Distopia


The Handmaid's Tale's' rings in handmaid's mouths explained - Insider

Sunt îmbrăcată în vișiniu, Am bluză și pantofi roșii, restul, inclusiv rucsacul, sunt lucruri vișinii. Mă urc, cu mască și mănuși, în mașină – e prăfuită de când n-am mai folosit-o. Cotesc reglementar pe strada pustie și mă duc la supermarket. Multe rafturi sunt complet goale – nu mai sunt nici măcar etichetele pe care scrie că, din păcate, produsul lipsește. În magazin nu e muzică. Sunt anunțuri seci, de la o voce masculină, să nu atingi alte legume decât cele pe care le cumperi, să nu cumperi mai mult decât trebuie și tot așa.

Sunt lucruri pe care le aveam pe listă, dar nu le găsesc. Iau altele. Planurile sunt alea pe care ți le poți face cu ce ai la îndemână. Pe rafturi zac, reci și mute, jucării de Paști. Scule de grădinărit. Următoarea persoană este la zece metri de mine.

Umplu sacoșele de rafie cu tot ce trebuie și cu câteva lucruri în plus. Plătesc cu o bucată de plastic. Ies la mașină, parcarea este trei sferturi goală. Pornesc, ies cu stângăcie de pe locul de parcare – nu am mai condus de o lună -, aproape mi se pare ciudat că sunt la volan, sunt singura femeie care conduce aici pe străzi – și mă târăsc, cu precauție, pe drum. În buzunarul rucsacului am telefonul cu pdf-ul documentului în care îmi declar scopul deplasării, ca să am voie să circul. Sper să nu fie o problemă dacă mă oprește poliția.

Sacoșele tac în portbagaj. Mă uit în oglinda retrovizoare și răsuflu ușurată: am ochelarii de soare. Sunt eu. Mă duc acasă.

Suntem suma alegerilor noastre


Deschid de dimineață Facebookul. Cineva istorisește cum și-a găsit, în București, pisica. Împușcată. Mă înfior. E o realitate pe care o resping cu toată ființa și mă bucur că în dimineața asta am ales să fiu în Sibiu, răspunzând la o elegantă invitație de a susține o conferință într-un eveniment de vindecare holistică.

Image may contain: indoor

Am venit, cu bucurie și cu autobuzul, să spun povești din Amazon. Dar nu despre asta este vorba. Am găsit, în noianul de aproape 40 de conferințe, 20 de seminarii și 70 de expozanți, o comunitate care nu doar că nu împușcă pisici, ci se orientează spre o reconectare personală și colectivă, non-violentă, îndreptată spre Bine.

Image may contain: foodMulți oameni frumoși, care nu s-au sfiit să sară la îmbrățișări după ora de vorbe despre experiențele din junglă. Posesori de aparate secrete, dintre care mi-a atras atenția o cutie numită Metatron :)).

Vecinul de alături de măsuța mea… decis să mă convingă că nu suntem un corp care are o experiență spirituală, ci, spunea el, un suflet. Adevărul lui. Când mi-a căutat opinia, i-am spus, scurt, că sunt Dumnezeu. Asta a pus, brusc, capăt disputei pe care o căuta.

Paranteză pentru cititor: De fiecare dată când simți nevoia să arăți dreptatea TA, adevărul TĂU, opinia ta etc, mai uită-te o dată și întreabă-te  CINE are nevoie să aibă dreptate. Și DE CE.

Yoghini, terapeuți, practicanți de arte marțiale, astrologi, hipnotiști, consultanți de feng shui, producători de lucruri bune (trei mi-au atras atenția, căci pe mese aveau lucruri care radiau, efectiv. Miere, lavandă, structuri care copiau forme de geometrie sacră. Ei bine, și cristale frumoase, dintre care o splendidă pentagramă de cuarț s-a aninat la gâtul meu)… iarbă de grâu, aparate care de care mai ciudate.

Image may contain: one or more people, people sitting and people eating

Mă întorc azi, să onorez locul pus deoparte. Venind cu atobuzul, nu mi-am putut lua materiale… așa că o să desenez un poster și o să vorbesc, ca și ieri, cu oamenii. Până la ora următorului autobuz, care o să mă ducă din orașul în care oamenii au început să realizeze că e ceva în spatele corpului, al emoțiilor, al minții, ceva mai mare și mai frumos decât puteam concepe, și să mă ducă în cel în care cineva a împușcat un suflet. Căci acolo avem cel mai mult de lucru.

No automatic alt text available.

 

Unul. 1. Și-atât.


Image result for 7 steps imageNa, că am luat și noi boala de circulă prin State: cinci pași ca să slăbești, zece lucruri pe care să nu le faci ca să fii fericit, opt căi de a-ți îmbunătăți satisfacția la serviciu… Nu știu cum arată paginile voastre de Facebook, dar a mea aproape că se îngrețoșează de atâtea rețete, atâția pași. 20 de alimente care nu știu ce mai fac și ele. Rețetele nu-s rele… densitatea, însă, e cea care creează confuzia.

Image result for 12 steps imageProblema, de fapt, stă în claia de rețete cu care ești inundat. Și curg, una după alta, înstr-un șir nesfârșit, spălând, fiecare, amprenta celeilalte. La fiecare dintre ele te gândești: ah, ce idee bună. O să mă apuc de asta chiar de mâine. Și apoi altele, și altele. Acum, și drumul către iad e pavat cu bune intenții… dar mai grozav de atât ar fi să valorifici una dintre ideile astea bune. Una.
Ce-ar fi de făcut în năvala asta de informație? Ascultam, mai de mult, o predică a unei călugărițe budiste despre multitasking… spunea că dacă faci un lucru, energia se împarte la 1. Dacă faci 5, energia se împarte la 5. Logic. Știm că suntem mai neproductivi când suntem întrerupți tot timpul. Ieșirea și intrarea în fluxul de activitate ne costă timp. Logic ar fi să ne apucăm de un lucru. Unul singur. Nu de cinci. Nu de zece. Îl facem pe primul până îl stăpânim bine și apoi ne apucăm de ceilalți pași…

E simplu:

  • mintea reține, de obicei, vreo cinci lucruri. Hai șapte. Asta în RAM-ul imediat. Dacă trei sunt lucrurile de cumpărat pentru diseară, mai rămân două spații libere :))). Mama uitării e lista, așa că ia-ți caietul sau agenda sau telefonul mobil și fă-ți  o notă cu ce vrei să faci.
  • apucă-te imediat, chiar din ziua respectivă. A doua zi n-o să ți se mai pară important și o iei de la capăt cu spălarea la creier.
  • menține intenția în funcțiune minimum trei săptămâni. Cam atât îi trebuie minții să se familiarizeze cu ideea că tu faci, regulat, un anumit lucru.
  • evaluează intermediar. Nu te pedepsi dacă nu a funcționat încă.

Dar lucrurile importante sunt două, a propos de numere:

Ai decis să faci ceva ca să crești, ca să te dezvolți, ca să îmbunătățești calitatea vieții tale. Ai decis? Dacă rămânem doar la nivelul de a fi inspirat de o idee trecătoare, nu avem nicio garanție că o să ne putem menține nivelul de hotărâre în privința acelui lucru.

Dacă ai șapte alimente, doișpe pași, cinci comportamente și tot așa, începe cu unul. Unul singur, pe care să îl practici și să îl practici și să îl practici până l-ai învățat. Firește, dacă e vorba de turmeric, nu e nimic de învățat, în afară de rețete… dar te provoc: poți să faci 21 de rețete diferite, toate cu turmeric? Și uite-așa venim de-acasă.

 

despre știința de a trăi cum vrei tu


Ieri, într-un tren care a așteptat două ore în câmp reparația necesară pentru restaurarea sistemului de dirijare a trenurilor, pus pe butuci de niște băieți care au furat cabluri (no comment), am răbdat, recunosc, cu mare greutate, tirada unui nene, evident provenit din ”structurile” de dinainte de 1989. Pe undeva, pe la mijlocul tunătoarei deversări de negativitate, căci nimic nu e bine și el e cel mai deștept etc., a recunoscut că a deținut poziții ministeriale fără studii :), ceea ce mi-a adus aminte de glorificarea comunistă a mediocrității. . Neimportant. Important e că îl auzea tot vagonul și că a stors-o pe doamna din fața lui, emigrantă româncă în America întoarsă în țară pentru o vacanță de Paști.

Am încercat de toate. Respirație, meditație, căștile în urechi – nimic nu mergea. Apoi m-am gândit câți or fi la fel. Și ce balast de neînchipuit este masa asta, aparent inertă, dar,de fapt, profund negativă. Aproape că simțeam un fel de legătură între oprirea încăpățânată a trenului în câmp și felul ăsta de a gândi…  Când, în sfârșit, m-am resemnat și am decis să nu intervin, trenul s-a pus în mișcare.

Nenea ăsta, cu manifestarea atroce de aroganță, negativitate și sunetul de trombon triumfător, m-a făcut să îmi revizitez prezentarea pentru bucata de curs de comunicare pe care urma să o susțin în mai  puțin de două ore (un motiv de recunoștință, deși poate ar fi funcționat și o metodă mai puțin hapsână), dar – cel mai important – m-a pus tare pe gânduri, pentru că era exemplul perfect de om care trăiește în furie, frustrare, ego și refulare.

Întâmplător sau nu, astăzi am dat peste un filmuleț genial, grație National Geographic,  care arată baza științifică a unui mod de viață axat pe  prezență în acum și pe bunătate. Vă las să trageți concluziile, iar domnului din tren îi urez sănătate. Va avea nevoie.

Dulcea mireasmă a mediocrităţii


De dimineaţă, la „revista presei”, dau un tur prin emailuri şi găsesc unul de la un grup de linked in. Un domn destul de necopt care ne propune un titlu: Se mai merită să… ?

Am crescut într-o familie care credea că unghiile, pantofii şi limba română fac parte din cartea de vizită. De-aia iubesc arta de saltimbanc lingvistic a Anei Barton, care face cu cuvântul ce fac, la ţară, bunicile cu colacii: îl amestecă, îl împleteşte, îi dă cele mai potrivite arome şi îl coace bine în pântecul creierului ei de femeie deşteaptă.

Dacă nu ştii să vorbeşti, taci din gură. Mărturisesc că habar nu am ce era în articol. Poate era interesant. Dar titlul a trimis grupul respectiv direct la lada de gunoi a istoriei mele profesionale.

Apoi, uitându-mă la ecranul roz al televizorului (băieţii ăştia ştiu cum e cu efectul de suprasaturare în publicitate? sau merg pe ideea că o reclamă, cât de proastă ar fi, îşi face treaba dacă plăteşti suficientă difuzare?…) am început să mă gândesc la un subiect propus de nişte oameni mult mai inteligenţi, educaţi şi celebri, într-o cărticică roşie, lansată la cel mai recent târg Gaudeamus.

Şi urmează a doua poveste. Răbdare, totul are legătură.

Sunt în 1988, repartizată la Combinatul Siderurgic din Călăraşi. Comunitatea se remarca în vremea aceea prin întreruperi frecvente ale curentului electric, nimic de mâncare în magazine (pe cartelă apucai, dacă stăteai la coada cu bătăi, o bucată de carne de 1 mai şi una de 23 august. La propriu) şi cu o populaţie profund plictisită. Ca atare. sporturile de bază erau băuta, încurcăturile extraconjugale, bârfa şi conectarea de tip mafiot pentru o bucată de caşcaval de la machidonu’ care era inginer la fabrica din Feteşti. În mediul ăsta grozav, grozav, dacă găseai pe unul să îţi facă acordul între substantiv şi atribut, era ‘telectualu’ urbei. Recunosc că acordul între subiect şi predicat era ceva mai răspândit. Poate la 50% din populaţie. Şi mai recunosc că dominanţa gulerelor albastre importate de prin Moldova poate că afectase calitatea unei urbe mici şi liniştite în care megalomanul de Ceauşescu  se gândise să tragă o linie dreaptă de la Dunăre şi să aducă barje cu minereu de prin cine ştie ce colţ de lume… un eşec pe toată linia, după umila mea părere.

Deci. În acest mediu performant aterizez eu. Ingineră, proaspăt ieşită din facultate cu  o medie uriaşă, care mi-a permis să îmi aleg oraşul cel mai apropiat de Bucureşti… Detestată pentru origine şi provenienţa geografică. După o primă etapă cu cizme de cauciuc şi „şalopete”, lucrând la un loc care nici nu fusese construit încă, privata la poala clădirii şi un maistru şef de Birou al Organizaţiei de Bază, Doamne, ce halucinant sună, ajung într-un locşor mai liniştit. Un cazan de abur care se baza pe arderea gazelor reziduale de la cocserie. Gazele alea conţin sulf, fireşte. Sulful, când arzi chestiunea, se transformă în dioxid de sulf. Ăsta, când dă de apă, se transformă într-un acid. Care acid ronţăia meticulos cazanul de abur şi astfel toată instalaţia se punea pe butuci câte două săptămâni, iarna şi vara.

Io, cu mintea mea de copil nătâng, mă gândesc că un asemenea timp de reparaţie e o tâmpenie, şi ce-ar fi să trecem gazul ăsta printr-o coloană de absorbţie ca să scăpăm de dioxidul de sulf. Zis şi făcut. Aflu cifre, volume, mă gândesc ce fel de coloană, cum ar funcţiona… asta ducea la maximum o reparaţie la 2 ani. Mă duc, încântată, la şefu’ de secţie. Ăla tânăr, că mai era unul, mai bătrân şi mai înţelept. Nici nu mă dezmeticesc bine şi mă trezesc mutată în schimbul doi. Era penalizarea pentru excelenţă. Pentru performanţă. Pentru lipsa de mediocritate.

Pentru că atunci era ruşine să ieşi din rând. Acum nu mai e, dar, cumva, şerpeşte, mediocritatea s-a infiltrat şi în postcomunism. Poartă costum şi cravată acum, sau genţi scumpe. Are cont la bancă. Mecanica e aceeaşi cu cea a caşcavalului de la inginerul machidon: nişte semivalori, clădindu-se una pe alta într-un castel de cărţi de joc al puterii şi ajungând să ne sfideze pe noi, oameni cinstiţi şi citiţi, cu agramatismele lor de la coada oii sau cu limuzinele de lux pe care le parchează neîndemânatic, neştiind că la banii şi la maşina ceea ar putea să îşi permită un amărât de şofer.

Comunismul s-a prăbuşit în subconştient, iar de acolo ecoul mediocrităţii a contaminat încă o generaţie. Mai am speranţă la cei care au acum douăzeci şi ceva de ani şi care au câştigat, anul ăsta, alegerile. Poate ne contaminează şi pe noi, ăia mai copţi. Amin.

Sfântă Mare Inerție


Grafitul este un material ciudat. Deși „se poartă” ca un metal şi conduce căldura şi electricitatea, e moale, se foloseşte ca alifie şi complet inert.  Pare ciudat că tot ceea ce se întâmplă „rău” împrejurul nostru are, la origine, sâmburele de inerţie. 

Pe toate mediile de comunicare se strigă împotriva proiectelor cu potenţial de dezastru ecologic sau geologic, de tip Roşia Montană şi Chevron. Proiecte care au ajuns în atenţia publică în momentul în care se aflau în prag de demarare, după ce au trecut toate pragurile aprobărilor şi autorizaţiilor…

Ne plângem de guvern, după ce 70% dintre noi nu s-au dus la vot, măcar ca să îşi anuleze buletinul de vot. O inerţie care seamănă cu zicerea cinică de dinainte de 1989: mămăliga nu explodează.

Mai mult, inerţia se trage de la nivel individual. Suportăm şefi abuzivi, salarii mult sub limita demnităţii, parteneri care nu doar nu ne iubesc, ci practică violenţa verbală, izolarea financiară şi, din păcate, uneori, vătămarea fizică. Scopul? Controlul. Ne simţim controlaţi, victime ale unei situaţii care pare să ne depăşească.

Departe a de a fi un elogiu pentru activismul exagerat sau chiar violent, gândul  dintre rânduri arată cu degetul spre tentaţia de a ne alege poziţia de victimă.  Hipnotizată de suferinţă, într-un fel de sindrom Stockholm, îşi urmăreşte agresorii fără să reacţioneze. 

Le permite să îi încalce, treptat şi invaziv, Linia de Argint care zice „până aici, pentru că de aici începe compromisul cu valorile mele fundamentale”. Şi asta nu pentru că suntem cârpe, ci fiindcă ne e frică, tare frică, să nu pierdem ceva fundamental. Iubirea celuilalt (ce fel de iubire are cineva care urlă la tine? sau care îţi controlează telefoanele?), sau acceptarea socială a lipsei de opţiuni. Unul dintre inamicii noştri principali este  românescul „merge şi aşa”, care ne-o fi asigurat rezistenţa pe perioada urgiilor istoriei, dar e clar un obstacol împotriva progresului nostru ca popor.

Mobila care şade într-un colţ, frumos, are o destinaţie clară: târgurile de artă. Nu vieţile noastre. E timpul să schimbi ceva, e un moment bun, începe un an nou… deci ce vrei să schimbi?

Imagine

pe ici, pe colo, prin punctele esenţiale


pe ici, pe colo, prin punctele esenţiale

să se revizuiască, primesc! Dar să nu se schimbe nimica; ori să nu se revizuiască, primesc! dar atunci să se schimbe pe ici pe colo, şi anume în punctele… esenţiale… Că bine zicea bătrânul Caragiale.

Undeva între disperare şi frustrare, din cauza ultimelor săptămâni în care am întâlnit oameni cu care tot lucrez de cel puţin un an, şi care sunt blocaţi în stări de care ar fi trebuit să scape de mult, realizez punctele comune ale situaţiilor: cu toţii sunt într-un prag de mare schimbare. Au o indicaţie clară asupra schimbării. Gandhi zicea că dacă vrei schimbarea, trebuie să FII schimbarea. Cu alte cuvinte, să ai curajul să scoţi capul din stratul moale şi cald cu care ţi-ai căptuşit viaţa (aceea care nu îţi place) pentru un pic de confort, şi să faci pasul acela în gol, ştiind că undeva, Cineva o să materializeze o treaptă pe care să păşeşti.

Când eşti aliniat cu talentele şi scopul tău, singurul lucru care te mai poate despărţi de acea curgere frumoasă şi plină de surprize, care e viaţa, este încăpăţânarea de a sta cantonat într-o stare fără potenţial. Ca o bilă care se află pe fundul unui castron. Acolo, la potenţialul minim, nu se mai poate întâmpla nimic, în afara înţepenelii cronice.

change 1

Şi atunci vine momentul acela, în care încrederea şi curajul îi dau fricii peste ceafă, şi păşeşti în gol. Chiar o faci. Asta îi dă bilei primul impuls, şi e uluitor cum se răsucesc toate în Univers, într-un fel paradoxal, şi se rearanjează sfidând toate regulile fizice şi ale cauzalităţii, misterios şi minunat, ca să acomodeze noua stare în care te-ai autodesenat.

Fizica cuantică a determinat că locul unei particule subatomice se schimbă când te gândeşti la ea. Avem puterea de a mişca munţii, la propriu, şi o folosim atât de puţin, încât, ca specie umană, suntem de râsul Universului. Bine-bine, dar cum schimb? Cum schimb?

E simplu… what you resist, persists, zice englezul.  În loc să te concentrezi pe situaţia curentă, fie ea o lipsă, fie un exces de lucruri, stări sau sentimente pe care nu le doreşti, ai, din nou, de făcut ceva ce sfidează tiparele cu care am fost amprentaţi din fragedă copilărie. Stai cu mintea la rezultat, nu la situaţia curentă. Concentrează-te să vezi filmul de la sfârşit la început, ca să oferi putere de manifestare acestui sfîrşti dezirabil.

seeds-of-change

Vrei iubire? Binecuvântează toate cuplurile care se sărută, înconjoară-te de lucruri pereche, nu te mai gândi de fiecare dată „păi eu nu am pe nimeni şi uită-te la ăştia”. Vrei bani? Binecuvântează tot ce e abundent: o pădure, o grămadă de bănuţi, un morman de pietre, valurile de legume de pe tarabele acestui anotimp. Vrei sănătate? Binecuvântează tot ce are mare vitalitate, de la bebeluşi la soarele de pe cer, de la fructe la oamenii care fac jogging în parc. Subconştientul tău se va deschide şi va lucra la posibilitatea ca lucrurile să fie aşa cum vrei, nu aşa cum te-ai înţepenit.

E simplu. Începe cu starea de final, şi cu recunoştinţa că această stare se întâmplă. Pentru că o dată cerut, lucrul acela e acolo, trebuie doar să îţi deschizi inima ca să îl primeşti în această Realitate în care funcţionăm.

câţi oameni ai ajutat azi?


M-am obişnuit să privesc în afară, în Lume, cu atenţia şi curiozitatea observatorului aflat în plin proces de instruire. Din fiecare lucru care se petrece în jurul meu învăţ încă ceva, şi încă ceva, iar şi iar.

Venind de la nişte cumpărături aparent non-necesare, încerc să parchez şi văd o doamnă cu un coc de nuntă, păr proaspăt vopsit şi o grămadă de cumpărături mici baletând pe stradă, după care plasa se rupe şi femeii i se împrăştie totul pe jos. Scot din portbagaj o sacoşă bună şi i-o ofer. Ajunsese în poartă şi a declinat favorul.

Fug la bancă, să plătesc rata la casă (mulţumesc, mulţumesc, am avut şi luna asta bani) şi pe drumul de întoarcere, la intersecţia de la Băneasa, văd un bătrân cu un parkinson aşa avansat, că abia mergea. Nu era cerşetorul de profesie. Curat, demn şi încercând să strângă bani pentru o operaţie care reprezintă ultima lui speranţă. Aveam o grămadă de bani mărunţi în portofel. I-am scos pe toţi. Mă gândeam că aşa am făcut loc ca să vină următorii 🙂

Astăzi, de ziua nepotului meu, la mult-aşteptatul prânz în familie,  am ajuns la restaurant cu 15 minute mai devreme. Suficient ca să punem de o mică surpriză, cu ajutorul şefei de local: un moment punctat cu tortuleţ şi lumânărică, fiindcă azi era ziua aceea specială în care la noi, în limba română, nu se întâmplă mai nimic, dar în engleză devii adolescent:  proaspătul teenager a mâncat tot, s-a bucurat şi apoi  a vrut să îşi cheltuiască banii primiţi cadou pentru un telefon smart, nou şi cool. Andrei al meu are şi el nevoie de un telefon „de tabără”, care să ştie să sune şi să facă poze, aşa încât să nu mai strice smartphone-ul lui ca pe acela de anul trecut, mega zgâriat în cort. Mergem în mall, fireşte…

La Vodafone e coadă şi nu au telefoanele pe care le voiam. Între timp s-au făcut trei… hai să folosim şi puncte şi reduceri… la un dealer :). Foarte drăguţ, băiatul rezolvă parţial problema, timp în care două doamne năuce intră să caute standul 168. WTF?… Mă lămuresc ce căutau, pantofi, aici ştim toate magazinele de pantofi şi le descâlcim pe doamnele rătăcite.

Plec cu factura şi chitanţa, o să scriu un email pe site-ul dealerului, băiatul ăsta a fost absolut exemplar, zâmbeşte, fericit, pentru că îi spun că am să scriu. Şi chiar am să scriu.

Alex, nepotul meu, se uită cu ochii lui mari şi atenţi şi calzi, care nu ratează nimic (copilul ăsta are cel mai evoluat scanner personal din câte cunosc) şi mă întreabă: pe câţi îi mai ajuţi azi? Pe câţi vor avea nevoie, Alex. Cu ce pot. Pentru că am văzut comunităţi  care se bazează pe mentalitatea asta şi pentru că, aşa cum băiatul de la dealerul Vodafone a făcut azi diferenţa, la fel cineva poate remarca mâine. În Dharamsala, dacă îţi cădea ceva jos săreau trei să te ajute. Dacă te opreai, dezorientat, în stradă, nu exista să nu întrebe cineva unde vrei să ajungi. Dacă un bătrân urca greu treptele templului principal, veneau din spate doi tineri, fără să întrebe chestia clasică „te pot ajuta cu ceva?”, la care, de obicei, din politeţe, spunem „Nu.”, şi îl purtau pe sus până trecea de scările abrupte. Cred sincer într-o civilizaţie bazată pe bunăvoinţă, nu ajutor cu forţa, ci doar bunăvoinţă: vezi când celălalt are nevoie de ceva, îi ceri aprobarea din ochi, şi apoi lucrurile curg de la sine.

Aştept să văd manifestarea gândului pe care îl am, referitor la Fundaţie. Visez o Fundaţie a Bunei Voinţe. Unde să se adune în cont fapte bune, făcute pentru oameni pe care nu îi cunoaştem… sau pentru cei dragi. Nu pentru noi înşine. Cunosc oameni care au în vene spiritul de a ajuta, aş vrea să îi pot clona, sau să existe un program magic de replicare a energiei lor în cei cărora nu le pasă nici cât să îşi ducă gunoiul de pe masă la lada dedicată.

Bunăvoinţă. Voinţa de a face bine. Voinţa de a face ceva bun pentru alţii decât pentru tine. Iată un gând interesant pentru ziua care începe mâine, 22 iulie: lună plină, timp de cules şi de gândit.

Puterea numelui


pentru că ne placeEu nu beau Coca Cola. Sau, mai exact, după ani de consum înverşunat, nu mai beau Coca Cola. Dar băieţii ăştia au un marketing absolut fenomenal. Ideea campaniei lor cu numele mic a venit de la o agenţie new-yorkeză, care se cheamă Wunderman, la cererea de a creşte din nou popularitatea băuturii legendare în Australia, în 2011.

Succesul formidabil a determinat reacţii din partea clienţilor, care au reclamat că nu îşi găsesc numele, şi managerii proiectului au adăugat încă 5o de nume la cele iniţial alese după frecvenţa cu care apar.

Campania a explodat şi la noi (şi chiar aşa, în planningul iniţial există o fază numită explode) şi iată că eu, cea care (nu mai ) cumpără băuturi carbogazoase, cad azi în păcat şi iau două sticle de o jumătate, pentru că mă intriga experienţa pe care o promitea domnişoara îmbrăcată cu inevitabilul tricou roşu. Dincolo de casele hypermarketului, o altă domnişoară, foarte serioasă, cu o imprimantă HP superrrrrbă (imprimanta, da?) îmi imprimă cutia mea de Coca Cola personalizată. NU o să o beau, să ne înţelegem bine, dar îmi place la nebunie execuţia campaniei .

De Crăciun, primesc de la unul dintre clienţii mei (mulţumesc, Mihaela) o sticlă de vin personalizată. Da, cu numele meu pe ea. NU pot difuza o fotografie, pentru că recunosc că nu am păstrat-o, ci am băut-o. Probabil asta dovedeşte că e mai important să bei un vin bun cu cineva drag decât să îţi pui numele în vitrină ca pe sfintele moaşte.

personalized pageCompanii majore se străduiesc să îşi personalizeze experienţa de brand, astfel încât produsul lor să devină semnificativ. Amazon e primul care îmi vine în minte. Numele proştilor pe toate gardurile? Ei bine, DA, şi ne place la nebunie. Ne place să ni se spună pe nume, şi cei care au făcut cursuri bune de sales şi customer service îşi amintesc, cu siguranţă, că bunele practici recomandă să pronunţi numele celuilalt de minimum două ori într-o conversaţie.

Îmi amintesc de o campanie de revitalizare a clientelei de business class, la British Airways, simplă ca toate ideile bune: stewardesa care avea în grijă compartimentul privilegiaţilor trebuia să înveţe, înainte de cursă, numele fiecărui pasager de pe fiecare loc. Apoi venea şi îţi spunea „bună dimineaţa, doamnă Smith”. Plăcere maximă. Orgasm garantat. Business recuperat :). Pentru că ne dorim, în epoca asta de masă, să fim trataţi ca persoane, şi nu ca elemente dintr-un segment de populaţie-ţintă. Fiecare lucru care ne ajută să ieşim un pic din înregimentarea asta a fost adoptat cu braţele deschise: ne-am personalizat „jachetele” telefoanelor mobile, ne-am îmbrăcat computerele prea serioase în hăinuţe colorate şi expresive, ne-am luat carduri bancare pe care am pus pozele pisicilor şi ale iubiţilor. Numele are ceva magic în el, de câte ori îl vedem sau îl auzim vine un fel de lassou invizibil, care ne duce, înhămaţi, către sursa care l-a emis.

Poate că ar trebui să ne punem toate numele pe toate gardurile. Pentru că, dacă funcţionează ipoteza conform căreia fiecare nume are o energie asociată, câtă energie ar putea strânge gardul cu pricina…

Aplicaţie pentru cei care vor să folosească energia asta în scopul creşterii personale: crearea „cărţii” care se numeşte EU. în care scrii, lipeşti poze decupate din reviste, sau printuri după chestii care ţi-au plăcut. O decriptare vizuală a ta, care te ajută să îţi identifici ariile de confort şi să îţi aliniezi viziunea la ceea ce îţi face, realmente, bine. Foloseşte un format care să îţi permită să faci permutări cu paginile, s-ar putea să îţi vină idei de grupare a materialelor pe măsură ce le aduni 🙂

Iar dacă îţi cauţi inspiraţia pentru a realiza campanii personalizate, încearcă un click la

https://www.google.ro/search?q=personalization+campaigns&source=lnms&tbm=isch&sa=X&ei=zwrjUaPaIsePOIa-gLgL&ved=0CAkQ_AUoAQ&biw=1024&bih=491#facrc=_&imgdii=_&imgrc=cpZBkPiU72wl_M%3A%3BbeKh2GyIvaMcEM%3Bhttp%253A%252F%252Fimage.slidesharecdn.com%252Ftheresponseratesofpersonalizedcross-mediamarketingcampaigns-100512090546-phpapp02%252F95%252Fslide-1-728.jpg%253F1273677919%3Bhttp%253A%252F%252Fwww.slideshare.net%252FMarketPathAC%252Fthe-response-rates-of-personalized-crossmedia-marketing-campaigns%3B728%3B942