Ianuarie, Luni

Lucrurile devin din ce în ce mai ciudate. din ce în ce mai stranii. Lucrurile materiale nu mai au nicio atracţie. Nu îmi mai trebuie mâncarea, dar agreez mesele cu grupul pentru energia veselă pe care o degajă. Gânduri interesante vin spre analiză şi reflecţie. Am petrecut ceva timp rescriind cele 21 de afirmaţii contemplative despre iubire de la Deepak Chopra.

E zi de ceremonie, a patra dintre cele cinci. Ne apropiem, lent şi fluid, de final. Lucrăm, de dimineaţă, cu aspectele masculin şi feminin… pentru re-armonizare 🙂 şi totul se termină cu o baie veselă în râu. Ocazie cu care observ că de data asta ciupiturile de ţânţar sunt mult mai echitabil repartizate între membrii grupului.

A., care părea că a scăpat de urgia înfometaţilor mici şi insistenţi, a avut în compensaţie o întâlnire cu o omidă mică şi extrem de otrăvitoare,  care a lăsat o urmă aprigă pe picior şi parcă a deschis apoi poarta iadului pentru ţânţari. Cred că sunt mecanisme de declanşare a histaminei – dacă ceva o tulbură îşi dă drumul şi rezultatul e un cortegiu de mâncărimi extrem de enervante. Avem dialoguri extrem de intelectuale, ezoterice, filosofice, pe care le purtăm scărpinându-ne ca nişte maimuţe apucate, cu priviri uşor tâmpe :D. Mai rele decât ţânţarii sunt musculiţele mici cât cele de oţet, negre, care sug sânge şi lasă moştenire mici băşicuţe care ustură şi dor şi te mănâncă. Deh… totul are un preţ.

Jorge, puştiul de 11 ani, vine cu unul dintre membrii comunităţii, însoţit de o tulpină lungă, subţire şi mlădioasă, de palmier, de vreo zece metri lungime. Mă întreb ce urmează. Puştiul îşi pune, liniştit, un laţ de gât, cu o coardă lungă, la capăt e legată maceta lor cea mai bună, cea cu mâner roşu.  Tulpina cea lungă şi subţire este sprijinită cu capătul gros în pământ şi cu cel subţire în coroana palmierului celui mai înalt din curte. Palmierul e plin de fructe de care eu nu m-aş atinge, sunt la gust de parcă ar fi dovleac crud murat, dar ei le mănâncă fără probleme. De altfel, le-am văzut în Iquitos vândute după ce s-au marinat într-o zeamă suspectă, asupra naturii căreia n-aş specula dacă e dulce, sărată sau acră, de vreme ce m-am sfiit să testez.

Tehnica este absolut uluitoare. PUştiul se caţără pe trunchiul drept, neted, de palmier, ca un acrobat pe stâlpul de la circ, cu mâinile şi picioarele goale. Parcă ar avea ventuze, sau lipici, pe palme şi tălpi. Îmi dau seama de pericolul acţiunii şi de importanţa rezultatului după numărul de membri din trib care sprijină tulpina cea subţire şi, respectiv, care asistă la proces. Odată ajuns în coroana copacului, Jorge se instalează ca într-un fotoliu, cred că a mai făcut asta de ceva ori, trage maceta sus şi se apucă să lovească, precis, în acelaşi punct, craca groasă şi plină de fructe.

E cât o cracă de cireş bătrân de la noi. La 11 ani, băiatul ăsta ştie, fără îndoială, să mânuiască o macetă. Craca se desprinde şi cade, în uralele lor şi aplauzele noastre, după care Jorge trimite maceta jos, cu frânghia, şi coboară alunecând ca pe un tobogan pe aceeaşi tulpină netedă. Floare la ureche, pare să spună mutrişoara lui de şmecher.

E timpul pentru terapie, lucrăm cu K. azi şi am senzaţia că trăiesc, la un alt nivel, basmul Frumoasa din Pădurea Adormită. Fiecare terapie are un fel de atingere care trezeşte  frumuseţea din interiorul fiinţei umane ce ţi s-a predat, cu în credere şi speranţă, şi e acolo, în mâinile tale. Nu ştiu ce e mai copleşitor: responsabilitatea? sau iubirea cu care orice terapie merge mână în mână?

Rotocoale, rotocoale, ziua se întoarce la iubire. Deşi am trecut în altă etapă, pe care o înţeleg abia acum, cartea care mi-a picat în mână pe aeroportul din Amsterdam mi-a adus mesajele cuvenite. Profetul lui Kahlil Gibran. Scris neînchipuit de recent faţă de vechimea energiei pe care o simţi în text, acest mic manual de măiestrie în arta de a trăi este o sursă continuă de extaz. Aseară, în conversaţiile nocturne cu Y., sub plasa din patul lui, i-am  citit din carte. Şi am sărit din nou, amândoi, în Oceanul acela cu multe nume şi atribute. Esenţial. Fundamental. Sursa.

Iubirea nu are altă dorinţă decât cea de a se împlini. 

Dar, dacă iubeşti şi dacă e ca trebuinţele să aibă dorinţe, fie ca acestea să fie dorinţele tale:

Să te topeşti şi să fii ca un izvor care îşi susură cântecul nopţii. 

Să cunoşti durerea prea marii duioşii.

Să fii rănit de propria ta înţelegere a iubirii.

Şi să sângerezi intenţionat, cu bucurie.

Să te trezeşti în zori cu inima înaripată şi să mulţumeşti pentru încă o zi de iubire;

Să te odihneşti la ceasul amiezii şi să meditezi la extazul iubirii;

Să te întorci acasă la timp de seară cu recunoştinţă;

Şi apoi să adormi cu o rugăciune pentru preaiubitul din inima ta şi cu un cântec de slavă pe buze.

Plouă, din nou, torenţial în după amiaza asta, şi stăm la poveşti în templu. Despre copii, căsnicie şi mantinela vieţii, de care ne lovim continuu în jocul ăsta de hochei. Din tavan coboară o formă luminoasă conică mare, verde deschis, care curge până în buricele degetelor, ca un string de informaţie, cu o cunoaştere pe care doar o primesc, nu o şi înţeleg. Plutesc între vis şi viaţă – o poveste care continuă, episodul următor este deja scris, trebuie doar să citesc, la prima vedere,  scenariul.

Cade seara, urmează a patra ceremonie şi, în timp ce Oswaldo trece cu Jorge cel mic, dar atât de mare, să aprindă lămpile de gaz, lumina zilei păleşte şi sunetele junglei se schimbă. Apar glasurile de cicade, păsările nopţii se dezmeticesc şi încep să cânte, iar în curând din pădurea udă se vor auzi maimuţele.

Plutim în Marele Mister şi suntem pe cale să mai deschidem încă o cutie cu Minuni.