bulldozer management


Ca de obicei, săptămâna ce tocmai s-a scurs îmi dă idei pentru un subiect de discuţie. Dilema stilului de management, între eficienţă şi conservarea şi creşterea talentului din organizaţie. Frecvent, presiunea acţionariatului pentru rezultate duce la o propagare în jos, prin intermediul managementului, şi se transformă într-un stil de conducere care dărâmă, literalmente, oamenii: căderile nervoase devin frecvente. Lipsa de opţiuni ţine angajaţii în schemă, dar motivaţia se topeşte ca gheaţa într-o zi de iulie, iar energia scade până într-atât încât se creează cercul vicios. Oamenii trebuie împinşi de la spate ca să continue. Mai multă presiune, mai mult dezinteres, şi mai multă presiune.

 

Ce se întâmplă într-un mediu cu un astfel de stil?

1. Angajaţii reacţionează mai degrabă la autoritate decât să contribuie cu idei inovative

2. Cantitatea de muncă se măreşte, adesea inutil: oamenii nu pot să îşi ia concedii, sunt rechemaţi, li se cer ore suplimentare, sunt apreciaţi după timpul petrecut la serviciu mai degrabă decât pentru rezultate

3. Se manifestă stressul şi epuizarea, mergând până la situaţii medicale grave.

4. apar dezechilibre emoţionale frecvente. Oamenii plâng la birou, au tulburări de alimentaţie, tulburări de somn.

5. Credibilitatea managementului dispare şi autoritatea este susţinută doar prin forţă

6. Angajaţii sunt „captivi” în sistem, fie datorită lipsei de opţiuni, fie datorită lipsei de curaj provenite din dez-împuternicirea treptată şi repetată practicată de management

7. Tendinţă de creştere a inerţiei: „o să fac cum mi se spune, oricum nu am nicio influenţă”

8. echipe disfuncţionale, în care respectul reciproc este scăzut şi la fel şi dorinţa de a ajuta pe alţii

9. de obicei, rotaţia de personal este mare, dar pachetele bune de beneficii sau o piaţă „strâmtă” a forţei de muncă pot masca acest simptom

10. managementul este lipsit de credibilitate şi principalul factor de mobilizare e teama de autoritate.

Unii ar putea ridica din umeri, spunând: Ei, şi ce? Nu îmi pasă, atâta timp cât îmi ating scopurile. 

Şi totuşi…

1. managerii respectivi îşi pierd sprijinul – singurii interesaţi de legătură sunt manipulatorii, care urmăresc beneficiile personale

2. se manifestă o izolare socială, interacţiunile sunt limitate la solicitările managerului şi oamenii abia aşteaptă să „scape” de întâlniri

3. deoarece modul de lucru este bazat pe execuţie, oamenii vor aştepta să li se spună ce au de făcut şi

4. efortul de micro-management creşte, timpul managerului fiind alocat unor activităţi aflate adesea sub nivelul său

ciclul violenţei5. rezultatul direct este lipsa timpului pentru crearea viziunii şi urmărire strategică. Managerul este „înfundat” în operaţiuni

6. încercarea de a controla prin forţă duce la suspiciune continuă şi ideea că nimeni nu îşi face treaba cum trebuie, ceea ce creează un climat cel puţin neproductiv

7. rezultă şi un propriu ciclu de autodistrugere, adesea soldat cu probleme de sănătate

8. focusul pe eficienţă cu orice preţ versus creştere şi dezvoltare a organizaţiei are efecte negative pe termen lung

9. managerul nu este perceput ca lider şi nici nu va fi urmat ca atare, ci doar cu forţa

10. imaginea de angajator a companiei are de suferit: oamenii vorbesc despre ce li se întâmplă la serviciu, zvonul se răspândeşte în piaţă, iar recomandarea frecventă este „nu te duce acolo”, ceea ce privează compania de resurse valoroase

11. în consecinţă, planurile de succesiune se bazează pe „yes-man”-ii care rezistă doar din interese personale, talentul managerial este limitat şi e nevoie de mult noroc, pe termen lung, ca o asemenea companie să înflorească.

Asemenea medii de lucru există şi vor continua să existe. Dau întotdeauna rezultate pe termen scurt, de aceea stilul bulldozer este trecut cu vederea de conducere şi acţionariat. De asemenea, managerul nu este un lider de sindicat…

Dar acest semnal de deşteptare este valabil atât pentru angajaţi (amintiţi-vă că întotdeauna există o opţiune care să vă scape de oprimare), cât şi pentru management: resetarea de stil este posibilă, cu excepţia cazului în care el se datorează unor dezechilibre apărute în viaţa personală, caz în care este recomandată, de urgenţă, o conversaţie cu un psiholog.

Reclame

când pietrele, copacii şi animalele vorbesc


în această piatră e un sâmbure de IubireAtunci când petreci suficient timp în spaţiul tău interior, facultăţile de percepţie se amplifică şi poţi intra într-un fel de rezonanţă cu tot ceea ce te înconjoară. Drumurile pe care le faci devin excursii de cunoaştere, în care primeşti informaţii, momentele de răgaz îţi permit să digeri ceea ce ai primit, iar nopţile – fantastice aventuri de revelare a neştiutului.

Şamanii din toată lumea vorbesc despre Semne şi importanţa lor: ei spun că uneori poţi vedea lucruri mărunte, dar semnificative, cu coada ochiului… sau poţi percepe cu laterala conştiinţei stări care apar mai degrabă ca o cunoaştere spontană.

La doi paşi de pensiunea la care stăm se află complexul rupestru Aluniş. Din prima zi, tare am vrut să venim sus, sus, deasupra peşterilor pustnicilor şi a bisericuţei, unde vechea platformă rituală s-a sfărâmat, împinsă de mişcarea lentă a plăcilor tectonice şi de cutremurele care au scuturat şi Agatoanele, şi acum e vag înclinată. Locul e numit de cei de aici Tronul lui Dumnezeu sau al lui Zalmoxis, şi e ca un mic scăunel de piatră aşezat în mijlocul a ceea ce a fost cândva o mare placă orizontală. Aici se ţineau ceremonii din timpuri străvechi. Accesul e dificil, fie că încerci să ajungi căţărându-te din stâncă în stâncă pe partea cu chiliile, fie că vii de jos, prin pădure, urmând linia fostelor trepte monumentale, care zac acum îngropate sub metri de sol şi din care vezi doar pietrele de vârf ale zidurilor de delimitare a Scării.

cu spiritele Pământului, la sfatNe cocoţăm, îmbrăcaţi în alb, cu toate cele trebuincioase după noi, pentru un ultim contact cu suprarealul translucid al acestor ţinuturi încărcate de cunoaştere ca un hard disk din sticlă străvezie, pe care trebuie să îl afli ca să îl poţi citi mai apoi. Ne însoţesc cei doi câini de la pensiune, ca nişte veghetori tăcuţi trimişi de Mama Pământ, şi suntem înconjuraţi de furnici – semnul sacrificiului de sine pentru binele colectiv, al renunţării la ego şi al efortului care nu aşteaptă răsplată.

Între copacii senini, aşezaţi pe ceea ce era altădată marea platformă ceremonială, suntem întâmpinaţi cu un tunet din senin. Glasul celor Vechi e deja uşor de recunoscut: l-am auzit la Sfinx, în Bucegi, l-am auzit în Valea Cozanei, iar mai apoi, ieri, la Agatoane.  De când am auzit numele de Agaton dat celor două construcţii monumentale, altădată pilonii uriaşi ai porţilor Cetăţii de Aur, azi schituri de pustnic vizitate şi înluminate de călugării truditori din preajmă, am intuit că nu poartă nume propriu, ci înseamnă ceva, pentru că greaca a fost limba de cult multă vreme, şi era singurul mod de a purta înţelesul ascuns.



aici totul vorbeşte despre unirea polilor opuşiŞi iată: Agathon, To (din greacă) înseamnă binele, ca principiu, cel mai înalt bine sau binele suprem în sensul moral,  summum bonum; Platon dă acest nume unui aspect al Divinului care se mai cheamă nemanifestatul, sau Cuvântul originar (Logos). Deşi uneori este echivalat cu Atman, care corespunde cuvântului pneuma, Paramatman este un echivalent mai bun pentru  agathon. Poate fi şi un echivalent al termenului buddhist alaya (indisolubil sau veşnic). Polul Binelui. Degetul lui Dumnezeu pe inima poporului credincios de aici. Cât de mult sens are.

Aşa că salutăm Marea Lumină Albă, de pe Tronul lui Dumnezeu, apoi mulţumim celor Patru Direcţii pentru patru zile de minuni, înainte de a coborî, cu dificultate şi cu jertfă (unul dintre bolovanii ce au alunecat când am coborât a făcut asta, şi s-a lăsat cu pansamente cu gheaţă, şi dezinfectat cu apă oxigenată, şi alinat cu gălbenele). Senzaţia generală pe care o avem este una de plutire, şi toate cele omeneşti par aşa de mici şi de neînsemnate faţă de înţelepciunea covârşitoare care este depozitată în acest locuri supraomeneşti, încât parcă ai vrea să rămâi aici. Înţeleg aspiraţia sufletului care ne-a însoţit în călătorie şi pe care l-am botezat Frodo – pentru că acest om îmbrăcat în albastru mergea în picioarele goale, iar felul în care păşea amintea izbitor de mersul hobbiţilor din Stăpânul Inelelor. Frodo a primit de la noi mâncare, afecţiune, înţelegere şi atâta îndrumare cât am putut noi să oferim, iar părintele Isidor l-a învăluit în căldura sfatului de a căuta Maestrul dacă vrea să încerce sihăstria ca drum de desăvârşire perosnală, explicându-i că această cale poate fi periculoasă dacă nu este ghidată de cineva ce cunoaşte tainele şi capcanele îobstacolul se transformă în păzitornsingurării.

De altfel, se pare că acest tărâm a sancţionat orice încercare de a pătrunde fără cuvenita încuviinţare sau cunoaştere. Se povesteşte despre localnicii care au dispărut de lângă Piatra Îngăurită, cu car cu boi cu tot, ca să reapară, fără car şi animale, la Târgovişte, unde au trebuit să cerşească pentru a putea reveni acasă. Aveau gând să caute comori.

Iar despre comoara de lângă Crucea Spătarului, care era stocată într-o peşteră cu o gaură de aerisire pe care localnicii o ştiau demult, am aflat că a pedepsit pe cel ce a încercat să coboare pentru a fura aurul marelui dregător: se spune că, odată coborât în puţul de aerisire cu lanţul pe care îl folosiseră ca să aducă cu ei câinele (se pare că animalul nu dorea să vină în acel loc), omul a început să răcnească, înfricoşat peste măsură: Balaurul! Balaurul! . După ce l-au scos la suprafaţă, alb de spaimă, el nu a mai putut rosti niciun cuvânt, iar în două zile s-a stins, aşa că oamenii locului au hotărât să lase copacii şi tufişurile să crească în voie, pentru a acoperi pe veci calea secretă de acces către lăzile cu galbeni.

Oferind potecilor Cunoaşterii efortul tău, fie că el este timp rupt din puţinul tău timp, fie că e transpiraţie pentru a trece, fizic, culmea muntelui, urcând din stâncă în stâncă pentru a ajunge în Valea Minunilor, primeşti semne.

simbolul saltului înainteZilele petrecute în inima Munţilor Buzăului au venit cu asemenea semne, iar cele pe care le-am primit sunt

Uliul: puterea viziunii. Acea vedere care cuprinde tot, marea cunoaştere şi înţelegere mai presus de limitările umane. Mesagerul Divin.

Rădaşca: mesajul acestei ciudate insecte provine din tradiţia egipteană, unde era o reprezentare a zeului Kefra, zeul miezului nopţii. Este cel ce poartă soarele între coarne, trecându-l peste iarnă, iar înţelesurile sunt legate de moarte şi renaştere, pe de o parte, şi de iubirea transcensă, pe de altă parte.

Lăcusta, încrederea în Marele Plan, care te încurajează să faci saltul în gol, ştiind că vei fi susţinut, să mergi mai departe, pentru că urmează o etapă importantă în viaţa ta. Lăcusta nu sare niciodată înapoi, ci doar înainte.

Fluturele, arhicunoscutul simbol al prefacerii substanţiale interioare, care determină transformarea potenţialului în manifestare.

Mai avem mult de meditat la ce ne-au spus pietrele, animalele, plantele şi insectele. Un lucru e limpede: ca să le auzi mesajul, mintea trebuie să fie aici, acum, cercetând totul şi palpând, invizibil, semnalele şi semnele pe care le primeşte în asemenea locuri de putere, care te smulg din năravul de a stărui cu gândul în trecut şi cu teamă de viitor. Numai pentru asta, şi tot merită să încerci calea grea şi plină de obstacole către tainele păstrate de generaţii de înalţi prelaţi, pustnici, preoţi şi sihaştri care au menţinut viu mesajul până în zilele în care omenirea va putea ieşi din decădere pentru a-şi reînvăţa şi redobândi căile perfecţiunii şi frumuseţii.

 

 

Pogorârea Duhului Sfânt


intrare în tunelul subpământeanDespre a treia zi în Ţara Luanei pot spune că a fost supraomenească, în toate privinţele. Căi, oameni, locuri şi întâmplări – toate într-un amestec aiuritor de coincidenţe şi trăiri care pot depăşi cu mult legile statisticii.

Ziua soseşte după o noapte aproape albă, în care fiecare repriză de somn este întreruptă de valuri de energie ce mă trezesc, ritmic, la fiecare jumătate de ceas, aşa încât, adunat, nu ştiu dacă am dormit mai mult de o oră. Prima impresie solidă pe ziua de azi e o viziune, care îmi arată un fel de inel mare din piatră, ca un Stargate deformat, auriu cu aură roz, punct de trecere către Cetatea de Aur, unde ar trebui să ne oprim pentru Daruri. Mai aud despre un oarece Filimon, şi decid să întreb pe cunoscători despre el. Cine este acest misterios păzitor al Cetăţii de Aur.

aliatul nostru ne arată o altă piatră inscripţionatăDiana soseşte pe la zece, exasperată că al doilea grup pe care trebuia să îl aducă astăzi a întârziat şi, colac peste pupăză, unul dintre ei a mai decis să bea o cafea la noi la pensiune… Într-un final, ne adunăm şi pornim din nou pe drumul dintre fâneţe, numai că de data asta, în loc să cotim la dreapta, ca ieri, ne lăsăm duşi de drumul cu urme adânci , de anvelope de tractor, lăsate în clisa pe care o înmoaie fiecare nouă furtună, în sus, sus, sus, într-un urcuş cumplit, istovitor, fără porţiuni drepte, până ajungem în creastă. Nu ştiu ce a fost mai greu: sprintul pe marginea abruptă a căldării, de ieri, sau maratonul până în creastă, de azi.

Prima oprire este la ceea ce se cheamă Piatra Îngăurită. Îngăurită, pentru că nu are, pur şi simplu, o gaură naturală, aleatoare, ci una care provine din intenţia, mâna şi iscusinţa omului. În stânca masvă din peretele abrupt este cioplită o chilie cu un altar îndreptat spre nord (!) şi plină, în afară de semnăturile tuturor proştilor care au ajuns chiar şi aici, de semne angelice, cruci de Malta şi tot felul de scrisuri, care de care mai vechi. Imediat mai sus, un coridor triunghiular se duce, parcă, spre miezul Pământului. Forme albe, lăptoase, populează incinta severă, care coboară în tărâmuri interioare neştiute. La câţiva paşi, câinele nostru de la pensiune ne arată o cruce marcată cu un simbol solar şi încă o pereche de simboluri în cerc, la dreapta şi la stânga celui central. De altfel, tot locul e plin de triunghiuri, pe care le vezi fiec u ochii deschişi, fie cu cei ai minţii, şi de simbolistica uniunii polarităţilor.

Piatra ÎngăurităLa cincizeci de metri mai jos, un puţ salvator ne reumple sticlele cu o apă limpede, deşi uşor fetidă. Am înghiţit un biscuit pentru re-energizare şi am tulit-o mai departe, către Agatoane… Pe poteca povârnită, stâncoasă şi plină de frunze moarte întâlnim încă un paznic ciudat al locului – o stâncă purtând urme de animale, oameni şi neoameni pe ea, ca şi cum ar fi fost amprentate într-o pastă moale, întărită mai apoi ca prin minune.

Vocea interioară îmi şopteşte: „Spaţiu de stocare” şi pun mâna pe acest mare disc cu etichete de lăbuţe, mâini şi picioare cu cinci sau patru degete (!) ca auzul să se umple de zeci de mii de şoapte, transformate mai apoi într-un bâzâit ca de reţea de mare tensiune şi conştiinţa unei mari cantităţi de informaţii ascunse în acest straniu hard disk de memorie externă.

altar nordicMai umblăm puţin şi punem de o pauză de redresare, timp în care ne apucăm să cântăm Guru Mantra – invocarea Învăţătorului suprem, neştiind ce iţe de neînţeles va declanşa această incantaţie care pluteşte prin aerul străveziu al amiezii de iunie. Drumul urcă din nou, prin versanţi cu copaci dureros tăiaţi, până ajunge în culme, unde ne înfundăm în ierburile moi, unduitoare, şi în vântul specific de creastă. Munţii Buzăului nu sunt înalţi… dar nici jucărie nu sunt. În creastă încep să se adune norii şi să tune, Diana ne mână, să intrăm în pădure până începe potopul, dar ne încăpăţânăm să rugăm, cu iubire, norii să se despartă şi să ne ierte de încă un duş rece. Şi, minune, după doar câteva picături răzleţe, norii se despart pe cele două părţi ale versantului: aveam să aflăm, vreo şase ore mai târziu, că a plouat exact pe mijlocul muntelui, creasta fiind ocolită 😀

crucile sunt maltezeUn coborâş crud, abrupt, fără puncte de sprijin şi cu pământul acela lunecos, acoperit de frunze din toamna trecută, ne aduce, după vreo douăzeci de minute de caznă, strig: aici e, aici e. Aici e inelul din piatră, mai gri şi mai deformat decât cel din viziune…. şi, de îndată ce trecem de mica poartă, găsesc înăuntru un fel de pervaz în zidul de stâncă marcat cu o piramidă ce se termină într-un cub şi se continuă cu o altă piramidă superioară inversată. Locul mă atrage de parcă aş fi legată de el, iar Diana îmi spune, râzând, că m-am aşezat pe locul marilor prelaţi.  Ca din pământ apar doi călugări: unul îmbrăcat în negru, care ne ceartă şi ne disciplinează, şi unul îmbrăcat în … albastru, cu ochelari de bunic şi zâmbet christic, cu care mergem, mai departe, către Agatonul Vechi, căci Diana insistă să nu mă opresc până nu îl văd „şi pe celălalt”. piatra cu urme de animaleAre dreptate, pentru că Agatoanele sunt canaturile Marii Porţi ce permite accesul în Cetatea de Aur. Se văd zidurile, se văd construcţiile megalitice, şi ne aşezăm să primim Darurile pentru care am bătut atâta amar de drum, cu respiraţia întretăiată şi picioarele ca de o tonă. Înşiraţi pe stânci, ne sfiim să sfidăm credinţa monahului cu mantre sau decrete, şi recapitulez doar că trebuie să ne apucăm de ceea ce stabilisem de dimineaţă. Sufletul preotului reacţionează şi, după ce mă întreabă unde îmi e gândul şi îi răspund pe foc automat „la conştiinţa christică”, ne explică despre meditaţia creştină că trebuie susţinută doar de rugăciuni „foarte scurte”… adică mantre… şi ne oferă una care sună aşa:

intrarea din vis: Agatonul micDoamne, Isuse Christoase, miluieşte-ne pre noi şi toată Lumea Ta.


Lucrurile devin din ce în ce mai interesante, părintele se uită la clopoţeii tibetani, ne spune că îi place tămâia tibetană şi primeşte ce a mai rămas în cutiuţa de Tara Verde :), apoi ne urmăreşte de la distanţă cum medităm şi se întoarce când terminăm, ca să ne spună că tare i-a plăcut. Îi prezint o mică ofrandă şi o primeşte, spunând cu modestie că nu e încă pregătit să devină învăţător, şi se uită în ochii mei, în fundul sufletului meu, cu ochii lui albaştri, curaţi: „Nimic nu este întâmplător. Trebuia să vin ieri pe aici” şi ştiu că ne-a simţit şi a venit să vadă ce se întâmplă, îi spun şi îmi răspunde „Eu sunt orb…” dar ştiu că ne-a auzit :).

aici stăteau grinzi mariTrebuia să coboare la chilia lui Dionisie torcătorul, unde a dormit şi aseară. Călugărul acesta albastru, straniu şi profund cară cu el o rolă de spumă poliuretanică şi un sac de dormit. Ne povesteşte cum azi noapte l-a vizitat un liliac. Corpul lui miroase a curat şi cuvintele nu au nimic din arhaismul complicat şi criptic al limbajului preoţesc ortodox. Ne vorbeşte despre faptul că trebuie să fim canale curate care să primească Duhul Sfânt, şi rămân uluită de coincidenţa vorbelor lui cu ceea ce transmit în lucrul cu ReiKi… parcă mi-ar auzi gândurile şi s-ar cupla la ele.

Suntem ameţiţi de energia densă, aurie a locului, de ceea ce am primit în meditaţia, de apariţia acestui învăţător trimis parcă la ordin după cântul mantrelor din poiană, şi privesc la Agatoane, porţi uriaşe ale unei incinte ce a fost locuită doar de înalţi slujitori de Lumină, din timpuri de dincolo de timp şi până azi, când grijesc de ele smeriţii monahi ortodocşi. Ochii minţii văd, de-a dreapta şi de-a stânga celor două uriaşe porţi de intrare, siluete de raze aurii, ce seamănă izbitor cu cele Stăpânul Inelelor, străjuitori ai graniţei dintre tărâmuri.

la agatonul vechiSub marea poartă se află, după cum ne spune Păstrătoarea, o uriaşă sculptură a unui cap de tarabostes. Ştiu că este chipul Marelui Vornic Albastru de LUmină, care păzeşte de dincolo de timp domeniul magic al cetăţii unde unii au căutat, în zadar, aur.

Pe coasta muntelui, un drum la început anevoios, din cauza brânei înmuiate de ploaie, pe care stai să luneci în hău la fiecare pas, şi apoi de un şir lung de pini seceraţi în culme de parcă cineva ar fi vrut să crească pădurea de spini din basmul Frumoasei Adormite, ajungem la Ţurţudui. Cea mai înaltă culme, care vorbeşte despre contactul nemijlocit cu Dumnezeu. Diana ne povesteşte despre speculaţiile că aici ar fi fost o platformă în care spaţiul şi timpul se topeau şi de unde au dispărut oameni şi animale, proiectaţi şi găsiţi, unii dintre ei, la sute de kilometri distanţă.

În anii ’80, cozile comuniste de topor au dinamitat locul, iar mai apoi au retezat, de verzi, marii arbori ca să facă imposibilă urcarea în acest Athos românesc, de unde se deschide coloană de lumină verticală şi unde spaţiul şi timpul zbârnâie şi tremură de parcă ar sta să se destructureze. la Athosul din Munţii BuzăVârful muntelui este un fel de uriaşă antenă de comunicare, luminoasă, în care s-au desfăşurat tehnologii necunoscute nouă şi ascunse sub stratul de pietre albe şi pini contorsionaţi, şi stăm în acea coloană de lumină, privind care afară, care înăuntru, orbiţi de lumină şi de realizarea că acest spaţiu poartă cu el o magie incredibilă. Diana şi părintele Isidor ne spun că aici eşti mai aproape de Dumnezeu, şi chiar simţi conectarea, în bandă largă, cu Ceea Ce Este, acel ideal iluzoriu şi îndepărtat la care au aspirat sute de generaţii, aflat la capătul celălalt al coloanei de lumină.

profilurile Porţii Cetăţii de AurDrumul ne poartă, în continuare, pe coasta muntelui, către Crucea Spătarului. Un alt loc cu simboluri vechi, vechi şi iaca şi unul angelic :). Devoraţi de ţânţarii înfometaţi, ascultăm poveştile despre comori pe care ni le spune Diana şi apoi pornim repejor la vale, spre casă, căci e târziu şi trebuie să ajungem pe lumină.

Pe drumul spre casă, încă o oprire, la încă un mic ansamblu rupestru… picioarele nu mai doresc coborârea pe panta abruptă,  şi ştiu doar poteca domoală, ce evită urcuşurile şi coborârile, până sfârşim drumul de creastă şi ne avântăm în jos, în lume.

crucea spătaruluiPe capetele noastre pare că şad mari coroane de aur, grele, şi corpul ba e aici, ba e acolo, în timp ce picioarele se supun, automat, coborârii. Plutim ca prin vis, în transă, înapoi, tot mai jos. În corp lucrează softul cel nou care ne reprogramează. Puterea umană ar fi insuficientă pentru cei 18 km de munte făcuţi în 11 ore de traseu.

În Lumea de sus, legile sunt altfel, cerul este ciudat, pietrele radiază şi vorbesc, munţii au conexiune de bandă largă cu Dumnezeu, iar învăţătorii spirituali apar ca spiriduşii, din pământ, când îi cauţi. A fost o zi supraomenească,  din toate punctele de vedere. Trăind între realitatea 3D şi cea superioară, aşteptăm seara cu cea mai mare lună, care ne trece în ziua Sfintei Treimi din sărbătorile Rusaliilor, în magia moale şi blândă a Sânzienelor aducătoare de bucurie, iubire şi fertilitate, şi aprindem foc mare, cu roată de cântec, cerându-le să mărească şi să crească tot ce e bun în vieţile noastre, în timp ce aducem pe pământ românesc cântecul străbunilor din preeria nord-americană şi sunetele instrumentelor şamanice de percuţie de pe continentul-soră de la sud, iar proprietarul pensiunii  în care stăm ne urmăreşte, atent, de la distanţă.

Marele Vornic Albastru


locul parcă mumifică şi înghite civilizaţiaO zi în Ţara Luanei seamănă puţin cu Călăuza lui Tarkovski. Nu ştiii niciodată ce urmează să se întâmple, şi nimic nu e ce pare a fi.

Ne adunăm cu Diana, misterioasa zână  a locului, care vine, plutind parcă, să asambleze grupul mărişor care urmează să plece în aventură. Ne strângem chiar în zona schiturilor din piatră de aici, de la Aluniş. Gaşca este extrem de eterogenă şi gălăgioasă aşa că Iris a noastră dă drumul unuia dintre cânturile ei. Apele se liniştesc imediat, şi putem asculta, în linişte, povestea Dianei despre straturile succesive de locuire din aceste tărâmuri, de la vechimi pe care mintea nu îndrăzneşte să le pronunţe până la tradiţia conservată în aceste locuri. Simbolurile sunt străvechi: în tronul de pe platforma de ceremonie de deasupra bisericuţei de piatră sunt sculptaţi doi lei. Elemente care aduc aminte de Cybele. De-a dreapta şi de-a stânga bisericii, două pietre ţin unitatea din polaritatea Soarelui Interior şi a Lunii interioare, după cum spun paleoglifele de pe ele…

Aluniş, chiliile săpate în piatrăPornim pe drumurile dintre fâneţe, urcând, urcând, urcând. Plutim printre gâze şi florile de fâneaţă, în plină vegetaţie, până la buza pădurii. Locurile astea tainice stau, fiecare, într-o uriaşă căldare, iar urcuşul peste buza căldării în care ne aflăm acum este greu, solicitându-ţi voinţa la maximum. Încep să apară pietre cu forme ciudate, care păzesc principalele puncte de trecere de pe potecă. Ajungem, gâfâind, în buza căldării, ascuţită, după care drumul se răstoarnă brusc peste marginea din piatră şi coborâm în altă lume, dintr-un alt căuş al Mamei Pământ. După ce treci de arbori şi cobori la loc, în fâneţe, vegetaţia se schimbă brusc, apar sălcii argintii. Ai trecut în  Zonă. Creasta muntelui este populată de un şir aliniat de uriaşe gresii verticale, plantate una lângă alta ca nişte solzi de dinozaur, şi creează o incintă – aici se crede că a fost acel Castel, cu soarele lui propriu, de unde a pornit cunoaşterea către pământeni. Spaţiul e delimitat de o structură uriaşă, piramidală, în vârful căreia şade un bolovan ciudat, cu formă de cap de mistreţ, care stă într-un echilibru fragil. Două ore mai târziu, bolovanul îşi schimbase direcţia. În 2008, oamenii l-au filmat şi au văzut că într-adevăr se roteşte după soare.

piramida cu piatra rotitoare

În centrul incintei, un uriaş Buric al Pământului, clădit din stânci monumentale, ascunde, chiar în vârf, după o urcare dificilă şi un final pe scări, chilia lui Dionisie Torcătorul. Dionisie nu torcea doar kână, ci şi lumină: în toată zona, se simte vortexul ascendent. Facem  asistenţă de urgenţă cu victimele efortului supraomenesc, stăm în rotaţia uriaşei spirale de lumină şi apoi coborâm înapoi în matcă. Grupul e din ce în ce mai dizarmonic, scoatem clopoţeii şi curăţăm spaţiul, iar tunetele care ne spun să luăm aminte contenesc, pentru o vreme.

Pe cealaltă buză a căldării, o altă structură piramidală, străjuită de singurul brad din locurile astea, un brad vechi de 400 ani, poartă hramul Sf Iosif, deşi iniţial tot Ioan era patronul.

Pe drumul abrupt şi atât de greu până la faţa spălată de ploi a piramidei, atât de greu încât ultimii treizeci de metri nu îi mai face corpul, ci mintea, se pornesc şiroaiele de ploaie cu grindină, uriaşa maşină de spălat a naturii face curat în gândurile celor care au fost stârniţi de energia locului şi au început să verse toate impurităţile şi negativităţile personale.

poveşti scrise în piatră

Aşteptăm să se termine potopul, unii ascunşi în bisericuţa minusculă, eu, afară, cu mâna lipită de peretele piramidei pe care şiroieşte apa de ploaie, de parcă m-aş fi pietrificat. Coborârea lentă şi mult mai dificilă din cauza pantei de râpă transformată în noroi ne aduce înapoi în matcă, şi puterea locului e aşa mare, că  nici foame nu ne este. O parte din grup pleacă la Peştera din capătul cifrei Omega trasată de incintă, o ciudată deschidere în formă de organ sexual feminin, străjuită de un falus uriaş de piatră, adăpostind izvoarele de Apă Vie din care numai cei ce au Cunoaştere pot bea, căci restul se otrăvesc şi mor…

la lucruStabilim cerc de putere într-unul dintre cele zece discuri ale iluminării, mari de patruzeci şi cinci de metri fiecare, ce înconjoară Buricul.

În jurul nostru, nevăzuţi, vin toţi Păzitorii locului, cei vechi, pogoară îngeri şi maeştri şi toate cele, astfel încât, sub îndrumarea Marelui Vornic de Lumină Albastră, ne îndreptăm sufletele către uriaşa poartă spre Dincolo şi incantăm, medităm, cântăm, în timp ce totul intră în armonie, iar Binele de dincolo curge, şuvoi luminos, ca să adape locurile puterii în care ne aflăm.

o Roată a timpului, stâlp de poartă la DionisieDrumul înapoi, la fel de greu, căci trebuie să urcăm din nou în buza căldării în care se află tot acest arsenal de minuni, e alimentat de energia imprevizibilă şi neaşteptată a acestor locuri, aşa încât ajungem, miraculos, cu toţii, bine, teferi şi sănătoşi la tabăra de bază. Ne întâlnim cu semne de putere, flori care seamănă cu lalelele şi o rădaşcă imensă. Am vorbit cu Diana, mâine plecăm pe alt drum de inspiraţie. Nu ştim ce şi cum va fi, dar mă încred în comunicarea ei tăcută cu aceste locuri şi mă aştept la alte minuni…

Iar acum, de dimineaţă, în lumina strălucitoare a soarelui, intru în restaurant să cer o ceaşcă fierbinte. Pe scaunul de la uşă mă aşteaptă o lăcustă, mesaj despre încrederea în necunoscut şi saltul înainte, iar mai apoi, scriind rapid notele de călătorie, pe pantalonii albi care îi înlocuiesc pe cei de ieri, total compromişi de noroi, aterizează, plutind, o aripă de insectă, purtătoare de inspiraţii şi deschizătoare de călătorii ale aerului.

Din Lumină, binecuvântări.

 

Călătorie în Ţara Luanei


Aluniş, chiliile săpate în piatră

După ce treci de Buzău şi intri în locuri cu dealuri crescute ca din apă şi drumuri care se ridică, se coboară şi se răsucesc puternic pe coastele abrupte, intri în loc de poveste. Cei ce se încumetă să treacă de asfaltul rupt şi drumurile de ţară, bolovănoase, ajung într-un tărâm izolat de restul lumii printr-un fel de cortină uriaşă, invizibilă, dincolo de care se află ascunsă, ca o o comoară în căuşul palmelor Planetei, o sămânţă de Lumină.

În Aluniş, o clădire care aminteşte mai degrabă de un chalet de munte decât de un muzeu, s-au strâns bucăţi mari de chihlimbar de toate culorile. Aici se află un depozit uriaş de picături ca de miere cristalizată în timp, şaizeci de milioane de ani de poveste în fiecare pietricică translucidă aurie, verde, roşie sau neagră provenită din răşina unei anumite specii de conifere. Bucăţi uriaşe, radiind ca nişte faruri tăcute, sau mai mici, gata să se înfăşoare pe o mână de femeie sau să se anine la gât de copil. Locul radiază o energie care şterge cu buretele orice urmă de oboseală sau foame. Doamna ce îngrijeşte de colecţii ne priveşte cu ochi albaştri, limpezi, de copil, şi istoriseşte, făcând legături între toate cele, cum au căutat argonauţii lui Iason lâna de aur, blăniţa de miel luminată de lucirea aurie a inimii de chihlimbar. Colţi se numeşte localitatea, pentru formele ciudate ale stâncilor care se aliniază ca nişte solzi de plesiosaur pe culmile-fortăreţe, ascunzând secrete de demult. Şi Colţi, ne spune ea, transliterat în greacă, se cheamă Colchi, şi de aici la Colchida şi legenda căutării comorii mistice mai e doar un pas. Ne mai spune să o căutăm pe Diana, Călăuza acestui loc, ca să ne arate ce e de văzut. Diana nu era acolo când am ajuns la muzeu, dar până să ne minunăm de energiile cristalizate în bucăţile mari, transparente, de chihlimbar, Diana a apărut, chemată de aceeaşi mână nevăzută care ne-a adus şi pe noi, imperativ, aici.

Micuţă cât o fetiţă de liceu şi cu ochi care surâd la fel, cu codiţe de puştoaică, Păstrătoarea locului ne recunoaşte şi, deşi avea un grup programat pentru călătoria de astăzi, acceptă să ne conducă  şi pe noi la locurile  de Putere. Ne povesteşte legenda: se spune că, mult timp în urmă, Luana, o fiinţă nepământeană, a încălcat porunca de a veni pe planeta blestemată şi a sosit aici ca să îi înveţe pe locuitori cum să aducă înapoi Lumina şi să se vindece pe ie înşişi şi pământurile ce aveau atâta nevoie de a ieşi din pâcla vâscoasă a Tărâmului de JOs. Sosind aici, şi-a făcut cetate, înconjurată de lame străjuitoare de stâncă, în locul pe care l-a ales pentru putere şi apărare, şi a început să împartă învăţătura între cei ai locului. Pietrele inscripţionate, din tot locul, stau mărturie, prin literele săpate într-un alfabet necunoscut, purtând mesajele de dinainte de Al Cincilea Soare.

Trasee-Tara_Luanei-GoogleEarthDespre cetatea Luanei se spune că avea propriul ei Soare… Iar semnăturile ei de lumină sunt vizibile pentru oricine vine aici cu inima deschisă şi cu mintea liniştită. În aer vibrează uriaşe forme de geometrie sacră, lumina bleu-argintie curge peste tot, iar seara pădurea din jurul nostru se umple de fiinţe ale locului: Păzitori, Cei Vechi, Marii Luminoşi, şi mici sclipicioşi de toate felurile, îngereşti sau spiriduşeşti. Binecuvântarea curge, către toţi cei care au cerut, smeriţi, încuviinţare şi învăţătură.

Peste drum de pensiunea nepotrivit de mare şi de modernă pentru ondulaţia străveche, de descântec, a locului se află primul punct de radiaţie: o bisericuţă săpată în stâncă şi înconjurată de câteva chilii, tot din stâncă, în care răsună murmurul Muzicii Sferelor. Pentru cel ce ascultă în linişte, începe ca un uruit, un sunet greu, fundamental, din care se desfac, mai apoi, vibraţii mai fine, luminoase, clinchet de clopoţei şi tonuri de flaut şi armonii de harpă, de parcă nişte degete subţiri, de lumină, ar dezmierda corzile de lumină ale Pământului.

Peste tot, din stâncă până în ochiul interior, găseşti Crucea Malteză, păzind adăposturile de opaiţ, locaşurile de icoană, binecuvântând vetrele de copt bucate şi acoperişurile senine, boltite moale, ce amintesc de locuinţele albe ale Cicladelor. Simţi paşii şi atingerea mâinii sutelor de monahi şi preoţi ce au îngrijit de această grădină a Vieţii până când pământenii vor fi ajuns să dorească fructele ei.

Cerurile sunt altfel aici, iau foc, se umplu de roz, şi locurile sunt străjuite de santinele care iau forme de animale. Sunetele se transformă, de parcă ar fi amplificate şi preluate de un uriaş sintetizator, care le modifică proprietăţile şi le „trag în bandă” ca să rezoneze cu Muzica cea mare a acestei punţi dintre Pământul Interior şi Cele de Sus.

Ne pregătim să trecem prin Porţi astăzi, iar noaptea a fost ca un fel de îndelungat antrenament, fără urmă de oboseală însă, ca să ni se poată arăta ceea ce fiecare poate vedea şi să ni se poată dărui ceea ce fiecare poate primi.  Ne pregătim cu lumina noastră şi lumina trandafirie să aducem de dincolo tot ceea ce se poate aduce, şi, fără nicio aşteptare, ne aşezăm pe buturugile clădirii în care am dormit, ca să privim în jos, către drum, sosirea Călăuzei.

Din Ţara Luanei, Binecuvântări tuturor.

iubeşte-ţi copilul


Mă gândesc, de câteva ore, cum să încep povestea asta despre părinţi şi copii. Mă gândesc la ai mei, şi cum m-au determinat să fac ce credeau ei că e mai bine pentru mine. La cum a strigat tata la mine, pentru că era speriat că mi s-ar fi putut întâmpla ceva… şi cât de tare m-a speriat, de fapt, el pe mine.  La blocajele de comunicare emoţională ale mamei, pe care nu le-am putut procesa la vârsta aceea şi pe care le-am interpretat drept ironie sau detaşare, după care mi-au trebuit ani buni ca să reconstruiesc relaţia.

Lucrurile astea nu se învaţă la şcoală, şi ajungem oameni mari, cu cicatrici vizibile, adesea provenite din ce ni s-a întâmplat în primii ani ai copilăriei. Un copil pe care tatăl îl ţine ţintuit de covor când ţipă şi urlă şi face ca toate celea produce un adult căruia îi amorţeşte inexplicabil o parte a corpului. Medicii trag repede concluzia că e o boală autoimună.

Un alt copil, căruia i s-a spus tot timpul că nu face alegerile bune, nu mai are curajul să mai facă vreo alegere, douăzeci de ani mai târziu, şi şi -a pierdut încrederea în sine. Acum se întreabă dacă a ales bine psihologul care încearcă să îl repare.

Nu vorbesc aici de lucrurile într-adevăr grave, abuzurile fizice şi traumele care marchează omul respectiv toată viaţa. Căci părinţii alcoolici şi violenţi au produs copii depresivi, care se luptă o viaţă întreagă să iasă de sub umbra părintelui abuziv.

Apoi, obsesia aceea subconştientă, că dacă mie nu mi-a ieşit chestia asta sau cealaltă, atunci trebuie să o facă fiul sau fiica mea. Dacă eu n-am făcut facultatea, să facă ei. Dacă eu n-am putut studia în străinătate, să o facă ei. Şi exemplele pot continua.

Am fost un copil chinuit. Între balet şi  tenis şi pian şi toate extra-curricularele la care mă trimiteau ai mei (am văzut şi alţi copii, mai chinuiţi de părinţi obsedaţi de o definiţie a succesului pe care, probabil, nici ei nu o înţeleg) şi am rămas cu nostalgia unor ani în care nu m-am jucat şi nu am experimentat destul. Nu am avut voie în tabără, nu am avut voie la petreceri. Mi-am răzbunat frustrările pe la treizeci şi cinci de ani, după ce am divorţat, când mi-am făcut tot tacâmul de midlife crisis, pentru că am putut. Alţii nu pot.

Ne văităm că femeia româncă e roabă în casă şi că bărbatul taie şi spânzură. Dragi mame, gândiţi-vă la ce fel de bărbat va deveni băieţelul pe care îl răzgâiaţi acum şi nu îl lăsaţi nici să îşi ducă farfuria la chiuvetă, ca să nu se ostenească odorul. Gândiţi-vă cum o să aştepte să fie servit de o femeie care nu are nicio vină în afară de faptul că îl iubeşte.  Cum o să fie deranjat dacă ea vrea să dea cu aspiratorul şi nici nu se gândeşte că i-ar putea da o mână de ajutor. Cum o să se întoarcă pe partea cealaltă când bebeluşul va plânge noaptea.

Pe la şaptesprezece ani, fiul meu mi-a arătat că e ceva ce nu merge în mecanica pe care o desenasem pentru el. Apoi, câţiva ani mai târziu, a declarat, verde, că nu îl interesează să stea de la nouă la cinci la un birou, că vrea să studieze anumite cursuri şi nu toate, că nu va purta niciodată cămaşă şi cravată. Că nu vrea să facă decât lucruri care au impact direct în viaţa oamenilor. Nimic din planul meu pentru el nu se potrivea cu toate acestea… şi concluzia a fost că singurul lucru pe care îl pot face e să îl susţin necondiţionat ca să îşi poată atinge visul, extrem de clar formulat la o vârstă la care eu făceam doar ce îmi spuneau ai mei.  A fost un gong de trezire, iar azi, uitându-mă la toţi cei care vin în întâlnirile de dezvoltare personală cărând după ei pietrele de moară plantate de părinţi, strig în văzduhul electronic:

Dragi părinţi, iubiţi-vă copiii. Nu strigaţi la ei. Nu îi bateţi. Nu îi puneţi să facă lucruri pentru care nu au aptitudini, care nu le plac. Misiunea voastră este să îi ajutaţi să exploreze variante, opţiuni, poteci pe care să le aleagă pentru a creşte. Nu îi mai pedepsiţi când iau o notă  proastă, ci vedeţi ce e de făcut ca să se îndrepte situaţia. Nu le mai alegeţi facultăţi… lăsaţi-i să încerce, să vadă, să evalueze ce le place.

Şi, cel mai important… nu uitaţi că nu sunt ai noştri. Ne sunt împrumutaţi, temporar, ca să dăm examenul suprem: cel de a iubi necondiţionat o fiinţă umană.