oamenii care visează sunt mai fericiţi

din parchet cresc plante fabuloase, păduri în care ciupercuţele au ochi şi chuzzles mici, negri şi prietenoşi.

Seamănă puţin cu visele de Sânziene, simplul fapt că m-am uitat pe http://www.domestic.fr a declanşat nebunia, zborul, starea de bine.

Uneori ai parte de sublimul decorporării. Atunci când nu ai acest noroc, poţi visa. Visezi, iar realitatea înfloreşte, imposibil şi minunat, astupând toate găurile, gurile de canal, muchiile ascuţite şi muşcăturile. Probabil că una din cele mai mari eroziuni ale vârstei adulte este reprimarea dorinţei de a visa cu ochii deschişi.

Să stai cu fruntea rezemată de fereastra aviomului şi să laşi minea să construiască realităţi pe cât de alternative, pe atât de imposibile. Să te bucuri de minuni neîntâmplate.

Poate că Peştilor le e mai uşor, Fecioarelor mai greu, dar, în definitiv, este doar vorba să îţi dai propriul accept pentru a deschide porţile grele, cu ghimpi şi bare, în spatele căror ţi-ai ferecat mintea. E bun, e ca mierea când se amestecă cu aroma cojilor de lămâie şi cu bulele mici, perfecte, din sifon.

Îţi faci şi tu o limonadă?

căderea în lume

Greu de venit înapoi, cu picioarele pe pământ. Timpul se scurge mai repede decât şiroaiele de ploaie.

dincolo de tristeţea inerentă, sunt Sânzienele şi, în grămada de vise care se năpustesc în fiecare noapte, încerci să înoţi şi să discerni produsele secundare ale metabolismului subconştient, ca să vezi care sunt mesajele adevărate.

E o zi specială, sau a fost. Oboseala nesomnului de supraexcitare de azi noapte, călăoria pe câmp şi apropierea ploii trag de pleoape.

Dar lucrul cel mai minunat e că – deşi percepi o cădere după ridicarea precedentă – cazi înapoi în lume mai bun. REfăcut, cumva din interior, de parcă lumânările şi florile au spălat toate relele. Asa ca ramai in lumea in care ai de facut ce ai de facut, cu inima deschisa, cu binele in privire si cu dorinta de a face legaturile.

Langa tine, incep sa se conserve  florile proaspăt culese de pe câmpul Sânzienelor, în leganatul moale al descantecelor zilei.

Noaptea Sanzienelor,

Intre cer si pamant…

Iubite de Luna si vant,

Plutesc peste plaiuri…

Alaiuri de zane cantand.

Cunune-mpletesc…

…din razele Lunii,

Din florile-alese

Proaspat culese…

Din roua de seara…

Cunune-mpletite.

Soarele si Luna…de-or purta cununa…

Fi-vor numai Una

Apoi…, in padurea batrana…

Zane la fantana

Aseaza pe ape,

Iubiri arzatoare, din raze de floare.

In noaptea minunata…

Se-arata atunci…

.odata…

Din dragoste-ntrupat,

Stejarul fermecat…

Razele Lunii,

I-au despletit cununa,

Si zanele-i teasa

Din lumina-aleasa.

La radacina lui te-astept,

Zburator purtat de vise.

In miez de noapte un sarut,

Pe buze iti voi pune.

In brate sa ma tii…

In ochii-ti sa ma pierd…

…pana-n zori de zi…

Si zane sa ne cante,

Pe aripi sa ne poarte,

De mana sa ne tinem,

Iubind in miez de noapte,

In noaptea fermecata

lent şi delicios

şi, după ce ai ascultat toate tâmpeniile ilogice de business, după ce ai alergat prin evenimente intelectuale, după ce ai lăsat maşina pentru că era prea departe ca să te mai întorci la ea şi ai luat un taxi, treci pe lângă câteva mândre care sunt mult prea fardate pentru o hostess şi îşi înfulecă pizza cu o lipsă de eleganţă incredibilă, pe banca de lângă terenul de golf.

cauţi ca în jocurile de explorare de pe computer şi, când găseşti primul coş cu lavandă, ştii că e de bine. Un chelner comunist reciclat, cu faţă de gnom şi maniere aşijderea, ezită înainte de a-ţi permite să iei şi cealaltă jumătate de sticlă de cola cu tine.

Lumânările ard, delicat, aromă de rufă proaspătă de femeie, împrejur e verde şi sticlele cu licori misterioase, verde pal, vorbesc despre măsline şi bucură buricele degetelor când le cuprinzi în mână etichetele scrise în Braille. Dacă ai noroc, apuci puţin răsfăţ. Dacă nu, stai de vorbă cu oameni care au venit ca să respire o clipă. De fapt, despre asta e vorba, şi cred că a ieşit: afară din beton, înapoi la lavandă, în lume de parfum şi atingeri moi, care să te redea, în linişte şi bucurie, stării normale. Iar portocalele, tortul furat de gnom şi returnat datorită vigilenţei prietenilor, palavrele de descărcare şi foşnetul rochiilor lungi, de mătase, pregătite pentru petrecerea următoare, nu fac decât să te ducă, plutind, spre un final de zi mult mai bun, deşi mult mai târziu, decât toate celelalte. Multumeşti în gând fetelor, obosite şi mulţumite că au făcut ce trebuia, fugi să recuperezi maşina şi te gândeşti la copilul care vine înapoi, acasă, cu trenul care îl leagănă prin înserare.

icoana, cardul şi iepuraşul

e tânără, solidă, a făcut sport şi are tendinţa aia de a se îngrăşa în partea de jos a corpului. Bine îmbrăcată, a scos din coş patru sticle de bacardi breezer, două de suc proaspăt de portocale şi opt cutii de cremă de zahăr ars.

scoate, cu manichiura de weekend proaspăt făcută, un imens portofel de piele din geanta supradimensionată, îl deschide şi îi citeşti viaţa. O parte are o icoană, nici o poză de copil, niciuna de bărbat. Cealaltă are patru carduri de pe la felurite bănci. Niciunul gold.

Ridic ochii să îi văd privirea, îşi aşează după ureche o şuviţă de păr vopsit negru, care o dezavantajează şi o îmbătrâneşte, şi semnează sumar chitanţa, după ce a dezvelit o ureche drăguţă, ornată cu un cercel playboy, dintr-un metal la fel de comun ca brăţara, finuţă însă ieftină.

O femeie singură, care îşi aşteaptă prietenele la bârfă. Aş îmbrăca-o într-o rochie verde, fluidă, cu sandale romane, care să îi legene mersul şi şoldurile abundente, aş parfuma-o cu iris şi aş arunca portofelul, brăţara şi cerceii. Un pouch de mărgele ar fi mers minunat cu unghiile lungi, frumoase, ale mâinii nervoase.

oameni cu altfel de ochi

O lansare de carte audio mă aduce într-o felie socială tare dragă.  Sunt oamenii care citesc. Unii au haine cumpărate, evident, de la chinezi sau la mâna a doua, dar au venit pentru cărţi.

doamna profesoară, tânără.  cu un bebe în buzunăraşul de cangur.

doamna profesoară universitară. aproape de pensie. cu bufeurile evidente şi fusta de bumbac, subţire, indian, cară sacoşa grea, cu prăzi.

băieţi tineri cu look deştept.

Marius Vintilă, mai şarmant decât pe sticlă, povesteşte cum a renunţat la ţigară. Doamna farmacistă, fumătoare, spune că ne străduim să facem ceva ca oamenii să se lase de fumat.

apoi, pe doamna farmacistă o strâng pantofii frumoşi, eleganţi, asaltează vocea cărţii, sare în maşina omului pe nepusă masă şi îl roagă pe proaspătul convertit, în ordine, să o ducă până la locul în care parcase, blondă şi suavă, lângă toţi grangurii de la Pullman, maşina 😀 iar apoi saă îi spună dacă e suficient să asculte audiobookul.

Eu cred că nu e suficient, pentru că trebuie, mai întâi, să vrei. Marius a scăpat repede de neaşteptata corvoadă şi – probabil – o va uita până relansăm cartea, pentru păcătoşii întorşi din concediu. În spatele nostru, zumzăitul pe care îl regret şi din care am plecat, ca un hoţ, cumpărând în fugă un album de simboluri sacre, ghidul de mitocănie urbană, toţi Eliazii împrumutaţi care nu s-au mai întors (doar Şarpele îmi mai lipseşte) şi încă nişte bunătăţi 🙂

Mă duc să strâng băgăjelul şi să plec ca să văd, pe viu, nopţile de Sânziene.

criză

.. sau, poate, nu 🙂

vertigo

plutind prin pasajul Unirii, devreme, devreme, sâmbătă dimineaţa, la un moment dat am trecut în imponderabilitate. Ca şi acum mulţi ani, corpul îşi vedea de treabă, conducând sârguincios Peugeot-ul prin tunelul prost luminat, iar mintea plutea înaintea maşinii, cu o senzaţie de uşurare şi de bucurie incredibilă, poate doar puţin îngrijorată de lipsa contactului cu lucrurile controlabile.

Mi-am impus să revin şi, la ieşirea din pasaj, nu smucitura bruscă de altădată, ci o reconectare gradată, ca trezirea din somn, m-a adus înapoi, în lume. Săptămâna precedentă, cu şopârla verde apărută în birou şi salvată în iarbă, cu furtunile cu cer galben ca o şarlotă şi cu vânt turbat s-au amestecat în acelaşi pahar, delicios, hipnotic, magnetic.

Lumea este minunată.

lecţia de crm

criză.

disperare.

ne scad vânzările.

Comercianţii inspiraţi fac carduri de loialitate şi măresc privilegiile clienţilor fideli. Din păcate, deşi cardul a ajuns o modă, puţini ştiu ce să facă după ce l-au emis.

Iată, mai jos, cardurile din poşetă. doar două dintre ele stau în suportul micuţ, cel important, cu cărţile de credit. Celelalte constituie un pachet inform şi rareori utilizat, mai degrabă ca să nu las companiei respective beneficiul pe care l-a calculat în favoarea mea decât pentru că simt utilitatea.

Am produs încă o listă de zece erori, de data asta în marketingul direct, pentru că, personal, constat că un instrument bun de marketing este folosit cel puţin impropriu.

1. Dăm un card de discount şi nu înregistrăm datele. Minunat, de ce cheltuim pe carduri, când am putea face o simplă promoţie?

2. Dăm un card, înregistrăm meticulos detaliile şi apoi nu mai facem nimic. Splendid. Diferenţa e că omul a petrecut timp degeaba completând formularul.

3. Cazul de mai sus, dar habar nu avem ce a făcut în continuare clientul. A mai venit? Nu a mai venit? De ce? Întrebări care ar putea da răspunsuri valoroase pentru modul în care oferim beneficii clienţilor.

4. Îi transmitem mesaje nerelevante.  Ce dacă nu are copii, hai cu mesajul de copii. Ce dacă e vegetarian, hai cu carnea. Şi tot aşa…

5. Îi promitem marea cu sarea când îşi face cardul şi apoi nu facem decât, eventual, să îi dăm info de promoţii. Nici acelea selectate după profil.

6. Îi mai luăm din privilegii înapoi. E an de criză, deh. Luaţi, luaţi, că pe urmă ia şi el calea concurenţei.

7. Nu personalizăm mesajele. dacă tot scrie cum îl cheamă, domnilor, doamnelor, măcar un mail merge dacă nu o aplicaţie mai deşteaptă poate rezolva anonimatul. Există o droaie de furnizori de servicii de direct mail în piaţă. Unii chiar buni.

8. Cardurile urâte nu plac nimănui. Sunt multe exemple de firme care au dat lovitura cu un card doar pentru că arăta bine. Şi la fel de multe, unele autohtone, care arată cum companiile respective nu au reuşit să valorifice atuul incontestabil al lifestyle-ului.

9. Campanii cu oferte zgârcite. Păi decât te miri ce şi mai nimic la cinci mii de clienţi, mai bine mai mult şi remarcabil la cinci sute… Cum îi alegi?

10. Neglijarea preferinţelor de comunicare. Omul zice că vrea email,  tu iei cel mai stupid telemarketer de pe pământ şi mai încerci să îi mai vinzi încă o dată pachetul pe care l-a mai refuzat, prima dată politicos şi a doua oară enervat.

Despre etapele din ciclul de viaţă… data viitoare.

Şi bonus.

De ce ar purta cardul tău în portofel? Ce faci semnificativ diferit faţă de competiţie?

Cardul e un instrument de cunoaştere a clientului. Are alternative, uitaţi-vă la ce minuni fac Amazon sau Victoria’s Secret, care ţin minte de pe ce IP intri şi ce ai făcut de fiecare dată. Your page pe yahoo. şi tot aşa.

la Miss Univers, cel mai mult mi-a plăcut juriul

Invitată să particip la preselecţia pentru Miss Univers România, am contemplat un nou eşantion. Din acela îngust, cum fac geologii când taie mineralul în felii subţiri de se vede prin ele.

Domnişoarele au fluturat gene, bucle, aripioare hrănite de la fast food şi remarci studiate. Cred cu tărie că românca e mai mult de atât, mă înspăimânt că ele credeau că sunt minunate. Sper să fi apărut acea miss  care să reprezinte, totuşi, România.

Din bulele emise de frumoasele posesoare de sâni şi fese, după care ofta, neştiut, o întreagă categorie masculină la poalele scării pe care se perindau tocurile înalte ale frumuseţilor, nu mă abţin şi citez.

Sunt o fire comunicativă şi fotogenică…

Dacă eşti o fire egoistă, ieşi în evidenţă…

Ce calităţi am? (botişor roz, lucios, intens studiat, ţuguiat a gândire) Picioarele, părul…

Aşadar, cel mai mult mi-a plăcut juriul, deşi mă întreb dacă există vreo cantitate suficient de mare de energie în Univers ca să determine saltul frumuşelelor locale la standardul celor care le priveau.

Iar revelaţia a fost imensitatea efortului maşinii uriaşe de tocat care transforma nişte adolescente banale, cu bube pe faţă, înpotenţiale miss-e. Înscrise pe un site făcut cu trudă, preselectate, selectate, votate, machiate, îmbrăcate, plimbate…

Nu aş fi avut energia necesară ca să organizez tot balamucul presupus de această mega-producţie. Plecăciuni.

hall of fame

Dacă cineva mi-ar fi spus că, la un an de la inventare, un produs de marcă proprie poate deveni produsul anului în România, aş fi râs. Dar mă uit la trofeul de pe masă şi constat că, acolo unde e entuziasm, neuron şi inspiraţie, se poate.

Mă gândesc la nebunia unui om, care nu doreşte niciodată să iasă pe scenă şi să dea interviu, care a intuit o poziţionare bună. apoi, marketeri pricepuţi şi franţuzoaice inspirate au pus într-un recipient cu un design răs-gândit un produs cu un conţinut răs-reinventat şi testat. În fine, ochi răbdători în ecranul computerului au citit şi aprobat planul de lansare, au avut grijă ca produsul să fie pe raft, şi au sprijinit mersul şovăielnic al primelor luni de vânzări.

Eu am crezut din secunda întâi. Am pe raftul din baie două produse cu marca asta. Unul dintre ele m-a salvat de la o super-iritaţie de la frumoasa piscină a clubului de fiţe la care mergeam la sport. Şi mă bucur că pot să spun despre oamenii ăştia că sunt oamenii mei.