interlop deluxe


Decembrie, 6. Moş Nicolae nu a avut timp să presteze acţiunea ghetuţe şi cizmuţe. Zi cu ploaie şi biz meetings. Prima, într-un loc cu canapele catifeloase. Deschid meniul şi îmi sar ochii. O cafea e 33 de lei. Un sandvici e 90. Un fel de mâncare, 220, la care mai pui 30 garnitura.  Ceaiul meu e mega ieftin- doar 20 de lei 😦 …

Serveşte o chelneriţă care ne împiedică, în cafeneaua goală, să ne aşezăm unde voiam – masa aia e rezervată. Ceva îmi spune că salariul ei nu este corelat cu preţurile din cărticica minunată. Se poartă de parcă i-ar ploua şi ei direct în gât.

Produsele nu strălucesc prin nimic, iar locul e pustiu. Apare un nene cu vestă Burberry, care se aşează la o masă. Dacă bea în fiecare dimineaţă o cafea şi mănâncă un croissant aici, cred că ajunge repede în sapă de hârtie.

Apare şi o blondă cu picioare foarte lungi şi palton roşu, care anticipează sosirea starului – patronul, cam mito de felul său. Iar cireaşa de pe tort o pune un interlop clasic, venit cu şoferul – sau sclavul, nu e foarte clar, dar parcă mai degrabă sclav după body language – care îşi cioflăie prăjitura şi îşi soarbe cafeaua cu nişte zgomote care mă îndeamnă să mă ridic şi să plec repede.

Ceea ce se şi întâmplă, întâlnirea se zoreşte, să plecăm mai iute de acolo, dar nu înainte de a întreba chelneriţa sastisită de ce toate astea. Patronul era deranjat de gălăgie, a spus ea, şi de aceea a mărit preţurile.

Nu înţeleg de ce cineva şi-ar face o cafenea în care să vrea să nu intre lume. E mai ieftin să îţi mobilezi sufrageria şi să chemi pe cine vrei tu. Sau poate sunt eu pe partea prea legală a aspectelor financiare.  Dacă voiai target de fiţe, nu trebuia pusă pe Ceaikovski taraba asta, la poala unui bloc… căutai şi mata, nene, ceva mai a la Pascucci… by the way, şi ăştia s-au evaporat… se pare că şi spălarea de bani e o chestie prea dificilă.

Dacă vreţi, puteţi vizita muzeul, e gratis, cu tot cu speciile incluse, doar să aveţi grijă să nu consumaţi nimic. Sau poate vreţi un fois gras de trei sute de lei?…

Anunțuri

o lume de oameni originali


Căutând ceva pentru blog, dau peste două fotografii ale răpitoarei Giselle Bundchen, vikinga care ne ia minţile nouă, femeilor, în fiecare catalog Victoria’s Secret, iar bărbaţilor, oricând 🙂 .

Nu mă pot opri să mă gândesc la Dorna. Giselle zero, Dorna unu. Îmi place apa de la Dorna şi o cumpăr. Îmi place şi campania cu natura şi oraşul.

S-au înfipt în mintea mea aşa adânc, că mă uit la Giselle şi mă duc să aduc sticla de apă. Dar nu despre asta voiam să scriu, ci despre o altă ciudăţenie a minţii umane (sau poate doar eu am luat-o razna). Lucrez acasă, las televizorul să râşnească, şi trag cu urechea la reclame în timp ce fac slide-uri şi rapoarte.

Aud la Pro TV în capătul coloanei care face promo la filmele din perioada imediat următoare ceva de genul „fii original”.

Hm, îmi spun. Ia să vedem, e parte din campanie? Caut. Motorul e doar pentru video, site-ul a ajuns aşa orientat pe telespectator încât e imposibil să găsesc ceva.

Mai mult, suna foarte mult ca ultimul line de campanie pe care l-am auzit la travel and living, în care arată ei o fătucă în faţa unui zid de cutii poştale, şi doar a ei e colorată în stilul anilor ’70.

Astfel încât nu îmi mai rămâne decât să închei cu gândul că toată lumea a respectat sfatul lui tataia Barwise, şeful de catedră de Marketing de la London Business school, şi s-a pus, serios, pe inovaţie în anul crizei.  Trăiască Mobexpert, care s-a prins de kestie.

dreams do come true


Soarele a răsărit azi-dimineaţă dintr-o ceaţă stranie. Am făcut iute o poză, inspirată de un mesaj de la o prietenă, care fotografiase livada de mai sus de Sibiu înotând în marea de ceaţă.

Probabil că, dincolo de bulinele surprinse de blitzul declanşat accidental, ceaţa e elementul definitoriu.

Am lansat azi un concept nou, la care mă gândesc de doi ani, aproape.Bucurie mare, evenimente, vorbim cu jurnalişti. Clienţii vor dermoanaliză, vor machiaj de teste, întreabă, ascultă, primesc. Am făcut treabă bună.

Apoi apar primele reacţii şi, pentru o clipă, mă întristez. o jumătate de propoziţie, desprinsă de cealaltă jumătate şi de context, doar ca să ai un titlu bun. În primă instanţă îmi fac mea culpa, pentru că am fost, ca de obicei, prea puţin conservatoare şi pentru că am vrut să furnizez, amintindu-mi de zilele când lucram în presă, suport pentru un articol bun. Apoi m-am gândit ce rău e să fii jurnalist pentru un editor şef care îţi cere senzaţie, în deplin acord cu ciorba acrit-picantă care e media românească, şi din care lipseşte sarea. Aş vrea să predau etica la facultatea de jurnalism, ca să pot ridica ceaţa din capul oamenilor care formează opinii. Ca să pot să îi transform în ambasadori ai adevărului, ceea ce ar fi trebuit, de la început, să fie. Ca să inventez un jurământ hipocratic pentru lucrătorul din media.

Şi tristeţea mi-a trecut. Pentru că, în fond, dacă ai un concept bun, făcut în an de criză, cu buget mic, cu succes mare, înseamnă că mai bifezi un vis împlinit. Iar umbrele comentariilor incomplete, care ratează substanţa – pasiunea – datorită unor constrângeri pe care o publicaţie a reuşit să le impună unui jurnalist altminteri foarte bun sunt ca norii  pe cer . vin şi se duc. Am doar motive să fiu bucuroasă pentru un lucru bine făcut.

un suflu proaspăt


holy molly de craciun E criză. Oamenii nu au timp, nu au bani, nu vor, nu.

În asemenea peisaj dezolant, nu poţi să nu admiri curajul cu care o fetiţă-spiriduş, cu ochi mari, pe care o cheamă Holy Molly, invită la joacă pe copiii părinţilor ocupaţi.  Acum face spiriduşi, mâine constructori, poimâine pictori, sau superutilizatori high tech.  Nu se plictiseşte niciodată, pentru că limita universului ei e propria sa imaginaţie. Aş vrea să mă joc cu ea, dar nu mai am vârsta jucăriilor… sau o mai am?

Doamne, ce bună e câte o briză proaspătă în marketingul stătut şi saturat cu preţuri, preţuri, preţuri. Pentru că bucuria copilului tău e nepreţuită.