
O tara in care nu te trezeste ceasul, ci clopotele. Vacanta in cel mai sudic punct al Europei merge un pas mai departe. Din toate punctele de vedere, un final apoteotic de an.
Incerc statia de lucru de la parter, dar computerul lent, pe Unix, ma scoate din minti.
Andrei coboara si el la breakfast, la timp ca sa vada o hoarda de pici navalind in lobby, cu un trianglu si un stylus si racnind ceva care seamana a sorcova. Aveam sa ii vedem peste tot, toata dimineata, primind pentru prestatie un banut sau o bomboana.
Fugim de la breakfastul covarsitor direct la oficiul de turism. Temerile melle sunt confirmate, la Santorini nu se poate zbura iarna decat prin Atena… Eh, ne multumim cu coasta de est. Tinand minte ce a zis ieri Marcelul nostru robotizat, cotim pe urmatoarea strada si gasim drumul spre Agios Nikolaos. Autostrada trece pe langa mare. Tot tarmul e o mare statiune. Acum e iarna (grecul spilcuit, de 40 de ani, care ne-a inmanat, curtenitor, masina ieri se tot infoia, infrigurat, plangandu-se de vremea ingrozitoare, desi e primavara aici: e vant si cam o jumatate de ora pe zi poti avea parte de o burnita), circa 1 din 10 taverne sunt deschise, iar hotelurile anunta cu litere mari daca functioneaza tot anul.
Pe sosea am vazut semne anuntand Cretaquarium si, fiindca era pe listele altor calatori, am decis sa o cautam. Acvariul e pe malul marii, dar se renoveaza… Pe plaja, valurile mari ale marii care se incapataneaza sa ramana turcoaz cu albastru chiar si iarna, aduc comori. O sepie, pietre frumoase, capsule cu seminte nestiute.
Mai sus de vechiul drum national, catarate pe stanci, sate. Fireste ca o iau pe acolo… Strazile sunt late cat sa incapa masinuta. Casute sarmante, inecate in flori si culori. Minunea se cheama Koutouloufari. Partea dificila e ca, odata intrat pe albia stradutelor inguste, e greu sa mai iesi din matca si sa te intorci la lumea reala, cu autostrazi si semafoare. Ne desprindem de bougainvillea si de macro-yuccile care cresc, nestapanite, si revenim pe calea spre Agios Nikolaos. Pe drum, o oprire nostalgica – Malia, ramasitele unei cetati minoice, greu de reconstruit in minte de la inaltimea celor 30 cm ramasi din ziduri, trepte si coloane…
Mai departe, drumul paraseste coasta zdrentuita si se implanta intre munti. Oprim la Selinari, la manastirea Sf. Gheorghe. La timp ca sa vedem doi vulturi rotindu-se in paralel cu peretele vertical, stancos, si o pereche intre doua varste cumparand si aprinzand doua lumanari inalte, care parca asteapta toata iertarea si binecuvantarea din lume.
Lumanari, dar mai mici, aprindem si noi. Tamaie si cadouri pentru acasa, inainte de a merge mai departe. Drumul trece pe langa mori de vant ca acelea din cartile postale, dar oprite intr-o secunda vesnica, si ruinate de timpul care a trecut, mai apoi, pe langa ele.
Orasele cretane de pe lista turistului stupid przinta, obligatoriu, urmatoarele trasaturi comune: un port, o fortificatie venetiana de secol 15-17, restaurante si baruri, biserica veche si, dupa gust, decoratiuni de Craciun.
Parcam intr-un loc care, in sezon, costa 4 euro. Cativa tigani rezidenti intr-un minibus ruginit isi fac de lucru umfland baloane mestesugite, pe care, evident, le vor vinde cu 400% adaos… Trecem printre ficusi si ajungem in Eden…intr-un look aproape venetian, un lac in care povestea soune ca venea Atena sa se imbaieze se leaga de laguna albastra acum nelinistita de vantul puternic. Lacul e protejat din doua laturi de pereti naturali din stanca galbuie si inconjurat, cochet, de terase si restaurante in aer liber. Majoritatea sunt inchise, deh, necazul cand calatoresti in afara sezonului… Cativa boarderi incearca scheme nefericite pe pavajul stravechi, pe fondul muzical de Craciun care se infiltreaza de dincolo de pod, din difuzoare imense, courtesy primaria 🙂
Cautam o carciuma si esuam la un birt autentic grecesc, cu souvlaki si iaurt, ma uit cu groaza ca nu gasesc la locul faptei decat prea putine lucruri care sa semene cu regimul mediteranean… Dar, cu burticile pline, putem incerca sa gasim grota din platoul Lassithi. Drumul e de o frumusete fara seaman, trece prin sate sarace, unde iluminatia de Craciun se reduce la birtul local, si urca, urca, urca, in serpentine nesfarsite. Problema majora e ca la un moment dat incep sa apara urme de zapada flescaita. Suntem foarte sus. Din contrasens vin doar camionete cu localnici. Cand masinuta incepe sa derapeze serios pe anvelopele ei de vara, ma hotarasc , intoarcem si coboram mult mai incet decat am urcat. Aventura, da, dar chiar la limita nebuniei… e cam mult. Adrenalina curge in valuri pana reusim sa ne intoarcem la drum uscat, ma intreb ce m-a apucat acum, pe 31 decembrie, sa fac asemenea nebunii.
Fuga-fuga inapoi in Heraklion. Grecii astia le au, dom’le. Magazinele sunt deschise pana la 8 si, pe ultima suta de metri, toata lumea alearga sa isi cumpere ceva nou. Andrei are inelul de la manastire, iar eu … fireste, imi iau ceva de deco :))
Clopotei indieni, din alama, pe care ii agatam la perdea, si care suna ca de pe alta lume.
E tarziu, majoritatea restaurantelor inchid si reusim sa gasim niste italieni afaceristi care ne livreaza o cina proasta si scumpa.
Retezata de consumul nervos de pe partiile neamenajate din platoul Lassithi, adorm o ora si ma trezesc, fara ceas, la 11.30. Se dovedeste ca am ales cu maxima inspiratie hotelul, pentru ca primaria a organizat ostilitatile de Revelion chiar sub balconul nostru. Dansatori, cantareti, fanfare. Andrei penduleaza intre camera si balcon, interesat de show.
Grecii stau cam cu familia pana pe la 12, dupa care petrec. Hotaram sa urmam obiceiul local, asa ca urmarim nebuneala din piata, ne deschidem, frumos, sampania demisec productie autohtona si urmarim, uimiti, cum de pe blocul de langa noi se lanseaza oficial focurile de artificii orasenesti. Spectacolul e de balamuc. Multime, multime, migrata in piata asa cum se aduna oamenii pe la noi de Paste la biserica. Tiganii nu pierd prilejul si vand baloane umflate cu heliu, dintre care cateva scapa si pleaca in inaltimi. Trotuarele sunt ticsite, abia avem pe unde merge cand coboram sa dam o raita prin baruri. Totul e rezervat, gasim cu greu un loc in care sa putem sta jos. Fasion bar, nice deisgn :). Eu raman pe Bellini, ca sa nu stric firul logic al sampaniei, iar copilu’ isi ia un Limoncetto – un amestec reusit de limoncello, Bacardi si sprite. Chelnerul vine cu farfuriutza cu legume, cea cu fructe, cea cu chipsuri, cea cu biscuitzei. Nu mai era nevoie de cina…
Admiram peisajul cu grecoaice super coafate, balanganindu-se pe pantofii neobisnuit de inalti, cu fuste si shorturi neobisnuit de scurte, agrementate cu baietzi la costum si oameni in blue jeans si canadiene. Lumea incepe sa apara in bar dupa 1. Majoritatea, super eleganti.
Ne terminam bauturicile si mai dam o raita pe strazi. In taverne e ticsit si se canta live. Jos palaria.
Pe la doua si jumatate decidem sa depunem armele si, cu narile saturate de mirosul universal al unei placinte cubranza dulce, care a rasarit brusc din tarabe ambulante pe toate strazile, ne retragem in hotel Ce-or avea, frate, toti cu placinta asta?…