Unul. 1. Și-atât.


Image result for 7 steps imageNa, că am luat și noi boala de circulă prin State: cinci pași ca să slăbești, zece lucruri pe care să nu le faci ca să fii fericit, opt căi de a-ți îmbunătăți satisfacția la serviciu… Nu știu cum arată paginile voastre de Facebook, dar a mea aproape că se îngrețoșează de atâtea rețete, atâția pași. 20 de alimente care nu știu ce mai fac și ele. Rețetele nu-s rele… densitatea, însă, e cea care creează confuzia.

Image result for 12 steps imageProblema, de fapt, stă în claia de rețete cu care ești inundat. Și curg, una după alta, înstr-un șir nesfârșit, spălând, fiecare, amprenta celeilalte. La fiecare dintre ele te gândești: ah, ce idee bună. O să mă apuc de asta chiar de mâine. Și apoi altele, și altele. Acum, și drumul către iad e pavat cu bune intenții… dar mai grozav de atât ar fi să valorifici una dintre ideile astea bune. Una.
Ce-ar fi de făcut în năvala asta de informație? Ascultam, mai de mult, o predică a unei călugărițe budiste despre multitasking… spunea că dacă faci un lucru, energia se împarte la 1. Dacă faci 5, energia se împarte la 5. Logic. Știm că suntem mai neproductivi când suntem întrerupți tot timpul. Ieșirea și intrarea în fluxul de activitate ne costă timp. Logic ar fi să ne apucăm de un lucru. Unul singur. Nu de cinci. Nu de zece. Îl facem pe primul până îl stăpânim bine și apoi ne apucăm de ceilalți pași…

E simplu:

  • mintea reține, de obicei, vreo cinci lucruri. Hai șapte. Asta în RAM-ul imediat. Dacă trei sunt lucrurile de cumpărat pentru diseară, mai rămân două spații libere :))). Mama uitării e lista, așa că ia-ți caietul sau agenda sau telefonul mobil și fă-ți  o notă cu ce vrei să faci.
  • apucă-te imediat, chiar din ziua respectivă. A doua zi n-o să ți se mai pară important și o iei de la capăt cu spălarea la creier.
  • menține intenția în funcțiune minimum trei săptămâni. Cam atât îi trebuie minții să se familiarizeze cu ideea că tu faci, regulat, un anumit lucru.
  • evaluează intermediar. Nu te pedepsi dacă nu a funcționat încă.

Dar lucrurile importante sunt două, a propos de numere:

Ai decis să faci ceva ca să crești, ca să te dezvolți, ca să îmbunătățești calitatea vieții tale. Ai decis? Dacă rămânem doar la nivelul de a fi inspirat de o idee trecătoare, nu avem nicio garanție că o să ne putem menține nivelul de hotărâre în privința acelui lucru.

Dacă ai șapte alimente, doișpe pași, cinci comportamente și tot așa, începe cu unul. Unul singur, pe care să îl practici și să îl practici și să îl practici până l-ai învățat. Firește, dacă e vorba de turmeric, nu e nimic de învățat, în afară de rețete… dar te provoc: poți să faci 21 de rețete diferite, toate cu turmeric? Și uite-așa venim de-acasă.

 

despre știința de a trăi cum vrei tu


Ieri, într-un tren care a așteptat două ore în câmp reparația necesară pentru restaurarea sistemului de dirijare a trenurilor, pus pe butuci de niște băieți care au furat cabluri (no comment), am răbdat, recunosc, cu mare greutate, tirada unui nene, evident provenit din ”structurile” de dinainte de 1989. Pe undeva, pe la mijlocul tunătoarei deversări de negativitate, căci nimic nu e bine și el e cel mai deștept etc., a recunoscut că a deținut poziții ministeriale fără studii :), ceea ce mi-a adus aminte de glorificarea comunistă a mediocrității. . Neimportant. Important e că îl auzea tot vagonul și că a stors-o pe doamna din fața lui, emigrantă româncă în America întoarsă în țară pentru o vacanță de Paști.

Am încercat de toate. Respirație, meditație, căștile în urechi – nimic nu mergea. Apoi m-am gândit câți or fi la fel. Și ce balast de neînchipuit este masa asta, aparent inertă, dar,de fapt, profund negativă. Aproape că simțeam un fel de legătură între oprirea încăpățânată a trenului în câmp și felul ăsta de a gândi…  Când, în sfârșit, m-am resemnat și am decis să nu intervin, trenul s-a pus în mișcare.

Nenea ăsta, cu manifestarea atroce de aroganță, negativitate și sunetul de trombon triumfător, m-a făcut să îmi revizitez prezentarea pentru bucata de curs de comunicare pe care urma să o susțin în mai  puțin de două ore (un motiv de recunoștință, deși poate ar fi funcționat și o metodă mai puțin hapsână), dar – cel mai important – m-a pus tare pe gânduri, pentru că era exemplul perfect de om care trăiește în furie, frustrare, ego și refulare.

Întâmplător sau nu, astăzi am dat peste un filmuleț genial, grație National Geographic,  care arată baza științifică a unui mod de viață axat pe  prezență în acum și pe bunătate. Vă las să trageți concluziile, iar domnului din tren îi urez sănătate. Va avea nevoie.

Dulcea mireasmă a mediocrităţii


De dimineaţă, la „revista presei”, dau un tur prin emailuri şi găsesc unul de la un grup de linked in. Un domn destul de necopt care ne propune un titlu: Se mai merită să… ?

Am crescut într-o familie care credea că unghiile, pantofii şi limba română fac parte din cartea de vizită. De-aia iubesc arta de saltimbanc lingvistic a Anei Barton, care face cu cuvântul ce fac, la ţară, bunicile cu colacii: îl amestecă, îl împleteşte, îi dă cele mai potrivite arome şi îl coace bine în pântecul creierului ei de femeie deşteaptă.

Dacă nu ştii să vorbeşti, taci din gură. Mărturisesc că habar nu am ce era în articol. Poate era interesant. Dar titlul a trimis grupul respectiv direct la lada de gunoi a istoriei mele profesionale.

Apoi, uitându-mă la ecranul roz al televizorului (băieţii ăştia ştiu cum e cu efectul de suprasaturare în publicitate? sau merg pe ideea că o reclamă, cât de proastă ar fi, îşi face treaba dacă plăteşti suficientă difuzare?…) am început să mă gândesc la un subiect propus de nişte oameni mult mai inteligenţi, educaţi şi celebri, într-o cărticică roşie, lansată la cel mai recent târg Gaudeamus.

Şi urmează a doua poveste. Răbdare, totul are legătură.

Sunt în 1988, repartizată la Combinatul Siderurgic din Călăraşi. Comunitatea se remarca în vremea aceea prin întreruperi frecvente ale curentului electric, nimic de mâncare în magazine (pe cartelă apucai, dacă stăteai la coada cu bătăi, o bucată de carne de 1 mai şi una de 23 august. La propriu) şi cu o populaţie profund plictisită. Ca atare. sporturile de bază erau băuta, încurcăturile extraconjugale, bârfa şi conectarea de tip mafiot pentru o bucată de caşcaval de la machidonu’ care era inginer la fabrica din Feteşti. În mediul ăsta grozav, grozav, dacă găseai pe unul să îţi facă acordul între substantiv şi atribut, era ‘telectualu’ urbei. Recunosc că acordul între subiect şi predicat era ceva mai răspândit. Poate la 50% din populaţie. Şi mai recunosc că dominanţa gulerelor albastre importate de prin Moldova poate că afectase calitatea unei urbe mici şi liniştite în care megalomanul de Ceauşescu  se gândise să tragă o linie dreaptă de la Dunăre şi să aducă barje cu minereu de prin cine ştie ce colţ de lume… un eşec pe toată linia, după umila mea părere.

Deci. În acest mediu performant aterizez eu. Ingineră, proaspăt ieşită din facultate cu  o medie uriaşă, care mi-a permis să îmi aleg oraşul cel mai apropiat de Bucureşti… Detestată pentru origine şi provenienţa geografică. După o primă etapă cu cizme de cauciuc şi „şalopete”, lucrând la un loc care nici nu fusese construit încă, privata la poala clădirii şi un maistru şef de Birou al Organizaţiei de Bază, Doamne, ce halucinant sună, ajung într-un locşor mai liniştit. Un cazan de abur care se baza pe arderea gazelor reziduale de la cocserie. Gazele alea conţin sulf, fireşte. Sulful, când arzi chestiunea, se transformă în dioxid de sulf. Ăsta, când dă de apă, se transformă într-un acid. Care acid ronţăia meticulos cazanul de abur şi astfel toată instalaţia se punea pe butuci câte două săptămâni, iarna şi vara.

Io, cu mintea mea de copil nătâng, mă gândesc că un asemenea timp de reparaţie e o tâmpenie, şi ce-ar fi să trecem gazul ăsta printr-o coloană de absorbţie ca să scăpăm de dioxidul de sulf. Zis şi făcut. Aflu cifre, volume, mă gândesc ce fel de coloană, cum ar funcţiona… asta ducea la maximum o reparaţie la 2 ani. Mă duc, încântată, la şefu’ de secţie. Ăla tânăr, că mai era unul, mai bătrân şi mai înţelept. Nici nu mă dezmeticesc bine şi mă trezesc mutată în schimbul doi. Era penalizarea pentru excelenţă. Pentru performanţă. Pentru lipsa de mediocritate.

Pentru că atunci era ruşine să ieşi din rând. Acum nu mai e, dar, cumva, şerpeşte, mediocritatea s-a infiltrat şi în postcomunism. Poartă costum şi cravată acum, sau genţi scumpe. Are cont la bancă. Mecanica e aceeaşi cu cea a caşcavalului de la inginerul machidon: nişte semivalori, clădindu-se una pe alta într-un castel de cărţi de joc al puterii şi ajungând să ne sfideze pe noi, oameni cinstiţi şi citiţi, cu agramatismele lor de la coada oii sau cu limuzinele de lux pe care le parchează neîndemânatic, neştiind că la banii şi la maşina ceea ar putea să îşi permită un amărât de şofer.

Comunismul s-a prăbuşit în subconştient, iar de acolo ecoul mediocrităţii a contaminat încă o generaţie. Mai am speranţă la cei care au acum douăzeci şi ceva de ani şi care au câştigat, anul ăsta, alegerile. Poate ne contaminează şi pe noi, ăia mai copţi. Amin.

Sfântă Mare Inerție


Grafitul este un material ciudat. Deși „se poartă” ca un metal şi conduce căldura şi electricitatea, e moale, se foloseşte ca alifie şi complet inert.  Pare ciudat că tot ceea ce se întâmplă „rău” împrejurul nostru are, la origine, sâmburele de inerţie. 

Pe toate mediile de comunicare se strigă împotriva proiectelor cu potenţial de dezastru ecologic sau geologic, de tip Roşia Montană şi Chevron. Proiecte care au ajuns în atenţia publică în momentul în care se aflau în prag de demarare, după ce au trecut toate pragurile aprobărilor şi autorizaţiilor…

Ne plângem de guvern, după ce 70% dintre noi nu s-au dus la vot, măcar ca să îşi anuleze buletinul de vot. O inerţie care seamănă cu zicerea cinică de dinainte de 1989: mămăliga nu explodează.

Mai mult, inerţia se trage de la nivel individual. Suportăm şefi abuzivi, salarii mult sub limita demnităţii, parteneri care nu doar nu ne iubesc, ci practică violenţa verbală, izolarea financiară şi, din păcate, uneori, vătămarea fizică. Scopul? Controlul. Ne simţim controlaţi, victime ale unei situaţii care pare să ne depăşească.

Departe a de a fi un elogiu pentru activismul exagerat sau chiar violent, gândul  dintre rânduri arată cu degetul spre tentaţia de a ne alege poziţia de victimă.  Hipnotizată de suferinţă, într-un fel de sindrom Stockholm, îşi urmăreşte agresorii fără să reacţioneze. 

Le permite să îi încalce, treptat şi invaziv, Linia de Argint care zice „până aici, pentru că de aici începe compromisul cu valorile mele fundamentale”. Şi asta nu pentru că suntem cârpe, ci fiindcă ne e frică, tare frică, să nu pierdem ceva fundamental. Iubirea celuilalt (ce fel de iubire are cineva care urlă la tine? sau care îţi controlează telefoanele?), sau acceptarea socială a lipsei de opţiuni. Unul dintre inamicii noştri principali este  românescul „merge şi aşa”, care ne-o fi asigurat rezistenţa pe perioada urgiilor istoriei, dar e clar un obstacol împotriva progresului nostru ca popor.

Mobila care şade într-un colţ, frumos, are o destinaţie clară: târgurile de artă. Nu vieţile noastre. E timpul să schimbi ceva, e un moment bun, începe un an nou… deci ce vrei să schimbi?

Imagine

pe ici, pe colo, prin punctele esenţiale


pe ici, pe colo, prin punctele esenţiale

să se revizuiască, primesc! Dar să nu se schimbe nimica; ori să nu se revizuiască, primesc! dar atunci să se schimbe pe ici pe colo, şi anume în punctele… esenţiale… Că bine zicea bătrânul Caragiale.

Undeva între disperare şi frustrare, din cauza ultimelor săptămâni în care am întâlnit oameni cu care tot lucrez de cel puţin un an, şi care sunt blocaţi în stări de care ar fi trebuit să scape de mult, realizez punctele comune ale situaţiilor: cu toţii sunt într-un prag de mare schimbare. Au o indicaţie clară asupra schimbării. Gandhi zicea că dacă vrei schimbarea, trebuie să FII schimbarea. Cu alte cuvinte, să ai curajul să scoţi capul din stratul moale şi cald cu care ţi-ai căptuşit viaţa (aceea care nu îţi place) pentru un pic de confort, şi să faci pasul acela în gol, ştiind că undeva, Cineva o să materializeze o treaptă pe care să păşeşti.

Când eşti aliniat cu talentele şi scopul tău, singurul lucru care te mai poate despărţi de acea curgere frumoasă şi plină de surprize, care e viaţa, este încăpăţânarea de a sta cantonat într-o stare fără potenţial. Ca o bilă care se află pe fundul unui castron. Acolo, la potenţialul minim, nu se mai poate întâmpla nimic, în afara înţepenelii cronice.

change 1

Şi atunci vine momentul acela, în care încrederea şi curajul îi dau fricii peste ceafă, şi păşeşti în gol. Chiar o faci. Asta îi dă bilei primul impuls, şi e uluitor cum se răsucesc toate în Univers, într-un fel paradoxal, şi se rearanjează sfidând toate regulile fizice şi ale cauzalităţii, misterios şi minunat, ca să acomodeze noua stare în care te-ai autodesenat.

Fizica cuantică a determinat că locul unei particule subatomice se schimbă când te gândeşti la ea. Avem puterea de a mişca munţii, la propriu, şi o folosim atât de puţin, încât, ca specie umană, suntem de râsul Universului. Bine-bine, dar cum schimb? Cum schimb?

E simplu… what you resist, persists, zice englezul.  În loc să te concentrezi pe situaţia curentă, fie ea o lipsă, fie un exces de lucruri, stări sau sentimente pe care nu le doreşti, ai, din nou, de făcut ceva ce sfidează tiparele cu care am fost amprentaţi din fragedă copilărie. Stai cu mintea la rezultat, nu la situaţia curentă. Concentrează-te să vezi filmul de la sfârşit la început, ca să oferi putere de manifestare acestui sfîrşti dezirabil.

seeds-of-change

Vrei iubire? Binecuvântează toate cuplurile care se sărută, înconjoară-te de lucruri pereche, nu te mai gândi de fiecare dată „păi eu nu am pe nimeni şi uită-te la ăştia”. Vrei bani? Binecuvântează tot ce e abundent: o pădure, o grămadă de bănuţi, un morman de pietre, valurile de legume de pe tarabele acestui anotimp. Vrei sănătate? Binecuvântează tot ce are mare vitalitate, de la bebeluşi la soarele de pe cer, de la fructe la oamenii care fac jogging în parc. Subconştientul tău se va deschide şi va lucra la posibilitatea ca lucrurile să fie aşa cum vrei, nu aşa cum te-ai înţepenit.

E simplu. Începe cu starea de final, şi cu recunoştinţa că această stare se întâmplă. Pentru că o dată cerut, lucrul acela e acolo, trebuie doar să îţi deschizi inima ca să îl primeşti în această Realitate în care funcţionăm.

câţi oameni ai ajutat azi?


M-am obişnuit să privesc în afară, în Lume, cu atenţia şi curiozitatea observatorului aflat în plin proces de instruire. Din fiecare lucru care se petrece în jurul meu învăţ încă ceva, şi încă ceva, iar şi iar.

Venind de la nişte cumpărături aparent non-necesare, încerc să parchez şi văd o doamnă cu un coc de nuntă, păr proaspăt vopsit şi o grămadă de cumpărături mici baletând pe stradă, după care plasa se rupe şi femeii i se împrăştie totul pe jos. Scot din portbagaj o sacoşă bună şi i-o ofer. Ajunsese în poartă şi a declinat favorul.

Fug la bancă, să plătesc rata la casă (mulţumesc, mulţumesc, am avut şi luna asta bani) şi pe drumul de întoarcere, la intersecţia de la Băneasa, văd un bătrân cu un parkinson aşa avansat, că abia mergea. Nu era cerşetorul de profesie. Curat, demn şi încercând să strângă bani pentru o operaţie care reprezintă ultima lui speranţă. Aveam o grămadă de bani mărunţi în portofel. I-am scos pe toţi. Mă gândeam că aşa am făcut loc ca să vină următorii 🙂

Astăzi, de ziua nepotului meu, la mult-aşteptatul prânz în familie,  am ajuns la restaurant cu 15 minute mai devreme. Suficient ca să punem de o mică surpriză, cu ajutorul şefei de local: un moment punctat cu tortuleţ şi lumânărică, fiindcă azi era ziua aceea specială în care la noi, în limba română, nu se întâmplă mai nimic, dar în engleză devii adolescent:  proaspătul teenager a mâncat tot, s-a bucurat şi apoi  a vrut să îşi cheltuiască banii primiţi cadou pentru un telefon smart, nou şi cool. Andrei al meu are şi el nevoie de un telefon „de tabără”, care să ştie să sune şi să facă poze, aşa încât să nu mai strice smartphone-ul lui ca pe acela de anul trecut, mega zgâriat în cort. Mergem în mall, fireşte…

La Vodafone e coadă şi nu au telefoanele pe care le voiam. Între timp s-au făcut trei… hai să folosim şi puncte şi reduceri… la un dealer :). Foarte drăguţ, băiatul rezolvă parţial problema, timp în care două doamne năuce intră să caute standul 168. WTF?… Mă lămuresc ce căutau, pantofi, aici ştim toate magazinele de pantofi şi le descâlcim pe doamnele rătăcite.

Plec cu factura şi chitanţa, o să scriu un email pe site-ul dealerului, băiatul ăsta a fost absolut exemplar, zâmbeşte, fericit, pentru că îi spun că am să scriu. Şi chiar am să scriu.

Alex, nepotul meu, se uită cu ochii lui mari şi atenţi şi calzi, care nu ratează nimic (copilul ăsta are cel mai evoluat scanner personal din câte cunosc) şi mă întreabă: pe câţi îi mai ajuţi azi? Pe câţi vor avea nevoie, Alex. Cu ce pot. Pentru că am văzut comunităţi  care se bazează pe mentalitatea asta şi pentru că, aşa cum băiatul de la dealerul Vodafone a făcut azi diferenţa, la fel cineva poate remarca mâine. În Dharamsala, dacă îţi cădea ceva jos săreau trei să te ajute. Dacă te opreai, dezorientat, în stradă, nu exista să nu întrebe cineva unde vrei să ajungi. Dacă un bătrân urca greu treptele templului principal, veneau din spate doi tineri, fără să întrebe chestia clasică „te pot ajuta cu ceva?”, la care, de obicei, din politeţe, spunem „Nu.”, şi îl purtau pe sus până trecea de scările abrupte. Cred sincer într-o civilizaţie bazată pe bunăvoinţă, nu ajutor cu forţa, ci doar bunăvoinţă: vezi când celălalt are nevoie de ceva, îi ceri aprobarea din ochi, şi apoi lucrurile curg de la sine.

Aştept să văd manifestarea gândului pe care îl am, referitor la Fundaţie. Visez o Fundaţie a Bunei Voinţe. Unde să se adune în cont fapte bune, făcute pentru oameni pe care nu îi cunoaştem… sau pentru cei dragi. Nu pentru noi înşine. Cunosc oameni care au în vene spiritul de a ajuta, aş vrea să îi pot clona, sau să existe un program magic de replicare a energiei lor în cei cărora nu le pasă nici cât să îşi ducă gunoiul de pe masă la lada dedicată.

Bunăvoinţă. Voinţa de a face bine. Voinţa de a face ceva bun pentru alţii decât pentru tine. Iată un gând interesant pentru ziua care începe mâine, 22 iulie: lună plină, timp de cules şi de gândit.

Puterea numelui


pentru că ne placeEu nu beau Coca Cola. Sau, mai exact, după ani de consum înverşunat, nu mai beau Coca Cola. Dar băieţii ăştia au un marketing absolut fenomenal. Ideea campaniei lor cu numele mic a venit de la o agenţie new-yorkeză, care se cheamă Wunderman, la cererea de a creşte din nou popularitatea băuturii legendare în Australia, în 2011.

Succesul formidabil a determinat reacţii din partea clienţilor, care au reclamat că nu îşi găsesc numele, şi managerii proiectului au adăugat încă 5o de nume la cele iniţial alese după frecvenţa cu care apar.

Campania a explodat şi la noi (şi chiar aşa, în planningul iniţial există o fază numită explode) şi iată că eu, cea care (nu mai ) cumpără băuturi carbogazoase, cad azi în păcat şi iau două sticle de o jumătate, pentru că mă intriga experienţa pe care o promitea domnişoara îmbrăcată cu inevitabilul tricou roşu. Dincolo de casele hypermarketului, o altă domnişoară, foarte serioasă, cu o imprimantă HP superrrrrbă (imprimanta, da?) îmi imprimă cutia mea de Coca Cola personalizată. NU o să o beau, să ne înţelegem bine, dar îmi place la nebunie execuţia campaniei .

De Crăciun, primesc de la unul dintre clienţii mei (mulţumesc, Mihaela) o sticlă de vin personalizată. Da, cu numele meu pe ea. NU pot difuza o fotografie, pentru că recunosc că nu am păstrat-o, ci am băut-o. Probabil asta dovedeşte că e mai important să bei un vin bun cu cineva drag decât să îţi pui numele în vitrină ca pe sfintele moaşte.

personalized pageCompanii majore se străduiesc să îşi personalizeze experienţa de brand, astfel încât produsul lor să devină semnificativ. Amazon e primul care îmi vine în minte. Numele proştilor pe toate gardurile? Ei bine, DA, şi ne place la nebunie. Ne place să ni se spună pe nume, şi cei care au făcut cursuri bune de sales şi customer service îşi amintesc, cu siguranţă, că bunele practici recomandă să pronunţi numele celuilalt de minimum două ori într-o conversaţie.

Îmi amintesc de o campanie de revitalizare a clientelei de business class, la British Airways, simplă ca toate ideile bune: stewardesa care avea în grijă compartimentul privilegiaţilor trebuia să înveţe, înainte de cursă, numele fiecărui pasager de pe fiecare loc. Apoi venea şi îţi spunea „bună dimineaţa, doamnă Smith”. Plăcere maximă. Orgasm garantat. Business recuperat :). Pentru că ne dorim, în epoca asta de masă, să fim trataţi ca persoane, şi nu ca elemente dintr-un segment de populaţie-ţintă. Fiecare lucru care ne ajută să ieşim un pic din înregimentarea asta a fost adoptat cu braţele deschise: ne-am personalizat „jachetele” telefoanelor mobile, ne-am îmbrăcat computerele prea serioase în hăinuţe colorate şi expresive, ne-am luat carduri bancare pe care am pus pozele pisicilor şi ale iubiţilor. Numele are ceva magic în el, de câte ori îl vedem sau îl auzim vine un fel de lassou invizibil, care ne duce, înhămaţi, către sursa care l-a emis.

Poate că ar trebui să ne punem toate numele pe toate gardurile. Pentru că, dacă funcţionează ipoteza conform căreia fiecare nume are o energie asociată, câtă energie ar putea strânge gardul cu pricina…

Aplicaţie pentru cei care vor să folosească energia asta în scopul creşterii personale: crearea „cărţii” care se numeşte EU. în care scrii, lipeşti poze decupate din reviste, sau printuri după chestii care ţi-au plăcut. O decriptare vizuală a ta, care te ajută să îţi identifici ariile de confort şi să îţi aliniezi viziunea la ceea ce îţi face, realmente, bine. Foloseşte un format care să îţi permită să faci permutări cu paginile, s-ar putea să îţi vină idei de grupare a materialelor pe măsură ce le aduni 🙂

Iar dacă îţi cauţi inspiraţia pentru a realiza campanii personalizate, încearcă un click la

https://www.google.ro/search?q=personalization+campaigns&source=lnms&tbm=isch&sa=X&ei=zwrjUaPaIsePOIa-gLgL&ved=0CAkQ_AUoAQ&biw=1024&bih=491#facrc=_&imgdii=_&imgrc=cpZBkPiU72wl_M%3A%3BbeKh2GyIvaMcEM%3Bhttp%253A%252F%252Fimage.slidesharecdn.com%252Ftheresponseratesofpersonalizedcross-mediamarketingcampaigns-100512090546-phpapp02%252F95%252Fslide-1-728.jpg%253F1273677919%3Bhttp%253A%252F%252Fwww.slideshare.net%252FMarketPathAC%252Fthe-response-rates-of-personalized-crossmedia-marketing-campaigns%3B728%3B942

Walk your talk. Say what you think. Think who you are.


Mă tot căznesc de câteva luni să înţeleg ce anume nu face clic, privind sutele de postere cu citate şi principii de viaţă afişate de lume pe mediile sociale.

Ideile sunt generoase, de fiecare dată, dar uneori există un fel de falie între cel ce le postează şi conţinutul lor. Oamenii afirmă nişte valori şi apoi, dacă te uiţi chiar şi la următoarea postare, se comportă exact la polul opus. Ceea ce nu îi împiedică să aspire la acele valori.

Aşa că am decis să explorez puţin tema fracturii cu pricina şi, săpând, fractura nu e singulară. E multiplă. Pe scurt: crezi în ceva, ceea te face să stabileşti o anumită scară de valori. Până aici, totul ok. Ele nu apar, însă, în comportamente.

ciclu aliniereMergem mai departe. Puţină răbdare, te rog 🙂

Privesc, ca de obicei, la şirul de persoane care au stat în fotoliul de antrenament al sufletului săptămâna asta. Cele trei felii ale fructului personal prezentat mai sus mai capătă două dimensiuni: ele ţin de relaţia cu exteriorul şi de cea socială. Pe scurt: prima şi cea mai complicată este atunci când tu, personal, nu eşti aliniat cu tine, cu credinţele profunde şi valorile tale. Acolo apar problemele psihologice.

În pasul următor, nu eşti aliniat cu ţinta. Ţinta e acel lucru pe care îl poţi face tu cel mai bine, care aduce maximum de beneficiu din manifestarea potenţialului pe care îl ai. Ne stabilim ţinte care nu au nicio legătură cu acest potenţial înnăscut şi pe care obişnuim să îl numim „misiune”. Mulţi întreabă: dar care e misiunea mea? E simplu. Gândeşte-te la lucrurile acelea care ţi-au ieşit uşor, şi pe care le faci cu plăcere. Eşti pe săgeţica gri dintre alinierea personală şi cea cu misiunea din linia exterioară.

Trecem mai departe. Cum se potriveşte tot ansamblul ăsta cu ceea ce ai ales să faci? Ai vocaţie de călugăr şi lucrezi într-o companie internaţională?… Sigur, exemplul e forţat. Dar, de multe ori, pentru că aşa ni se spune, facem Dreptul şi, după licenţă, ne dăm seama că nu avem ce căuta în sistemul legal. Credem că trebuie să ne căsătorim, fiindcă altfel mama ar fi distrusă. Şi aşa mai departe. Aici comportamentele programate prin educaţia primită de la părinţi, învăţători şi îngrijitori e factorul principal de deviere de la curs: depăşirea lui necesită curaj. Să deprogramezi lucruri pe care le-ai considerat literă de lege.

blaming cycleUltimul şi cel mai nebunesc lucru pe care îl facem este ca, în loc să ne uităm în interior şi să reparăm dezordinea din debaraua mental-emoţională, să proiectăm asta în exterior şi să criticăm, de fapt, ceea ce ne dereglează pe noi înşine. Aţi văzut un film care se cheamă The Shadow Effect? Dacă nu… căutaţi-l. Explică mult din acest paradox, în care trebuie să ne ducem în afară ca să exprimăm ce e greşit înăuntru.  Şi intrăm în comportamentele acelea cumplite care îi ţintuiesc pe ceilalţi la stâlpul infamiei, şi ne condamnă pe noi înşine. Aici se creează cercul vicios care ne trage adânc, în pântecele balenei, ne deprimă, ne aruncă în confuzie, în frustrare şi în furie. Uneori, ne refugiem în false valori, gen spiritualitate, ca să fugim de lumea exterioară. Nu vorbesc aici de adevăraţii sihaştri, ci de pseudo-maeştri sau practicanţi :)…

Respirăm adânc şi tragem linia după demonstraţia asta lungă.

Primul lucru e să afli în ce crezi. Care sunt valorile tale de bază. Fă-ţi o listă.

Apoi examinează principalele momente de la capăturl unei zile sau săptămâni, în care ai manifestat valorile astea. Dacă eşti în pană de inspiraţie, poţi folosi lista de mai jos. Dacă lipseşte ceva, adăugaţi (un comentariu la postarea de faţă ar fi de ajutor tuturor celorlalţi care o citesc)

matrice valori

Apoi alege una pe care să lucrezi…. şi lucrează minimum trei săptămâni la fiecare. Concentrează-ţi atenţia pe aria respectivă. Analizează cât din ceea ce faci exprimă valoarea.

Americanii spun „Walk the talk”, dar e mai mult de atât. Comportă-te aşa cum predici, predică aşa cum gândeşti, gândeşte aşa cum eşti. Soluţia pare să fie, din nou, un plonjon interior complet.  Dacă facem exerciţiul ăsta în grup, s-ar putea să sfârşim cu o lume mai bună, compusă din oameni mai liniştiţi şi fericiţi.

Înot plăcut, deci, în inima ta.

 

 

supă de vişine


Născută şi crescută în Bucureşti, prin perindările mele pe la campingurile de la Năvodari, în timpul vacanţei de vară, am auzit zvonuri despre un fel misterios de mâncare, cu parfum imperial austro-ungar, numită Supă de Vişine.

Azi, printr-una dintre circumstanţele misterioase care îmi guvernează, în ultima vreme, parcursul în viaţă am e aterizat într-un restaurant secuiesc, bazat porc şi cartofi, unde un vegetarian avea puţine de ales… şi, dintre toate supele doar una era fără carne, aşa că am hotărât să gust legenda.

calendar vechi :D

În faţa mea aterizează bolul cu supă rece ornat cu ceva care seamănă cu smântâna. Este, într-adevăr, o supă dulce. După şocul gustului, realizezi parfumul delicat de vişină, de scorţişoară… iar smântâna,de fapt, e frişcă. Experienţa e unică, deschizătoare de idei şi foarte roz, dulce, acrişoară. Încep să înţeleg de ce ayurveda predică să începi masa cu desertul…

Restaurantul e deschis într-o clădire veche, din Târgu Secuiesc, sunt împresurată de limba maghiară, din care nu înţeleg o iotă, mă simt de parcă vizitez o altă ţară, e chiar altă ţară şi îmi place. Aici, pe vremuri, înainte ca proprietarul să recapete clădirea, era sediul Miliţiei. NImic nu mai aminteşte de asta, în afară de parchetul uzat, dar şi patina acestuia, alături de obiectele vechi, pictate în stilul caracteristic, cu motive florale, face parte din şarmul locului.

???????????????????????????????

Dincolo de geamuri se ridică fantome şi supravieţuitori ai unor alte epoci, iar totul pluteşte într-un farmec greu de descris, pe care trebuie să fii orb ca să nu îl vezi. Fireşte, poate că dacă dormi nu vezi nimic :D.
Poate că senzaţiile culinare sunt mai de impact decât altele, dar un lucru e cert: de câte ori mă arunc în necunoscut, am parte de o surpriză mega plăcută, pentru că mă arunc cu graţie, fără să aştept nimic, dar ŞTIIND că nu poate urma decât  ceva bun.

Mai luaţi trenul din când în când şi ieşiţi din viaţa liniară, că uite unde te paraşutează soarta :).

Vă doresc un salt plăcut.