima oprire este dedicată legendei numite Kumari. Un amestec de exotism şi cruzime, tradiţia Kumari este o instituţie a unei zeităţi feminine pentru care se alege o fetiţă în viaţă ca să o reprezinte şi să fie adorată. În ultimii doi ani, copiii sechestraţi în colivia de aur au primit dreptul la şcoală, aşa că picăm în intervalul în care fetiţa cea fardată, care iese la fiecare oră să îşi salute adoratorii, ca un cuc de pendulă, studiază şi nu poate fi văzută.
Ne mulţumim cu liniştea nefirească a pavilionului plin de sculpturi şi de obloane umbroase, dantelate, dar de imaginea Kumari ne lovim de fiecare dată când mai vedem câte o fetiţă cu buzele fardate şi ochii puternic creionaţi cu kohl – uneori au trei ani doar . O tradiţie ciudată, stranie, nemiloasă, căreia îi cad victime aceste fetiţe frumoase, aruncate apoi în lume la primul ciclu care le distruge brusc puritatea şi le transformă în candidate la prostituţie în Extremul Orient.
Templele sunt mai dărăpănate şi mai puţin accesibile decât acum doi ani. îmi pare rău că voiajul e atât de scurt, încât nu putem ajunge nici măcar la Lalithpur. Dar avem timp să ne bucurăm de marele templu în trepte, de ornamentaţiile bogat sculptate pe porţile clădirilor acum închise vizitatorilor, de Arborele Durerii de Măsea, care îşi coboară trunchiul contorsionat pentru a fi atins de cei care aspiră la vindecare. O artă care apune, ca în Marile Speranţe, în praf şi uitare, prea puţinii bani ai statului neputând suplini nevoia de renovare masivă. E un pic trist, dar de sus, de pe terasa restaurantului aflat exact peste drum de marele templu amintind de piramidele incaşe, dincolo de larma vânzătorilor ambulanţi de verdeţuri, de asaltul celor care doresc să ne ofere medalioane şi tot felul de suveniruri cu preţuri pentru americani, de zecile de femei care pregătesc ofrandele tipic hinduse, prezentate într-o farfurioară ţesută dintr-o uriaşă frunză (flori, petale, orez, culori galben şi roşu), ca de obicei, pe terasa uneia dintre clădirile clasice, de patru etaje, se află un restaurant cu vedere. Hotărâm să ne împrietenim cu supele locale, cu momo, dar şi cu chow mein sau alte feluri mai puţin specifice. E ceai masala la ceainic, insuficient ca să alunge iuţeala obraznică a mâncărurilor, e bere, e limonadă cu ghimbir… O parte din grup a plecat ca să caute o iluzorie mască, pe care o găseşte după o jumătate de oră de căutări şi după decartarea a cinci euro :D. Măştile din lemn sunt minunate, dar trebuie tratate cu atenţie, ca să putem evita depăşirea celor 20 de kilograme reglementate de linia aeriană locală…
E foarte greu să rezişti tentaţiilor locale. Sunt grămezi de obiecte minunate, ieftine, ademenitoare. Dar valiza… Îmi păstrez cumpătul pentru că vreau să cumpăr thangka, acele minunate picturi pe carton pânzat, înrămate în brocart, cu contragreutăţi mari, frumoase, din alamă. Am o listă întreagă.
Cu greu ne putem despărţi de locul ăsta, pentru că are o aură de tradiţie şi de istorie misterioasă. Dar la patru este ceremonie la mănăstire, iar drumul cu taxiul, pe lângă stadion şi palatul regal, e lung, ne ia aproape o oră ca să ajungem înapoi. Andrei sare peste ceremonie şi pleacă la Bouddha stupa să analizeze librăriile, de unde apare cu un manual de nepali 😀
Pe seară nu ne lasă inima şi fugim, din nou, la Stupa. Pe lângă ocolul obligatoriu, cu gândul la cei dragi, de departe, din locul pe care îl numim acasă, mă opresc să developez pozele călugăraşilor, făcute azi dimineaţă, împreună cu cele din călătoria trecută: vreau să le fac cadou, pentru că toată lumea îi fotografiază, dar nimeni nu le dă imaginile… Revin cu două albume, pe care le dau unui călugăr frumos, cu faţă rotundă şi zâmbet deschis, ca să le înmâneze copiilor.
Mănăstirea se va depopula imediat după Anul Nou tibetan, pentru că o mare parte dintre călugării mari şi mici pleacă la Bodhgaya. Misteriosul an 2012 a produs un fenomen acolo – buddhişti din toată lumea vin să se roage pentru omenire. Marii maeştri, cum ar fi Dalai Lama sau Karmapa, au onorat deja această congregaţie de rugăciune în mod repetat. Mă uit împrejur, la această ţară atât de diferită de a noastră, dar plină de bunăvoinţă, şi mă întreb câtă rugăciune e necesară ca să readucă şi restul globului, învrăjbit şi interesat, răzbunător şi dornic de doborârea celuilalt, la această stare de bine datorată bunei intenţii. Îmi dau seama că vorbim despre o sarcină uriaşă.
Revin la mănăstire, una dintre călugăriţele bătrâne de la mănăstirea alăturată mă roagă să o fotografiez şi pe ea… Am trecut şi pe la croitoreasa de data trecută. Afacerea ei s-a împărţit în două: una cu materiale şi una de cusut. Robele pe care ni le doream sunt iluzorii, croitoreasa are de lucru pe două săptămâni. Dar nimic nu ne împiedică să ne luăm promisiunea de a evita cele cinci otrăvuri, sau klesha. Jurământul de abţinere înseamnă
- …să nu faci rău direct sau indirect altor fiinţe simţitoare. De exemplu, să nu lucrezi la o fabrică de mezeluri 😀
- …să nu iei lucruri care nu ţi-au fost oferite.
- …să nu ai un comportament sexual necorespunzător.
- …să nu foloseşti cuvinte false.
- …să nu foloseşti băuturi, medicamente sau droguri care te intoxică şi te fac să îţi pierzi minţile.
Cu aceste promisiuni, făcute cu ani în urmă lui Dalai Lama, care ne-a întrebat dacă vrem să încercăm să devenim bodhisattva, porţi roba invizibilă a celui ce a ales să evolueze pentru a ajuta. O misiune grea, dar obligatorie pentru zorii unei noi epoci.
Pisicka's Book of Life 