viaţă, moarte şi amor

Maestrul spune că există patru locuri sacre pe care, dacă le vizitezi, nu te vei mai reîncarna niciodată într-o specie inferioară omului: Bouddhanath, Namo Buddha, Pashupatinath şi Swayambu.  La templele hinduse aveam de gând să mergem încă din prima săptămână, aşa că am purces către adunătura de clădiri aruncată ca o ploaie de ciuperci, în stilul deja ştiut, cu căi de acces dinspre sud şi vest, pe drumuri şi dinspre nord, pe un pod peste râu. Favoritul reprezentărilor este Shiva.  Aşa cum Ganeesh călătoreşte pe un şoarece (!) foarte gras şi ascuţit, vehiculul lui Shiva este un taur. Drept care templele sunt precedate, înconjurate, pline de tauri aşezaţi pe aleile în trepte şi amintind izbitor de aleile egiptene care păzesc intrarea în marile construcţii.

Invazia mongolă din 1405, ne spune ghidul de ocazie recrutat contra sumei de cinci euro ca să ne facă turul (iar am fost certată că am dat prea mult, pentru că se plăteşte ora cu o sută de rupii) a desfigurat multe dintre statui şi a decapitat major blânzii străjeri.

La templul principal nu ne este permis să intrăm – pentru că nu suntem hinduşi. Dar putem trage cu ochiul deasupra. Un bivol enorm, aurit,  cu faţa spre uşa de argint a templului şi spatele către poartă, umple  cu dimensiunile lui exagerate curtea. Acoperişul e aurit, apexul e din aur, uşile templului sunt din argint, în lucrăturile – cele sofisticate, cu care deja ne-am  obişnuit. Ceea ce dă culoare acestui loc e mulţimea de pelerini, căci, se pare, am nimerit într-un fel de Mecca a hinduşilor.  Mulţi dintre ei sunt îmbrăcaţi în roşu- culoarea puterii şi a succesului – şi trec pe aleile de acces, cumpărând de la negustorii locali flori colorate, pudre de pigmenţi roşii şi galbeni, orez şi bumbac pentru ofrande.

Încercând să prindem o imagine laterală a templului de peste pereţii înalţi ai curţii, am urcat într-o laterală, unde se rugau vreo sută de oameni conduşi de un şef. Litania rugăciunii şi mişcările sunt hipnotice. Din faţă vine un alt convoi de credincioşi, care poartă un del de ligeane cu fuioare înmuiate în ulei şi aprinse, pentru noroc. Se spune că trebuie să fie cam 120.000 de fire…

DSCF0730Într-o laterală, în veşnicele Shiva Lingam care cpnsacră uniunea sexuală ca pe un act de creaţie găsim, alături de statuetele însoţitoare, un semn care seamănă cu doă inimi întreţesute. L-am văzut în Irlanda, nu ştiu exact ce semnificaţie avea, dar iată-l – identic – la foarte multe mii de kilometri depărtare. Aici este simbolul educării.

Coborâm înapoi, spre curtea plină de porumbei care decolează şi aterizază aleator (aripile porumbeilor mişcând aerul lângă tine, aici ca şi la stupa, au ceva magic. Te trezeşti într-un regat fluid, în care pluteşti şi tu.) De aici, ne îndreptăm spre partea cea mai ciudată a locaţiei.

Pe lângă statuile masive stau adăpostiţii înţelepţii, saddhus, nişte hoinari contemplativi îmbrăcaţi cu te miri ce şi vopsiţi în alb şi portocaliu. Părul lung e, cel mai probabil, originea curentului rasta pornit în plin flower power. Ni se spune să nu îi fotografiem.  Anul trecut, unul intre ei, imprevizibil, s-a repezit la ghid şi l-a pocnit atât de tare, încât acesta s-a ales cu o vânătaie serioasă în frunte, iar venerabilul înţelept şi-a rupt mâna.

Trecem de statuile lui Hanuman şi steagul nepalez de pe malul râului şi ajungem la postamentele din cărămidă, înalte şi pătrate, construite pentru cremaţie. Pe partea asta a râului ard săracii, pe cealaltă, evident mai puţin folosită, bogaţii. Sunt două incinerări în curs şi două în pregătire. Când au ars, resturile de cadavre şi florile portocalii, aşezate în ghirlandă, se aruncă în râul şi aşa infect. În acelaşi râu se face un ritual de doliu: fiii celui decedat se rad în cap, lăsând doar o mică şuviţă care să stea mărturie a religiei lor hinduse. Un pod uneşte cele două lumi, dar nu îl traversăm încă, ci pornim în amonte. Dincolo de ruguri, maimuţele domnesc. Le vezi înotând în apa pestilenţială, jucându-se cerşind, certându-se pentru prioritate asupra unor locuri aleatoare. Par foarte obraznice şi incisive, aşa că nu purtăm în mână nicio sticlă, niciun sandvici, nicio plasă – conform instrucţiunilor.

La capătul drumului, săpate în stâncă, sunt locuinţele oamenilor sfinţi, care se învecinează un azil. Aici vin oamenii să moară, fiindcă locul e sfânt, râul e sfânt. E de bine să mori aici. Această vecinătate cu moartea e pentru toată lume aceva foarte natural, nu a m auzit pe nimeni plângând, cu excepţia unei tinere urcate, aproape în leşin, într-o maşină. Moartea nu e un sfârşit, ci un început. Oamenii care se iubesc în viaţa asta se vor reîntâlni, legaţi karmic, din nou şi din nou.

În stâncă sunt săpate şi peşterile celebrilor sihaştri Tilopa şi Naropa. Oameni care s-au ascuns, ani de zile, în pântecele munţilor ca să caute, adânc în ei, adevărul şi apoi au ieşit să îl spună unei lumi care nu era pregătită să îi asculte. Şi nici acum nu e. Locurile sunt magice, misterioase, încărcate. Călugări budişti vin aici, se aşează în lotus şi meditează prelung, ca să se unească cu spirala luminoasă ascendentă a forţei acestor maeştri şi să acceadă la stările superioare de conştiinţă. Scufundate în verdeaţa luxuriantă, atent îngrijită de angajatul dedicat acestul loc, peşterile tac, aşteptând, în lumina lămplilor de unt, zile binecuvântate.

Revenim în lumea vieţii şi a morţii şi, în fine, trecem podul. Pe celălalt mal al acestui râu sacru şi extrem de murdar, dincolo de vinele negre de cenuşă antrenate de curent, deasupra postamentelor de cremaţie, un şir de unsprezece Shiva Ligam păzesc cursul apei. Dacă te uiţi în ele, aimpresia unei lumi infinite de oglinzi paralele din care, de astă dată , lipseşte imaginea ta. Maimuţele tropăie entropic pe un portativ gigantic format din treptele albe care terasează drumul. La poale, trei înţelepţi aşteaptă un ban. Unul dintre ei are o sută doi ani şi singurele veşminte su legătura de şale şi părul, o dată şi jumătate mai lungă decât înălţimea lui.  I-am regăsit fotografia în albumul pe care l-am cumpărat, aşa încât pare la fel de atemporal ca şi pietrele pe care îşi duce viaţa.

Pe un perete de cărămidă al unui mic templu, o italiancă, mare admiratoare a Nepalului, de care s-a îndrăgostit în urmă cu 20 de ani, a picatat, revenind iar şi iar, câte o frescă dedicată zeităţilor în care a ales să creadă, până când peretele s-a umplut cu imagini hinduiste new age. E o explozie de culoare în albul, negrul, cărămiziul care domină locul. Trecem, alunecând lin pe un pod paralel cu priimul, spre azilul social. Într-o locaţie nepământesc de frumoasă, albă şi pură, te întâlneşti cu mizeria, suferinţa şi sărăcia, care nu pot fi decât parţial alinate de cei care administrează locul şi de donaţiile din cutia de colectă. E unul dintre locurile pe unde a trecut şi Maica Tereza, iar cupolele hinduse, arcuite, care se aruncă, alb în albastru de deasupra, par complet rupte de cenuşiul peticit al realităţii sumbre de jos.

Nici aici nu lipseşte dualitatea, paradoxul: întreaga clădire este înconjurată, pe bordura exterioară, de sculpturi în lemn, scene din Kama Sutra. La fel şi statuile importante, căci exul are o funcţie clară: păzeşte omenirea de catastrofe, iar aceste cene lubrice sunt o protecţie avansată pentru toţi cei ce locuiesc aici, fie ei din piatră sau carne  şi oase.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s