charme


O tara in care nu te trezeste ceasul, ci clopotele. Vacanta in cel mai sudic punct al Europei merge un pas mai departe. Din toate punctele de vedere, un final apoteotic de an.
Incerc statia de lucru de la parter, dar computerul lent, pe Unix, ma scoate din minti.
Andrei coboara si el la breakfast, la timp ca sa vada o hoarda de pici navalind in lobby, cu un trianglu si un stylus si racnind ceva care seamana a sorcova. Aveam sa ii vedem peste tot, toata dimineata, primind pentru prestatie un banut sau o bomboana.
Fugim de la breakfastul covarsitor direct la oficiul de turism. Temerile melle sunt confirmate, la Santorini nu se poate zbura iarna decat prin Atena… Eh, ne multumim cu coasta de est. Tinand minte ce a zis ieri Marcelul nostru robotizat, cotim pe urmatoarea strada si gasim drumul spre Agios Nikolaos. Autostrada trece pe langa mare. Tot tarmul e o mare statiune. Acum e iarna (grecul spilcuit, de 40 de ani, care ne-a inmanat, curtenitor, masina ieri se tot infoia, infrigurat, plangandu-se de vremea ingrozitoare, desi e primavara aici: e vant si cam o jumatate de ora pe zi poti avea parte de o burnita), circa 1 din 10 taverne sunt deschise, iar hotelurile anunta cu litere mari daca functioneaza tot anul.
Pe sosea am vazut semne anuntand Cretaquarium si, fiindca era pe listele altor calatori, am decis sa o cautam. Acvariul e pe malul marii, dar se renoveaza… Pe plaja, valurile mari ale marii care se incapataneaza sa ramana turcoaz cu albastru chiar si iarna, aduc comori. O sepie, pietre frumoase, capsule cu seminte nestiute.
Mai sus de vechiul drum national, catarate pe stanci, sate. Fireste ca o iau pe acolo… Strazile sunt late cat sa incapa masinuta. Casute sarmante, inecate in flori si culori. Minunea se cheama Koutouloufari. Partea dificila e ca, odata intrat pe albia stradutelor inguste, e greu sa mai iesi din matca si sa te intorci la lumea reala, cu autostrazi si semafoare. Ne desprindem de bougainvillea si de macro-yuccile care cresc, nestapanite, si revenim pe calea spre Agios Nikolaos. Pe drum, o oprire nostalgica – Malia, ramasitele unei cetati minoice, greu de reconstruit in minte de la inaltimea celor 30 cm ramasi din ziduri, trepte si coloane…
Mai departe, drumul paraseste coasta zdrentuita si se implanta intre munti. Oprim la Selinari, la manastirea Sf. Gheorghe. La timp ca sa vedem doi vulturi rotindu-se in paralel cu peretele vertical, stancos, si o pereche intre doua varste cumparand si aprinzand doua lumanari inalte, care parca asteapta toata iertarea si binecuvantarea din lume.
Lumanari, dar mai mici, aprindem si noi. Tamaie si cadouri pentru acasa, inainte de a merge mai departe. Drumul trece pe langa mori de vant ca acelea din cartile postale, dar oprite intr-o secunda vesnica, si ruinate de timpul care a trecut, mai apoi, pe langa ele.
Orasele cretane de pe lista turistului stupid przinta, obligatoriu, urmatoarele trasaturi comune: un port, o fortificatie venetiana de secol 15-17, restaurante si baruri, biserica veche si, dupa gust, decoratiuni de Craciun.
Parcam intr-un loc care, in sezon, costa 4 euro. Cativa tigani rezidenti intr-un minibus ruginit isi fac de lucru umfland baloane mestesugite, pe care, evident, le vor vinde cu 400% adaos… Trecem printre ficusi si ajungem in Eden…intr-un look aproape venetian, un lac in care povestea soune ca venea Atena sa se imbaieze se leaga de laguna albastra acum nelinistita de vantul puternic. Lacul e protejat din doua laturi de pereti naturali din stanca galbuie si inconjurat, cochet, de terase si restaurante in aer liber. Majoritatea sunt inchise, deh, necazul cand calatoresti in afara sezonului… Cativa boarderi incearca scheme nefericite pe pavajul stravechi, pe fondul muzical de Craciun care se infiltreaza de dincolo de pod, din difuzoare imense, courtesy primaria 🙂
Cautam o carciuma si esuam la un birt autentic grecesc, cu souvlaki si iaurt, ma uit cu groaza ca nu gasesc la locul faptei decat prea putine lucruri care sa semene cu regimul mediteranean… Dar, cu burticile pline, putem incerca sa gasim grota din platoul Lassithi. Drumul e de o frumusete fara seaman, trece prin sate sarace, unde iluminatia de Craciun se reduce la birtul local, si urca, urca, urca, in serpentine nesfarsite. Problema majora e ca la un moment dat incep sa apara urme de zapada flescaita. Suntem foarte sus. Din contrasens vin doar camionete cu localnici. Cand masinuta incepe sa derapeze serios pe anvelopele ei de vara, ma hotarasc , intoarcem si coboram mult mai incet decat am urcat. Aventura, da, dar chiar la limita nebuniei… e cam mult. Adrenalina curge in valuri pana reusim sa ne intoarcem la drum uscat, ma intreb ce m-a apucat acum, pe 31 decembrie, sa fac asemenea nebunii.
Fuga-fuga inapoi in Heraklion. Grecii astia le au, dom’le. Magazinele sunt deschise pana la 8 si, pe ultima suta de metri, toata lumea alearga sa isi cumpere ceva nou. Andrei are inelul de la manastire, iar eu … fireste, imi iau ceva de deco :))
Clopotei indieni, din alama, pe care ii agatam la perdea, si care suna ca de pe alta lume.
E tarziu, majoritatea restaurantelor inchid si reusim sa gasim niste italieni afaceristi care ne livreaza o cina proasta si scumpa.
Retezata de consumul nervos de pe partiile neamenajate din platoul Lassithi, adorm o ora si ma trezesc, fara ceas, la 11.30. Se dovedeste ca am ales cu maxima inspiratie hotelul, pentru ca primaria a organizat ostilitatile de Revelion chiar sub balconul nostru. Dansatori, cantareti, fanfare. Andrei penduleaza intre camera si balcon, interesat de show.
Grecii stau cam cu familia pana pe la 12, dupa care petrec. Hotaram sa urmam obiceiul local, asa ca urmarim nebuneala din piata, ne deschidem, frumos, sampania demisec productie autohtona si urmarim, uimiti, cum de pe blocul de langa noi se lanseaza oficial focurile de artificii orasenesti. Spectacolul e de balamuc. Multime, multime, migrata in piata asa cum se aduna oamenii pe la noi de Paste la biserica. Tiganii nu pierd prilejul si vand baloane umflate cu heliu, dintre care cateva scapa si pleaca in inaltimi. Trotuarele sunt ticsite, abia avem pe unde merge cand coboram sa dam o raita prin baruri. Totul e rezervat, gasim cu greu un loc in care sa putem sta jos. Fasion bar, nice deisgn :). Eu raman pe Bellini, ca sa nu stric firul logic al sampaniei, iar copilu’ isi ia un Limoncetto – un amestec reusit de limoncello, Bacardi si sprite. Chelnerul vine cu farfuriutza cu legume, cea cu fructe, cea cu chipsuri, cea cu biscuitzei. Nu mai era nevoie de cina…
Admiram peisajul cu grecoaice super coafate, balanganindu-se pe pantofii neobisnuit de inalti, cu fuste si shorturi neobisnuit de scurte, agrementate cu baietzi la costum si oameni in blue jeans si canadiene. Lumea incepe sa apara in bar dupa 1. Majoritatea, super eleganti.
Ne terminam bauturicile si mai dam o raita pe strazi. In taverne e ticsit si se canta live. Jos palaria.
Pe la doua si jumatate decidem sa depunem armele si, cu narile saturate de mirosul universal al unei placinte cubranza dulce, care a rasarit brusc din tarabe ambulante pe toate strazile, ne retragem in hotel Ce-or avea, frate, toti cu placinta asta?…

Anunțuri

30 Decembrie: un start bun


Desi nu pot incarca inca nicio poza, din cauza lipsei de deschidere a computerului hotelului la flash-ul meu, am destule de povestit.
Dupa ziua precedenta, de rupere de oase, trezirea pe balcon are bonus inclus: rasarit de soare cu munti nedisciplinati, de toate formele si inaltimile, si cu palmierii si salciile din piata la care da balconul reveniti la starea naturala (dupa ce aseara luminau in toate culorile cu podoabele de Craciun).
Ma reped in baie si constat ca am uitat periuta de dinti acasa. R pentru prima oara, dupa foarte multa vreme 😉
Din fericire, hotelul pe care l-am ales intr-un moment de mare inspiratie imi ofera, tacut, in tavita de plsatic transparent continand utilitati, o periuta noua, moale si draguta. Confortul te invaluie de pretutundeni. De la patul ortopedic ca acasa, la baia luxoasa, la sentimentul placut de caldura nesufocanta pe care I’ll ai cand te cuibaresti in paturica fara sa te sufoce, sau la micul dejun decadent, unde ai toate sansele sa facu exces. Numai prajiturile, tioice, cu miere si scortisoara, umplu o jumatate de masa luuunga…
Decoratiunile de Craciun nu s-au clintit, peste tot canta muzici specifice. Singura ciudatenie e ca auzi Jingle Bells cantat in greceste…
Cartea de telefon devine primul ghid. Povesteste tot ce e interesant de vazut. Hartie velina, poze color.
Locul de nastere al celebrului Kazantzakis, care a re-creat in Zorba arhetipul grecului contemporan, e intesat de strazi, statui si alte semne de mandrie locala cu acest nume.
Ratacim putin prin oras. Zidurile venetiene de langa hotel curg pana spre port. Venetienii au platit constructori buni, iar grecii sunt grijulii: dupa atatea secole fortificatiile sunt aproape peefecte.
Suntem plasati intre princioala piata si o mega-zona comerciala, decorata, fireste, pentru Craciun, cu baloane argintii, decoratiuni din tub luminos si cate si mai cate… Gasim oficiul turistic recomandat de receptie si dam o intrebare de Santorini. Pare un tarm indepartat… Primim harti destepte, aflam ce e de vazut. Si, dupa un mic shopping care asigura sampania obligatorie prntri Revelion, ne intoarcem la hotel sa luam masinuta. Un Seat argintiu, nou. Fara limita de kilometri. La drum!! Increcam sa o luam spre est, dar ardeleanul GPS ne incurca si o nimerim pe autostrada de coasta catre Rhetymno. Creta e foarte muntoasa, orice drum e o provocare pentru constructor si, apoi, pentru sofer…
Copilul e mort de foame si tragem pe dreapta, la prima taverna cuibarita deasupra unui golf salbatic, de o frumusete naucitoare. Stanci, o mare agitata, si capre impasibile. Babutza mustacioasa vorbeste doar greceste si ne recomanda limonada, miel cu ceapa si capra cu rosii. Stiu un carnivor care ar fi foarte interesat…in semineu arde focul langa o lavita cu perna si patura. Ea doarme, sigur, aici, asteptand musafiri rataciti, ca noi. Tzatziki, salata aceea in care legumele crapa de proaspete ce sunt, tocanitele minunate… Andrei nu prea e incantat de carne. Iar pestele meu lipseste.
In fata casei, sub vant, ghivecel enorme cu mirodenii asteapta sa se mute in farfuria cuiva, doi catei prietenosi asteapta oasele pe care, probabil, le vor prumi curand, iar valurile nebune se rostogolesc ca in stampe. Ne oprim o secunda, sa pozam bisericuta minuscula de la zece metri de taverna, si plecam mai departe. Luam o cotitura in munte, catre o manastire. Dar calugarii vor sa fie lasati in pace. Fie vii dimineata, la 10, fie dupa 6 seara.
Iesim de la manastire, cotim de pe sosea si nimerim drumul vechi de Rhetymno. Ajungem in oraselul cochet, cu partea veche incalcita si stramta, un labirint cu magazine dichisite, coboram la port, vantul se ascute desi miroase, tulburator, a primavara. Admiram inca un set de fortificatii venetiene si iluminatiile de Craciub. Ingeri, corabii revenind obsedant ca leitmotiv al unei culturi a mariil piata veche in amurg… Facem poze cu ingerii.
Autostrada, noaptea, e si mai fificila decat ziua. Ajungem cu bine la hotel. Masina poate fi parcata de valet, intr-o parcare privata, hotelul nu are parcare proprie. Dar pentru 8 euro pe zi merita. Intr-un oras asa aglomerat, e nebunie sa parchezi undeva.
Gata de cina, cerem o recomandare de la hotel si nimerim in plin fusion usor deconstructivist, la taverna Peri Orexeos. Felurile traditionale ai fost descompuse si re-alcatuite savant. De la salata de vinete usor marinata, cu ardei, in cubulete suficient de mari ca sa simti savoarea fiecarei legume, la feta coapta cu veapa si mirodenii, salata de branza la gratar cu rosii si rucola, intr-un sos dulce-acrisor in care distingi mierea si nucile, si pana la macaroanele de floare de dovlecel, rosii si crema feta, priceperea si iMaginatia bucatarului (am inteles ca e coproprietar) sunt desavarsite.
Parcam aiurea, dam cheia, ne bucuram de parcul iluminat, in care se invart carusele, jocuri si copii, si trecem printre motoristii care au blocat trotuarul.

iarna, palmieri si lumini de Craciun


Coboram din scaunele elegante de piele ale Airbusului care ne-a adus la destinatia finala. Am ajuns in Rai. Dupa 35 de minute de plutire in noapte, de la Atena la „iraklio” -uf, cat am mai cautat pardalnica asta de varianta pe gps…- aterizam. Cobori si te astepti la feelingul steril al gerului din bucuresti, dar aerul miroase viu, a pamant si apa, vantul venit de peste mare ciufuleste palmierii asa cum un amant copt ciufuleste parul pustoaicei pentri care I s-au aprins calcaiele. Insula e vie, desi cufundata in noapte.
Un suier mai apasat, si de niciunde se napusteste o rafala de ploaie torentiala, pe insula pe care nu ploua.
Taximetristul ne dirijeaza unde sa stam in masina. Pe bancheta nu e vreun colet, ci o roscata rotunda si binevoitoare. In zece mminute, pentru zece euro, suntem la hotel. Superb. Langa un zid de fort batran, cu o padurice de copaci sudici decorati din cap pana in picioare cu figurine din tub luminos, modern, luna.
Primimm, in ordine, doua bonuri de complimentary drinks de la receptie, apoi surpriza, doua prosopele brodate cu motive de Craciun si o farfurica de dulciuri.
Apelam la minibar, dar dupa o zi asa lunga, o bere e prea mult…

start


otopeni, business lounge, omorand timpul pana la imbarcarea in primul zbor Egean care urmeaza sa ne duca pana in Atena. Si constatand ce usor se obisnuieste omul cu binele. Tastatura de aici e obosita…

E ciudat cum, uneori, toate merg de-a-ndoaselea, iar alteori ca uns. Azi au mers toate brici. Taximetristul a gasit usor cartierul, drumurile sunt goale, check in rapid si am primit si locuri la geam, ne-am mai invartit de schimbat pinuri la card… etc.

Azi am primit pe mail confirmarea de masina. Am reusit sa schimb in ultima clipa cardul foarte, foarte expirat in dolari de la brd. am facut ordine in toate hartiile de la birou. am terminat bagaje. pisica e in siguranta, casa e curata, noi suntem gata de batut drumuri, gps-ul e la mine in geanta 🙂

asa incat… avanti, popolo. Din nou, o altfel de vacanta, desi parca incep sa ma rablagesc emotional si sa imi para rau de pretini, pisica, confortul domestic… m-am tampit de tot.

am printat o groaza de info de pe net, nu ne ajung nici doua saptamani sa vedem tot ce e de vazut in Creta. Abia astept!!!

Ticalosii plecati la zapada m-au uitat imediat ce le-a trecut euforia bahica din 25, n-a dat unul un mesaj.Las’ ca ma razbun si le trimit emailuri cu mari si ceruri, hi-hi.

Viata e frumoasa, am regasit ceasca de ceai pierduta la birou, nu acelasi lucru pot spune despre stiloul MontBlanc, disparut de pe biroul meu, asa incat, daca am fost cuminte si primesc banutzi in ianuarie,mi-l iau la loc

Acestea fiind zise, kalispera, natziune, si Doamne’ajuta.

Bilanturi si balante


Am pus ordine in felul in care vreau sa cresc. Am inceput anul alunecand pe treptele acoperite de zapada care duceau la partia de incepatori din Bad Ischl. Cu un inceput de plan in cap si, ce e mai important, cu hotararea clara sa schimb ceva.

de obicei, 30 decembrie e ziua in care fac bilantul, dar maine vom fi in focuri, pe fuga, cu bagaje si avioane, asa ca am hotarat sa trag linie azi, pentru ca e o zi la fel de buna ca oricare alta. Asa incat:

1. Am decis ca ma pun pe cura. 12 kilograme. not too bad, chiar daca incepe sa sune a Bridget Jones.
2. Am decis ca ma duc la sala, nu pentru slabit (bine, si pentru asta) ci pentru disciplina si pentru starea clara pe care mi-o ofera. Din ianuarie o iau da capo, m-am decis. daca nu cu greutatile, pentru ca si in dimineata asta mi s-a facut rau dupa ce am facut baie si m-am imbracat (mama, ce efort) macar cu bazinele.
3. Am decis ca nu imi place cine am devenit si ca vreau sa imi regasesc esenta (multumesc, M., pentru mustruluiala). Check.
4. Am decis ca ma reapuc de scris. Check, check. Blog si recuperarea manuscrisului pierdut. Fireste, mai e de lucru.

Nu cred ca am avut vreun an in care sa am atatea lucruri bune de taiat de pe lista.
Iar pe 1 ianuarie o sa ma gandesc la planul pe 2009. Pe malul marii, de data asta :). Pentru ca acolo mi-e bine, acolo mi-e locul.

Bine am venit.

ajun de Craciun adevarat


E ca o poveste pregatita din vreme, la fel cum am strans toate cadourile si le-am impachetat transpirand, cu febra aferenta concediului medical.
Mirosul de cozonaci din copilarie. Mama, ligheanul enorm, smaltuit, alb, cu manere albastre, care trebuia tinut ca sa nu o ia la goana cu tot cu coca. Voiam sa ma intorc acolo.

Am vrut sa refac ceva din parfumul de Sarbatori. Cu sarmalele nu a mers, pen’ca nu se potriveau cu regimul mediteranean, iar la sarmale cu peste nu am avut nicio pornire. Dar – pentru prima oara in casa asta, si dupa multi ani – am decis sa reiau coptul cozonacului, pentru ca e un fel de magie care, daca iese… mare bucurie.

Serviciu azi, cu mailuri si ganduri bune la toata lumea; am plecat la pranz si toate s-au insirat cum nu se poate mai bine: cumparaturile rapide, drumul spre casa, pentru ca toata lumea este in concediu si strazile sunt libere. Am hranit copilul si am purces la cozonaci. In bucatarie se dezghetau, de azi dimineata, pestii permisi de regimul post antibiotic. Tilapia si ton.
Andrei nu mananca niciun alt fel de cozonac in afara celui cu rahat, fara stafide (le pescuieste de parca ar fi niste larve respingatoare, aterizate accidental in coca pufoasa).
Ce uitasem e cat ai de trudit la intors aluatul, mai ales acum, cand nu am putere nici sa car o sacosa, dar, cu ajutorul copilului, am scos-o la capat.
Tilapia a incaput pe mana lui Andrei, care a compus o chestie gustoasa, cu capere, smantana, curry si ceapa, in care a inecat fileurile, dupa care totul a fost impachetat in staniol. Tonul s-a tavalit in ulei cu mandarine, ierburi de Provence si a inghitit, in maruntaiele fripturii impecabile, o dunga de trufe.

Fuga la cuptor, ca sa aiba unde parca si cozonacii.
Pe foc, deasupra, am rumenit fenicul cu sofran si coriandru, l-am stins cu vin si l-am lasat sa fiarba molcom, la palavre cu cateva felii de lamiae, pana au fuzionat aromele.
Iar cozonacul… a crescut ca voinicul din poveste, s-a copt si a fost inghitit de copiii fericiti.
Si astfel, povestea simpla a Craciunului, cu ce ne-a mai ramas din familie si cu cadourile sub pom, va continua maine, cand prietenii vor navali sa guste din bucate.

De fapt, ceea ce conteaza nu e cum ne-am jucat cu mancarea, ci faptul ca am avut trei copii care se jucau pe gresia din hol, ca ne-au cantat colinde fetitele din vecini si ca multasteptatele impacari cu soarta, lumea si cunoscutii au sosit, in fine. Cum au sosit toate celelalte lucruri pe care le-am cerut.

Multumesc, Mos Craciun.

Magie, pur si simplu


Imi amintesc un filmulet destul de previzibil, in care o frumoasa gateste, iar mancarea absoarbe toate emotiile si starile ei, ca in final sa devina un mijloc de manifestare.
De o buna bucata de vreme, gatesc tot felul de lucruri care nu imi ies asa cum as fi vrut. Sau cum imi ieseau mie, de obicei 🙂
Azi, copilul are prietenul in vizita. Casa prinde viata. Incercam sa comandam mancare indiana… nu ne raspunde nimeni. Ma dezlantui cu un peste plachie, si cu un sufleu de broccoli, si cu mere si gutui coapte, fara scortisoara, ca sa manance si mofturosul. Pentru prima oara, dupa mult timp, am inspiratie, dar pestele se revarsa, misterios, peste marginile tavii si pe fundul incins al cuptorului picura ulei si untura de peste. La etaj, unde curgea, ca mierea, un film pe dvd-ul laptopului, vine iz de fum. Cobor, toata sufrageria si bucataria erau indundate in ceata de la uleiul ars.
Am deschis geamuri si usi, spiralele magice au inceput sa se invarteasca, innebunite, iar fumul iesea din casa, odata cu ceva statut, muced, rau, de afara aerul de ploaie s-a napustit, rece si curat. Aerul in casa s-a schimbat.
Suna telefonul. Restaurantul indian livreaza, fireste.
Totul e gata la timp, pestele copt, si fructele coapte, si broccoli copt, am recreat vatra aceea misterioasa, pantecele fierbinte in care se incheaga concoctul magic, iar pranzul, vorbele cu copiii, totul e, brusc, altfel. Vizibil, sensibil, fizic altfel.
Sunt gata pentru pasul urmator.

post. de fapt.


Usor isteric, toata lumea din jurul meu flutura vorbe despre post. Lucrurile iau amploare de la un an la altul, magazinele au inceput sa faca cifra de afaceri din produse de post, cica, ale caror etichete te infioara daca le citesti. E-uri de toate felurile – coloranti, aditivi, arome, conservanti… o sa ajungem ca americanii aia care s-au conservat in groapa datorita mancarurilor bune consumate o viata.

Imprejurul meu, toata lumea face cancer.

De la inaltimea introspectiei de doua saptamani pe care am practicat-o fortat, nu pot sa nu ma intreb de ce oamenii se chinuie atat sa manance lucruri care ingrasa sau dauneaza, iar intre timp se sapa, isi dau la cap, pun fitile, se inseala, mint… si uite-asa.

Ma uitam, inevitabil, de dimineata la o emisiune pe un post strain, un bucatar celebru care gatea unor pompieri din New Orleans. Si ceea ce m-a socat de aici, de pe marginea de lume in care asteptam sa sucombe capra vecinului, a fost bunavointa extrema pe care si-o aratau unii altora. O natie care – poate – nu e asa veche si scolita ca batrana Europa, dar care se straduie. Oameni care au hotarat sa le faca pompierilor un cadou, fiindca s-au straduit cu misiunile post-uragan. Pompieri care aveau grija sa aiba cu totii ce manca si sa il faca si pe bucatar sa se simta bine.

Buna vointa. Buna intentie. Gandul bun. Si mai putin obsesia pentru ce mancam. Cred ca si obsesia in sine incalca postul, ar trebui sa nu iti pese ce mananci, ci mai degraba sa incerci sa iti respecti corpul. Si pe tine. Si pe cel de langa tine.

Bun si bacilul la ceva. Te ajuta sa regasesti valorile pe care le-au ingropat zecile de sedinte stupide, termene inutile, stressul neproductiv si orbirea unor oameni care traiesc numai pentru bani. Pentru prima oara dupa mult timp, cred ca sunt gata sa intampin sarbatorile altfel decat cu atitudine de grinch. Am coborat mult, mental si fizic, ca sa ma pot intoarce la ceea ce sunt, de fapt, iar promisiunile pe care mi le-am facut de 1 ianuarie sunt, integral, respectate.

Este un plan bun.

A fost un an greu.

Sunt recunoscatoare pentru toate acestea.

pe spira superioara


Constransa de hartii cu parafe de doctori sa rabd arestul la domiciliu, mi-am dat singura teme de casa si m-am apucat sa reconstitui volumul doi de calatorii, pierdut intre sincronizari cu serverul si mutari la casa noua.

Revelatia majora este ca, rescriind notitele, deschizi un fel de usa secreta a memoriei. Ma invadeaza, fotografic, imaginile vii ale lucrurilor despre care scriam si pe care acum le re-scriu in spatiul electronic, dar si mirosurile impregnate undeva, in neuronul acela secret. Partea fascinanta abia acum incepe: scriind, realizez ca stiu ce cuvant urmeaza. Undeva, in memorie, cartea asta, care a fost scrisa o data si pierduta, e stocata, cuvant cu cuvant. Sunt frustrata, pe de o parte, pentru ca imi dau seama ce resursa minunata am si nu pot folosi integral, dar – pe de alta parte – sunt uluita si fascinata de forta rememorarii.

Si apoi se intampla un alt lucru ciudat. Conexiuni, asocieri, punti peste timp, in matricea asta mare in care ma invart ca o musculita de otet. Poate pentru ca scriu capitolul despre Paris si imi amintesc cum, in prima calatorie, m-am impiedicat si am gazut gramada pe Champs Elysees, cascand gura la laterala Grand Palais. Si vocea unuia dintre colegi, care spunea ceva de maritat. Ei, pe naiba, cum sa te mariti la Paris. Parca atrase de un magnet secret, imagini de peste timp se aduna intr-un fel de cluster, si inca unul, si inca unul, iar apoi, daca te indepartezi, asa cum imi imaginez ca s-ar vedea cand decolezi de pe Pamant catre Spatiu, toate aceste agreagate incep sa se compuna intr-o entitate mai mare, o supra-organizare, o imensa dalta care te slefuieste, cu fiecare adaugare a unei imagini fotografice in memorie. Ma simt ca o bucata din statuile lui Rodin, care se straduiesc, parca, sa se smulga din fundalul nefinisat si sa isi gaseasca, in fine, forma inainte sa treaca la urmatorul lor stadiu de existenta.

M-am intors undeva, inainte de schimbarile pe care mi-am propus sa le reversez, cand, pe 1 ianuarie, ma plimbam prin ninsoare, la Bad Ischl. E foarte usor sa derapezi de la cine esti, pentru ca te concentrezi prea mult pe ceea ce esti, iar cand soarta, Dumnezeu, norocul iti permit sa te reintorci pe traseul care – aparent – iti e dat, te simti ca un plaur care a plutit multa vreme, ca apoi sa isi gaseasca din nou radacinile si sa devina ceea ce trebuia. O bucata de pamant.

Probabil ca febra si boala indeamna la filosofie, dar, in anul asta, care e pe cale sa se sfarseasca total altfel decat a inceput, am certitudinea revenirii la matca. Sunt acele experiente pe care le simti aproape colateral, cu marginile subconstiente ale intuitiei, dar care se infig adanc, ca sa ramana acolo si sa te deconstruiasca si reconstruiasca, din nou si din nou.

Sunt tot acolo, doar ca acum ma aflu cu o spira mai sus.