Necesitatea Prezenţei


ziduri vechiZi de lucru, călătorie de afaceri prin ţară, cu echipă mixtă (inclusiv una bucată căţeluşă stressată). Drumuri lungi, obositoare, cu serpentine şi rău maxim de maşină. O oprire salvatoare, la jumătatea drumului, face loc pentru nişte perle cu uleiuri esenţiale reparatoare şi pentru încă o sută şi bine de kilometri. Ajunşi la destinaţie, ne grăbim să marcăm ultimul punct de pe agenda zilei şi plonjăm într-un spaţiu medieval, cu cărămizi vechi şi cu o atmosferă stranie. Sunt foarte obosită, într-atât de obosită încât singurul punct de concentrare este discuţia în sine, nu mai am timp şi spaţiu în minte pentru nimic altceva, deşi este limpede că altceva se petrece: sunt invizibil împinsă să ies de acolo. De parcă m-aş sufoca.

Aud că locul a fost, repetat, încercat de inundnaţii pestilenţiale din canalizare.Colegul meu iese şi el, spunându-mi că îl ustură gâtul şi limba, dar gestul pe care îl face în acelaşi timp este unul de parcă ar încerca să îndepărteze un laţ invizibil, care îl sufocă.

IMG_2967 Apuc să corelez totul foarte târziu, după o noapte de agonie, şi îmi dau seama că, de la început, am omis ceva. Am omis exact ceea ce se percepea la nivel aproape iraţional, subconştient, dincolo de lucrurile la care mintea ştia că trebuie să se raporteze.
Două zile mai târziu, din limpezimea efectului ulterior, înţeleg morala şi mi-o asum: nu am fost suficient de prezentă, ca să percep mai rapid ce se întâmpla la nivel subliminal, să iau măsuri şi să evit tot cortegiul de efecte secundare (greaţă, rău, dureri musculare, până şi pielea doare).

IMG_2983Despre tehnici, pe la seminariile de joia… şi pe pagina de Facebook :D, dar ce este absolut capital în toată istoria este asta: când nu eşti suficient de prezent, nu poţi remarca semnalele subtile din jurul tău. Prezenţa este o formă de disciplină personală şi, fie că se referă la a sta în conexiune cu oamenii pe care îi conduci, fie că are legătură cu percepţiile extinse ale spaţiilor în care circuli sau o senzaţie referitoare la un sediu pe care urmează să îl închiriezi pe următorul an pentru afacerea ta. Când nu eşti prezent, poţi fi uşor tranzitat în stări proaste sau înşelătoare. Prezenţa este cel mai bun antidot la umblatul în neştire prin lume: aşadar, deschideţi-vă antenele parabolice, percepeţi semnalele tăcute ale realităţii din jur şi stabiliţi-vă o buclă de feedback (neapărat) bazat pe aceste semnale receptate, digerate, decriptate şi asumate. Pentru că vine weekendul, iată un prilej bun de practică. Măcar o să sune mai puţin telefonul 🙂 şi aveţi timp mai mult de stat în contact cu cele nevăzute.

Notă: fotografiile nu au legătură cu locul, pentru cei care se grăbesc să tragă concluzii: ele sunt doar cu scop de ilustrare. Am ales să nu public nimic concret, pentru că, odată etichetat negativ un loc, îl încărcăm cu şi mai multă negativitate 😛

Reclame

Salt pe următoarea spiră


E plin internetul de ştiri astrologice. Pe vremea când am bătut intens poalele de Himalaya, un călugăr tibetan mi-a spus că importante nu sunt sărbătorile făcute de mâna omului, ci cele cosmice, pentru că ele vin cu o anumită energie. Se referea la 1 ianuarie, care e doar o convenţie, la 14 februarie şi alte ocazii de marketing :D. Dar, de fapt, sărbătorile acelea Mari, din Crucile Universului, sunt ca un fel de talaz care vine şi mătură viaţa, iar cei ce înţeleg acest fel special de surfing pot încăleca valul ca să ajungă lin, repede şi frumos la destinaţie.
Am traversat crucea iernii, cu solstiţiu, lună nouă şi intrarea în Capricorn: fiinţa aceea încăpăţânată care se duce drept în vârful muntelui. Cu energie, cu voinţă, cu viziunea atingerii acelui vârf, oricare ar fi el în mintea fiecăruia: poate că este naşterea unui copil, atingerea unei conexiuni mai profunde cu Sufletul propriu, realizarea unu scop care să îi atingă, blând, pe ceilalţi, cu aripa Binelui sau, pur şi simplu, exprimarea deplină a talentului şi abilităţilor cu care am venit pe planeta asta.

Oricum am lua-o, tot un salt înainte e. Şi, dacă între 2012 şi 2014 am fost scuturaţi în shakerul cosmic mai ceva ca la Barul Universal, acum este momentul să ne propunem ceva care să înceapă, dacă se poate, fără o negaţie :D. Începe ceva nou. E timpul pentru acţiune. Dacă se poate, până la idealurile acelea la care nici nu am cutezat să visăm. Suntem într-un moment în care, orice intenţie am arunca în Univers, ea are şanse uriaşe să capete formă. Ni se propune o formă de leadership personal care presupune să stăm ancoraţi în realitatea aceea imediată, dar să ne facem mişcările din spaţiul inimii către exterior. Centrare, viziune, construcţie, răbdare, autenticitate, compasiune, creaţie şi intuiţie sunt cuvintele-cheie.  Să le luăm pe rând.

  • n-o lua razna. stai şi ancorează-te, iar şi iar, în realitate. S-ar putea să nu fie simplu, pentru că te simţi ca o bulă de gaz care iese la suprafaţă şi e nevoie de voinţă ca să rămâi în lichid. Când simţi că pierzi legătura cu realitatea, aşează-te şi respiră.
  • ceea ce este împrejurul tău contează enorm. Observă. Notează, alege opţiunile de a răspunde realităţii. În fiecare secundă. Fii pregătit pentru orice, pentru că semaforul tocmai ce s-a pus pe verde.
  • atenţie mare la credinţe. REalitatea este ce gândeşti, nu ce doreşti. Deci gândeşte ca şi cum realitatea deja se curbează ca să te ducă la ceea ce îţi doreşti.
  • şi apoi creează. Intrăm într-un spaţiu în care creativitatea de orice fel este favorizată, este atu-ul cu care poţi câştiga jocul. REscrie-ţi povestea. Ai grijă ca ea să facă bine şi periferic, altora, nu doar central, ţie.
  • gata şi cu victimele. Dacă e să fii victimă, e din cauza propriei tale lipse de apetit pentru a îţi conduce viaţa. Concentrează-ţi energia şi mobilizează-te.
  • e timpul să încetezi cu învinovăţirea şi autocritica . Ia-ţi în braţe bunele şi relele, acceptă că asta e materia primă cu care lucrezi şi vezi cum faci ceva bun din tot amestecul.
  • ştii ce funcţionează pentru tine. ştii cine eşti. dă-ţi voie să trăieşti.
  • înţelege că suntem cu toţii parte din ceva mai mare, suntem interconectaţi. Uită-te la ce îţi arată ceilalţi (că îţi place sau nu, fiecare proiecţie e o lecţie) şi vezi cum poţi să te armonizezi cu fluxul colectiv.
  • ascultă-ţi inima şi las-o să te atragă în explorare. acolo unde ştii totul nu mai e nimic de creat. 

Aşa. şi ce facem cu toate astea?

Cel mai simplu, alegem una şi stăm în auto-observare şi auto-corectare vrei trei săptămâni. apoi trecem la următoarea. Simplu.

Vă doresc tuturor Sărbători line, bune, inspirate şi pline de Iubire.

Centrul Liniştii, spaţiul nostru de creaţie


Fericiţi Făcătorii de Pace. Ca de obicei, textele străvechi au înţelesuri mai adânci decât cele citite la prima privire. Unul dintre ele este capacitatea noastră de a dezvolta conexiuni  adânci când ajungem în „miezul” nostru liniştit. Cel mai adesea, asta se întâmplă în meditaţie, dar uenori stările de linişte avansată apar accidental, neaşteptat, şi ne regăsim, brusc, scufundaţi în acea Pace imensă, în Linişte, în Nimic. Un loc grozav de unde ne putem porni creaţia: gândurile care pornesc din miezul nostru liniştit devin cu uşurinţă realitate.

Dilema se referă la ce manifestăm, fireşte. Iată trei exemple din viaţa reală:

1. Telefonul este în comă, trimis la service, aşa că agenda necopiabilă din el e temporar dispărută. Telefonul de înlocuire, complet ignorant, nu ştie pe cine să sune sau cine sună. Aşa încât, când am nevoie să sun pe cineva, se întâmplă ceva. Persoana la care mă gândesc intens mă sună. Apoi aş vrea să trimit un mesaj de La Mulţi Ani, dar nu am, iarăşi, numărul. Aşa că vine pe Facebook un mesaj de la acea persoană.

2. Vara asta, la business, viteza întâi. Prima întrebare din mintea oricui e „aşa, şi acum ce e de făcut?”. Aşa încât, din locul acela de linişte apar brusc ideile creative. Brus. Strategie. Structură. Un nou punct de început. Singura şmecherie e să le urmezi :), şi lucrurile intră înapoi în flux. Proiecte înainte îngheţate reînvie brusc. Unele noi apar la orizont. La urma urmei, viaţa e tare frumoasă.

3. De la partenerul meu, de peste două continente şi un ocean, vin idei de business din seria „mission impossible”. Bine, i-am zis. O să mă gândesc. N-apuc să aşez un pic de tactici pe documentul nou-nouţ din computer, că sună telefonul. Prima întâlnire pentru misiunea imposibilă e pe ţeavă. Totul e să nu te agiţi…

Toate cele de mai sus sunt relatări la prima mână. Toate s-au întâmplat în câteva ore, azi, printre pricături. Toate, după o meditaţie scurtă despre Pace.

Fericiţi Făcătorii de Pace, căci odată ce reuşim să instalăm şi să radiem starea asta, Graţia curge în vieţile noastre şi ale tuturor celor ce ne înconjoară, cu o abundenţă de daruri dincolo de orice închipuire. Toate felurile de Daruri. Pacea e Sursa noastră, şi noi suntem Pace. Când ne aducem aminte de acest lucru şi trăim din nou liniştea noastră interioară, sacră, suntem, din nou, Creatori, şi creăm, iar şi iar, bucuria.

Până să ajungem la metodele şi instrumentele care ajută la atingerea Păcii interioare, iată o primă alternativă, rapidă şi eficientă: porniţi muzica din link, întindeţi-vă cât mai confortabil şi… lăsaţi lucrurile să se întâmple.

http://www.youtube.com/watch?v=fVoSbHVugYc

Leacul ciorii


Pentru a doua oară la rând, în vizitele mele consecutive în aceeaşi parcare a aceluiaşi client, mă întâlnesc cu o mutriţă deşteaptă de cioară grivă, care şi-a scăpat nuca exact acolo unde am pus piciorul, lângă portiera maşinii proaspăt aliniate în locul înghesuit. Mă descopăr privind cu amuzament cioara, care parcă se uită la mine şi se întreabă: când o să plece asta, ca să îmi iau şi eu nuca?Şi, pentru a doua oară în această secvenţă absurdă, vorbesc cu cioara şi îi spun: stai liniştită, nu îţi fac nimic. Apoi, uluitor sau pur şi simplu obraznic, cioara face paşii de rigoare, vine, culege nuca, mă mai priveşte încă o dată şi pleacă, grăbită să îşi care prada în locul de cuibărit.

Nu m-aş fi apucat să scriu despre aceeaşi aparentă coincidenţă (în fond, s-ar putea să fie aceeaşi cioară, care locuieşte în centrul Bucureştilor, şi care are oră de cules taman când îmi pun eu întâlnirile), dacă cioara nu ar fi apărut, încăpăţânată, cu nuca de rigoare, într-un filmuleţ care mi-a sosit adineauri pe Facebook. A treia apariţie, hai, că e prea de tot.

Şamanii de pretutindeni o iubesc tare mult pe cioară, chiar şi mai mult pe corb, ca Animale de Putere, cum spun ei. În credinţa lor, fiecare animal poartă cu el un fel de leac, iar apariţia lor nu e deloc întâmplătoare, şamanul fiind educat să remarce şi să citească aceste „semne”. Chiar se spune că unii ar avea puterea să îşi schimbe forma, şi că aparenţa de cioară e una preferată.

Simbolismul acestor animale inteligente şi longevive este legat de misterul şi magia vieţii. Pentru că aceste păsări plutesc în aer, cu atenţie maximă asupra pământului, de unde îşi recoltează preaiubitele nuci, totemul ciorii oferă o privire profundă în intenţii şi mijloacele de a sprijini intenţiile. E un semn de noroc, de multe ori asociat cu arhetipul magicianului, care te atenţionează să iei seama la aparenţe. Ca Animal de Putere dezvoltă puterea  de a vedea, de a transforma, şi conectarea cu magia vieţii: o inteligentă alchimie personală ajutată de perspectiva mai largă, lipsa de frică (de acord, cioara de azi a fost extrem de tupeistă), care merg mână în mână cu adaptabilitatea, flexibilitatea şi aspectul poznaş, de păcălici. Nu cred în asocierea cu semnele rele,  moartea şi magia neagră, ci mai degrabă în abilitatea acestei păsări de a purta înţelesurile profetice, aduse din miezul gol al creaţiei.

Întorcându-mă la politica şamanului, întâlnirea mea de azi cu cioara e o ocazie grozavă de a reflecta la următoarele:
– cât de minunat e să fii prezent în tot ceea te înconjoară, pentru că atunci poţi să te bucuri de aspectele delicioase pe care ţi le furnizează complexul de împrejurări prin care navighezi, cu ochii larg deschişi.
– cum poţi struni gândul ca să îl scoţi de pe şanţul cu „vai, ce victimă sunt, ce rău se întâmplă lucrurile” şi să foloseşti leacul ciorii ca să vezi dincolo de aparenţe.
– magia e pretutindeni şi depinde de noi dacă îi lăsăm uşa deschisă sau o blocăm, încuindu-ne pe dinăuntru.
– îmi place mult acest oportunism poznaş, dar smerit al ciorii, care remarcă ocazia şi o valorifică.
– şi mai mult îmi place că mi-a dat posibilitatea de a contempla puţin misterul vieţii, energiile subtile, care se schimbă, în mine şi în ceea ce mă înconjoară. Dincolo de dualitatea bine-rău, sau interior-exterior, important e să vezi de sus nuca pentru a duce acest preaiubit desert la cuibul de sus, din copacii înalţi, unde nu ajung nici intruşii, nici prădătorii… şi unde poţi sta fără nicio frică.
– şi asta mă duce la ultima lecţie administrată de cioara grivă de azi: când eşti în împrejurări adverse, puterea şi exprimarea personală o să facă adevărul tău să se audă mai tare, şi astfel să capeţi ceea ce doreai. 
Aşa că mâine o să ofer păsărilor care vin la hrănitoarea bine camuflată în tufa ţepoasă de trandafir nişte nuci :), mulţumind păsării înţelepte care mi-a schimbat ziua.

 

 

iubirea, dincolo de clişeu


Prin mediile celea, electronice, de comunicare văd zilnic zeci de citate despre iubire şi mă întreb cât din ce se predică prin zicerile cu pricina se şi practică de către sârguincioşii postaci.

Nu s-o descrii. S-o faci, la toate nivelurile.

Zilele şi nopţile care curg în luna asta agitată, de mai, ca un fel de avanpremieră la ridicări mari de văluri de pe minte, tot atâtea prilejuri să înveţi şi să reînveţi faţetele substantivului acestuia atât de tăvălit prin praf, sirop şi lacrimi şi atât de nou, de fiecare dată când descoperi câte o faţetă nouă.

Femeia care suspină după un bărbat, atras şi înspăimântat de ea în aceeaşi măsură. Incapabili să exploreze alte posibilităţi decât cea clasică, obligatoriu compusă din prezervative şi inel.

Toate acele zile şi nopţi şi cuvinte şi glume şi tachinări afectuoase, discuţiile aprinse despre lucruri care ne pasionează în aceeaşi măsură, planurile şi visurile şi dorinţele. Respectul faţă de tăcerea celuilalt şi detaşarea faţă de ceea ce nu posedăm, nu controlăm, ci doar alimentăm.

Animăluţul care, în fine, s-a vindecat după luni de răni cronice, venind să mulţumească şi să ceară încă o cuibăreală şi o mângâiere. Cu blăniţa proaspăt curăţată, se lipeşte de tine şi îţi oferă o porţie de iubire necondiţionată.

Cuplul cu păr alb, care se plimbă de mână în parc, cu toate semafoarele pasiunii stinse şi cel al iubirii strălucind, verde, după ani de praguri şi încercări.

Inima care plânge şi râde de cât de departe şi cât de aproape suntem de cei pe care îi iubim: pentru că tot ceea ce contează nu e ce primeşti, ci ceea ce oferi. Conştiinţa că există iubire dincolo de moarte, de distanţe, de catastrofe şi despărţiri, ca în desenul ăla animat frumos dintr-un clip drag sufletului meu, când jumătăţile se caută şi se re-caută o viaţă întreagă, chiar dacă nu se mai văd.

Iubirea, cu I mare, pe care o descoperi atunci când îţi vine să îndrepţi o şuviţă căzută de pe fruntea unei femei care plânge. Când ai vrea să strângi în braţe omul acela, rănit de propria lui vulnerabilitate, care vorbeşte cu tine şi din fiecare cuvânt ţâşneşte durerea.

Iubirea nesfârşită pe care o simţi faţă de fiinţa uriaşă şi caldă şi blândă pe care o numim Planetă, şi faţă de toţi copiii ei, cu frunze sau fără, cu solzi, cu pene, cu două sau patru picioare. Copiii piatră, copiii plantă. Mugurii de lumină care plutesc în aer, ca nişte invizibile ozn-uri fermecate.  Iubirea care te învăluie când stai într-unul dintre acele locuri, din ce în ce mai puţine, în care natura e încă neîntinată de gheata grosolană a „civilizaţiei”.

Şi, în fine… dar nu în cele din urmă, înţelegerea profundă a legăturii iubitoare cu tot ceea ce există, animată de forţa uriaşă a unui sentiment care  e mecanica întregului univers, şi revelaţia că practicarea activă a acestui sentiment e cea care îţi pune benzină în motorul vieţii. Şi apoi, Liniştea. Şi apoi, Bucuria.

E ca un exerciţiu de fitness, mintea se formează, treptat, şi învaţă să iubească, într-adevăr, necondiţionat, pe toate şi toţi. Şi, ca orice exerciţiu, trebuie practicat, constant, indiferent că azi eşti trist, disperat, gelos, furios. Practicat ca o praştie care te aruncă înapoi în natura noastră inerentă, de Oameni: bunătatea iubitoare.

Poţi reîncepe de mâine, dacă azi l-ai uitat. Zâmbeşte primului om pe care îl întâlneşti de dimineaţă şi vezi ce zi plină de miracole vei avea.

Păşeşte cu dreptul în 2013


Avem o grămadă de tradiţii şi superstiţii pentru un început bun: să mănânci struguri şi peşte… să nu mănânci supă de pui… să porţi roşu… să ai bani în buzunar. Să te laşi sorcovit. Să deschizi o plăcintă cu răvaşe. Şi tot aşa…

Probabil că motorul cel mai puternic în tot ceea ce ni se întâmplă este intenţia, pe care o consolidăm în felul ăsta. Pentru amatorii de activitate „avansată”, puteţi planifica o meditaţie – fie înainte de miezul nopţii, fie imediat după. Valul de bucurie care infuzează toată zona orară în care vă aflaţi la ora 12 este un fel de undă purtătoare pentru intenţia cu care intraţi în meditaţie.

Puteţi alege o meditaţie „liberă”, pe o temă cum ar fi alinierea cu energia universală, care să vă îndrume şi să funcţioneze ca un combustibil pentru întregul an care urmează. Sau acceptarea a ceea ce este, ca lecţie supremă (vorba zen-băieţilor care îmi plac aşa mult: Problema e, de fapt, soluţia). Sau blândeţea faţă de tot ceea ce este.  Apropierea de identitatea reală şi de capacităţile asociate scopului superior al existenţei noastre pe acest Pământ. Sau iertarea…

Tehnica e simplă: aprinzi o lumânare, te aşezi într-un colţişor liniştit (sau îţi pui căştile în urechi şi alegi de pe playlist-ul din telefon ceva care să sune armonios), respiri, respiri, respiri şi laşi intenţia să îţi conducă gândurile către spaţiul acela non-gând din meditaţie. Revii amintindu-ţi ce informaţii ai primit :D, mulţumeşti şi închei meditaţia.  Pentru cei care au probleme cu concentrarea, se poate alege o meditaţie ghidată. Găsiţi câteva foarte abordabile la

http://www.orindaben.com/pages/home/wwmeditation_starenergy/.

sau puteţi alege una în limba română dintre Riturile de Trecere de la Children of the Sun:

http://www.childrenofthesun.org/index.php?option=com_content&view=article&id=511&Itemid=265

Puteţi alege ritul Iubirii, pentru a crea forţa de transformare… sau pe cel al Co-creaţiei, pentru a conştientiza şi folosi puterea de a crea pe care o avem cu toţii.

Meditaţi în grup, dacă puteţi. Grupul aduce o amplificare semnificativă energiei meditaţiei. Iar la încheiere dedicaţi rezultatul evoluţiei personale şi globale, ca pe o ofrandă nevăzută pentru o lume mai bună, care începe chiar acum.

Un an plin de miracole!

Go Fearward


courage

A fost un an greu, fără îndoială. Urmează unul extrem de interesant :D. Încep reflecţiile de final şi planurile de viitor.  Suntem pasageri într-o gară. Opresc trenuri şi la un moment dat trebuie să te decizi şi să iei unul, în condiţiile în care nu ştii încotro merge, ci poţi doar să speri că se duce în direcţia pe care o aştepţi. Curajul acela nebun de a te urca în acest tren, ca la staţia următoare să decizi dacă vei continua cu el sau îl vei schimba cu altul, care să te ducă mai aproape… şi mai aproape de destinaţie.

Suntem programaţi, cu toţii, să avem un proiect clar în minte despre traseul nostru în viaţă, cu un orar fix şi puncte obligatorii de trecere, iar provocarea maximă a acestor timpuri de schimbare profundă este să acceptăm că nu putem controla nimic. Să nu fugim de necunoscut, ci să îl luăm în braţe şi să sărim cu el în gol, ştiind că undeva există o paraşută.

Courage-CatAsta presupune abilitatea de a sta liniştit în gara vieţii şi de a vedea că opresc trenuri. Lipsa de prezenţă ne transformă într-un fel de beţivi adormiţi în sala de aşteptare… Trebuie să fii acolo ca să vezi ocaziile. Când ai reflectat ultima dată la asta? Când ai fost suficient de prezent ca să vezi ocaziile care ţi se oferă? De câte ori ţi-a părut rău că nu îţi asumi riscul? Prezenţa şi centrarea seamănă cu pisica asta, liniştită pe balustrada minusculă a echilibrului. Ea vede, şi vede bine, are perspectivă. Uneori e bine să pleci o zi din mediul tău obişnuit ca să recapeţi perspectiva. Alteori e bine să pleci o lună  departe, departe, dacă poţi. Mediile străine te fac să îţi ridici din nou antenele şi să percepi ce e în jurul tău.

Dar cele mai importante salturi în viaţă, îţi aminteşti, nu-i aşa? sunt cele în care a trebuit să strângi din dinţi,să închizi ochii şi să plonjezi. Curajul nu înseamnă lipsa fricii, ci dimpotrivă. Înseamnă să mergi în direcţia ei. Să faci lucrurile de care îţi e cel mai frică. Să laşi uşa descuiată dacă te temi de hoţi. Să plăteşti un avans enorm pentru un proiect despre care nu ştii încă dacă şi cum va ieşi. Să îi spui TE IUBESC unui om care nu ţi-a transmis niciun semnal convenţional că ar fi valabilă şi reciproca. Să îţi ceri iertare chiar dacă ţi se pare că asta te termină ca reputaţie socială.

GO FEARWARD. Mergi în direcţia fricii, nu fugi de ea. Îmbrăţişeaz-o. Spune-i, privind-o în ochi, că o accepţi, e parte din tine. Apoi Uşile Posibilităţilor se vor deschide, cu zgomot, dându-se de perete şi revelând un coridor acolo unde credeai că e un perete.

să ştii să îţi asculţi corpul


Sunt recunoscătoare Sorţii pentru că azi nu am nicio întâlnire până în prânz, deci pot sta frumuşel în casă, pentru a digera griul de afară. Viaţa de consultant e imprevizibilă, dar are, categoric, părţile ei bune: după perioade de suprasarcină te trezeşti cu câte o dimineaţă liiiiiberăăăă…

Săptămâna trecută, o nevoie bruscă de pauză pentru corp îmi şoptea la ureche ceva despre ceai şi apă. M-am apucat miercuri, m-am oprit ieri. Am băut ceai şi apă, şi când muream de foame îmi făceam un suc de roşii fresh la blender, cu frunzuliţe verzi de pătrunjel sau coriandru, sau cu amestec de ierburi uscate de Provence. sâmbătă, duminică şi luni am mai „greşit” cu câte o bucată de pâine sau un fruct, dar a fost o săptămână de dietă hidrică.

Ieri mi-am cumpărat cea mai micuţă ciocolată pe care am găsit-o. Aterizare în Tărâmul Zeilor, iar azi am simţit nevoia să mă întorc în curăţenia generală pentru corp. Respect ideea de post pentru că, dacă este ţinut corect, e o detoxifiere fizică şi emoţională grozavă. Nu respect întotdeauna intervalul :D. Azi dimineaţă am sărit peste micul dejun, iar adineauri mi-am încropit un fel de brunch dintr-un avocado, o roşie şi câţiva fulgişori de ceapă – totul la blender. O supă crudă minunată. În germinator cresc văzând cu ochii lăstarii de fasole mung. După amiază voi inventa ceva cu ei, pe post de cină sau prânz târziu.

Săptămâna trecută, inspirată de toamna târzie, aurie, caldă, am zăbovit puţin pe străzi, sau în grădină, doar cu intenţia de a privi şi a respira. Suntem cu ochii la semafor şi la trotuar atât de mult timp, şi corpul ţipa după natură, şi soare, şi aer, şi libertate. Nu e nevoie să programezi nimic, pentru că dacă eşti prezent, fiecare mică ocazie, aşa cum e acest coridor strâmt, presărat cu frunze galbene, poate deveni un moment de vârf în experienţa unei zile.

Un alt lucru important e că poţi să auzi mesajele pe care ţi le trimite corpul… cu o condiţie: să fie linişte în cap. Pe asta nu ne-o face nimeni cadou – e una dintre stările pe care trebuie să ni le confecţionăm singuri. Şi corpul meu a zis, după primele două zile de lichide, că vrea minerale. Şi i-am dat 😀

Sau că vrea o baie prelungă, aproape rituală, în care să renunţ la ceremonia frecatului cu peria şi doar să stau, să stau în apă cu ulei de salvie. Şi am ascultat. Un mic episod de felul ăsta poate deveni un moment de graţie. Am avut multe în săptămâna ce a trecut. Şi corpului i s-au întâmplat lucruri interesante, a început să dea jos un strat. Piele care parcă era arsă de soare, care s-a dat la o parte ca să facă loc unei mai netede şi mai strălucitoare şi mai catifelate. Kilograme duse. Somn mai scurt şi mai eficient. Dar, mai mult ca orice, senzaţia că sunt vie în acest corp, că toate simţurile sunt ascuţite ca nişte satâre de bucătar profesionist.

Cu ochii la cer şi mintea  bine-bine adunată într-un ghemuleţ din centrul fiinţei mele, stau aşezată cu pisica în braţe, turceşte, pe podeaua livingului meu. Spaţiul meu de lucru. În jurul meu plutesc problemele oamenilor care îmi sunt dragi, şi parcă am acum mai multă claritate când vine vorba de soluţii. Aerul de afară e curat şi rece şi clar, în casă vor ateriza azi alte ghivece cu flori care s-ar zgribuli prea tare în curând… şi după shake-ul de avocado mă pregătesc de un ceai verde şi gustos, altul decât sencha-ul de aseară. Lucruri blânde pentru corp, prietenoase, care construiesc. Corpul meu e fericit şi luminos. Mă simt BINE. Ceea ce doresc tuturor celor care pot să ia o clipă de pauză, să facă o linişte mare în minte şi să îşi întrebe corpul ce vrea.

de la o jumătate de metru sub zăpadă


şi uite-aşa, o hachiţă a Mamei Pământ, care a dat cu puţin praf şi vânt prin Bărăgan, îţi resetează valorile.

Aseară, captivă în maşină prin nămeţii din Pipera, mulţumim, nea Pandele, pentru extraordinara deszăpezire, am petrecut circa patru ore în maşină, într-o coadă înfiorătoare. Unele maşini din coloană reuşeau să treacă de nămeţi. Altele nu. Din fericire, făcusem cumpărături – sandviciuri de la be nat. şi sucuri de la benzinărie :D, aveam muzică în maşină, Deodată, lucrul cel mai important era să ajung acasă, la copilul şi pisica mea. Deşi nu stăteau nici pe întuneric, nici flămânzi. Deşi aveam două planuri de rezervă – unul, să parchez unde eram şi să străbat restul distanţei pe jos, prin viscolul care fierbea zăpada pe drum; al doilea, să mă întorc şi să dorm în oraş – era extrem de important să ajung acasă, să mă reconectez cu cei pe care îi iubesc. Anticipam că aveam să rămân captivă în cartier, dacă reuşeam să ajung, dar nu conta.

Am avut mult timp să mă gândesc stând la volan, cu muzicile de relaxare şi cu ochii în stopurile maşinii din faţă. La aroganţa noastră, a speciei umane, care crede că stăpâneşte lumea. Un viscol a fost suficient ca să rămânem fără curent, cablu, drumuri, timp, mâncare… suntem nişte furnicuţe la mâna Naturii. Proiectele, ambiţiile, recunoaşterile sociale şi personale erau complet îngropate în troianul de doi metri din drum.

De dimineaţă, plugul (plătit de noi, mulţumim, tovarăşe primar) a făcut loc în cartier, dar pe stradă mi se spune în continuare că nu e de circulat. Pisica a ieşit pe terasa proaspăt curăţată, s-a scârbit profund de sebzaţia omătului (aici subscriu) şi a revenit la bază, instalându-se confortabil în poala mea, să computerim împreună.

De dimineaţă au venit vrăbiile să cerşească mâncare. Le-am presărat mălai şi am tăiat câteva felii de pâine. Îmi dau seama că, pentru ele, în afară de viscol, mai este şi foamea. Pe vremea asta nu au ce să mănânce.

Am mai fost în situaţii extreme. Blocată pe un perete vertical, rătăcită pe munţi, incapabilă să văd din cauza unei conjunctivite bruşte care mi-a umflat şi închis pleoapele… sunt multe de felul ăsta.  Interesant e ce mecanisme se declanşează când apare o asemenea limitare majoră, cum mintea se limpezeşte brusc şi scopul se re-centrează pe obiectivul principal: să parcurgi etapa. Simt, în spate, lunga lecţie genetică a supravieţuirii. Şi mă gândesc că, de fapt, e o stare benefică, pentru că te descarcă de tot rucsacul cu prostii mentale pe care îl cari cu tine zi de zi. Te duce în limpezimea şi claritatea aceea mentală care te obligă la un singur scop, un singur traseu, un singu focus. Asta se cheamă centrare, şi e tare bună într-o zi de explozie solară şi confuzie.

Ieşiţi afară. eu asta o să fac, chiar foarte curând, ca să merg pe jos şi să simt cum e planeta curată 😀

meditaţie pentru începători: sunetele


OMLiniştea este, uneori, asurzitoare. Îmi amintesc ziua în care m-am mutat în casa în care locuiesc acum. Cartierul era proaspăt construit, şi populat în proporţie de o casă din douăzeci. În ajun  de Crăciun, zăpada îmbrăcase totul într-o linişte uluitoare. Mutată dintr-un cartier zgomotos al Bucureştilor, auzeam, efectiv, paşii pisicii pe mochetă. Această linişte bruscă poate fi – în felul ei – asurzitoare.

De aceea, pentru cei care agreează Sunetul propun astăzi câteva piste care pot însoţi cu succes o meditaţie.

Prima şi cea mai simplă metodă este muzica. Alegeţi acea muzică liniştită care vă poate insufla starea de echilibru şi de pace, lăsaţi muzica să vă poarte, urmăriţi-i linia melodică aşa cum urmăriţi pensula unui pictor care creează un tablou. Nimic altceva în minte decât muzica şi felul în care curge, evoluează, se dezvoltă, şi iar curge.

Un exemplu? Iată-l.

http://www.youtube.com/watch?v=UuxcMqHMVww

A  doua metodă este una care foloseşte muzică special construită pentru a rezona cu frecvenţele noastre biologice. Cine îşi mai aminteşte lecţiile de fizică şi chimie din liceu… legăturile dintre atomi vibrează. Fiecare dintre ele are o frecvenţă de vibraţie. Moleculele vibrează. Există o specie de muzică numită binaurală, care adresează aceste frecvenţe de vibraţie. Vă recomand să începeţi cu cea de 528 kHz, care – după cât se spune- ar avea legătură cu iubirea şi cu molecula de ADN. Nu uitaţi să vă notaţi mental sentimentele, senzaţiile, gândurile care apar spontan după ce mintea se linişteşte. Şi aici nu vorbim de ora de lat copilul de la grădi sau factura scadentă ieri, ci de gânduri pe care le simţiţi ca fiind noi în minte. ca şi cum ar veni dintr-o sursă separată.

Gama antică solfeggio şi canticele gregoriene folosesc asemenea sunete. Se pare că există o legătură între ele şi matematica sacră, şirul lui Fibonacci şi tot aşa.  Un rezumat despre binaurale este disponibil şi în acest blog.

Lăsaţi-le să vă învăluie, mergeţi pe ele ca un surfer pe creasta valului. unde le găsim? Pe net, fireşte 😀

http://www.youtube.com/watch?v=x0C32_K6oWg&feature=related

Mergem mai departe, la a treia metodă. Toată lumea a auzit de mantre. Sunt considerate un fel de vrăji misterioase sau aiureli new age. Dar ceea ce face o mantră corect pronunţată e să pună în rezonanţă cutia toracică. Sunetul ne îmbracă şi ne armonizează.  Încercaţi să faceţi o meditaţie de câteva minute alegând o mantră, pe care să o pronunţaţi monoton, uniton, de multe ori (budiştii folosesc serii de 108 mantre, câte mărgele sunt pe mătăniile lor. interesant, 108=1x2x2x3x3x3. Numărul la propria lui putere).. Apoi opriţi-vă şi analizaţi senzaţia de vibraţie uşoară în capul pieptului şi veţi vedea că nu spun prostii.

Ce mantre? Păi pe prima am primit-o cu toţii, dacă suntem ortodocşi: este Rugăciunea Inimii.

Vă plac cele mai exotice?

Iată o listă sortată pe efecte, dintre cele care îmi plac şi pe care le folosesc.

Pentru iubire şi armonie, OM MANI PADME HUM

Pentru Fiinţele de pe Pământ, OM AH HUNG HRI

Pentru vindecare, TAYATA OM BEKANDZE BEKANDZE MAHA BEKANDZE RADZA SAMUNGATE SOHA

Pentru purificare, OM VAJRASATTVA HUM.

Pentru pace: OM SHANTI SHANTI SHANTI

Pentru accesarea stărilor superioare: GATE GATE PARAGATE PARASAMGATE BODHI SOHA.

Puteţi să vă cântaţi mantrele cu scopul de a vă calma şi centra, de exemplu, când sunteţi la volan, pe la semafoare şi în blocaje de trafic :D, dimineaţa, ca să puneţi corpul într-o stare bună, nu numai când meditaţi.

Puteţi, alternativ, să folosiţi versiuni pe care să le ascultaţi, dar sunt mai puţin eficiente decât cele pe care le pronunţaţi. You Tube e plin de diverse înregistrări, unele mai fericite ca altele. Mie îmi place mult ce treabă bună a făcut Deva Premal cu mantrele, mai ales pentru europeanul începător, drept care un link vă trimite chiar acolo.

http://www.youtube.com/watch?v=d63COahIpVM

http://www.youtube.com/watch?v=ApIARcwuAzc

http://www.youtube.com/watch?v=7dC_8PMNp-s

http://www.youtube.com/watch?v=xxD-sKUiSE8

Important e să vă alegeţi din multitudinea de opţiuni înregistrarea care vi se potriveşte cel mai bine, ca să începeţi direct cu o stare de armonie.

Ultima, dar nu cea din urmă metodă pe care o prezint este echivalentul mantrelor tibetane, dar vine din Japonia.  Este vorba tot de vibraţii fundamentale, sunete-sămânţă numite Kotodama. Sunt silabe care se intonează pe o singură expiraţie, cu pauze între silabe.

In teoria akikdo, sunetele a,e,i,o,u, au dat naştere spiritului-materie, focului-apă, principiilor yin-yang şi apoi au evoluat în 75 sunete care întreţin existenţa.

Conceptul seamănă cu cel tantric al universului, cu mantrayana hindusă şi budistă şi cu teoria big-bang a fizicienilor. Nu în ultimul rând, la început a fost Cuvântul.  Kotodama înseamnă cuvânt-spirit.

Pentru centrare şi vindecare vă suferez să începeţi cu O U E I. Cele patru vocale se pronunţă separat, pe o singură expiraţie. Ca să separaţi cu uşurinţă vocalele, închideţi maxilarul după fiecare vocală (dinţii se ating uşor) şi astfel vocala se întrerupe de la sine.

Nu am reuşit să accesez înregistrări, pentru că tehnica este transmisă exclusiv pe linii iniţiatice, în special aikido, promit o înregistrare dedicată pentru a ilustra pronunţarea acestor silabe sacre.

Vă sugerez să încercaţi fiecare metodă timp de o săptămână şi să vedeţi care dintre alternative funcţionează mai bine. Bine e să alegeţi una şi să o practicaţi pe un interval mai lung, de câteva luni, pentru a vedea rezultate.

Meditaţii bune să aveţi, şi ne întâlnim aici pentru întrebări.