Sfântă Mare Inerție


Grafitul este un material ciudat. Deși „se poartă” ca un metal şi conduce căldura şi electricitatea, e moale, se foloseşte ca alifie şi complet inert.  Pare ciudat că tot ceea ce se întâmplă „rău” împrejurul nostru are, la origine, sâmburele de inerţie. 

Pe toate mediile de comunicare se strigă împotriva proiectelor cu potenţial de dezastru ecologic sau geologic, de tip Roşia Montană şi Chevron. Proiecte care au ajuns în atenţia publică în momentul în care se aflau în prag de demarare, după ce au trecut toate pragurile aprobărilor şi autorizaţiilor…

Ne plângem de guvern, după ce 70% dintre noi nu s-au dus la vot, măcar ca să îşi anuleze buletinul de vot. O inerţie care seamănă cu zicerea cinică de dinainte de 1989: mămăliga nu explodează.

Mai mult, inerţia se trage de la nivel individual. Suportăm şefi abuzivi, salarii mult sub limita demnităţii, parteneri care nu doar nu ne iubesc, ci practică violenţa verbală, izolarea financiară şi, din păcate, uneori, vătămarea fizică. Scopul? Controlul. Ne simţim controlaţi, victime ale unei situaţii care pare să ne depăşească.

Departe a de a fi un elogiu pentru activismul exagerat sau chiar violent, gândul  dintre rânduri arată cu degetul spre tentaţia de a ne alege poziţia de victimă.  Hipnotizată de suferinţă, într-un fel de sindrom Stockholm, îşi urmăreşte agresorii fără să reacţioneze. 

Le permite să îi încalce, treptat şi invaziv, Linia de Argint care zice „până aici, pentru că de aici începe compromisul cu valorile mele fundamentale”. Şi asta nu pentru că suntem cârpe, ci fiindcă ne e frică, tare frică, să nu pierdem ceva fundamental. Iubirea celuilalt (ce fel de iubire are cineva care urlă la tine? sau care îţi controlează telefoanele?), sau acceptarea socială a lipsei de opţiuni. Unul dintre inamicii noştri principali este  românescul „merge şi aşa”, care ne-o fi asigurat rezistenţa pe perioada urgiilor istoriei, dar e clar un obstacol împotriva progresului nostru ca popor.

Mobila care şade într-un colţ, frumos, are o destinaţie clară: târgurile de artă. Nu vieţile noastre. E timpul să schimbi ceva, e un moment bun, începe un an nou… deci ce vrei să schimbi?

De vorbă cu oamenii, în Viitor


Toată lumea se sperie când aude că am plecat în India.  Dar, de fapt, nu e nimic de speriat… poate doar avionul îngheţat bocnă de la Lufthansa, în care am făcut frigul cu tot cu păturică, până s-au hotărât să ne adapteze brusc la clima indiană, moment în care ne-au pus la copt, şi foamea, pe meniul meu vegetarian (nu că al lor ar fi fost mai prosper).

Stau în wireless-ul hotelului din Delhi, aşteptându-mi partenerii zguduiţi de fusul orar să îşi revină, cât de cât, şi derulez un şir de întâmplări cu noimă. Sunt despre de ce am venit eu aici, şi mult mai puţin despre ce e aici. Sau, alternativ, sunt despre Cine. Şi uite cum se leagă mărgelele pe aţă:

Primul bob. Sunt la aeroport, la vamă, şi e coadă. Vameşul, totuşi, e pus pe şotii şi comentează cât de ciudat e să vezi pe cineva numit Andreea şi care are peste patruzeci de ani. Aşa e. Când ai mei au venit cu numele ăsta, era original, doar că vreo zece ani mai târziu am asistat la o năvală de Andree în catastifele stării civile din România. Nu întâmplarea în sine, ci conţinutul ei ciudat, care ţine de identitate, îmi dă prima temă de meditaţie pe ziua de azi.

Mă duc, cuminte, la poarta treisprezece ca să culeg al doilea semn, al doilea bob de rouă pe şiragul care o să se adune, după cum se vede, cât de o mala.

Zborul de legătură pentru Delhi e scurt şi trece pe nesimţite, lucrez febril, pe ultima sută de metri,  cu plăcere şi cu un ceai cu lapte alături de tastatură. Timpul e scurt, cât pentru transfer de la o poartă la alta, cu o pauză de ajustare şi cumpărat o apă mare şi ieftină (spre deosebire de cea de la Delhi, care e, în aeroport, mică şi scumpă). Mă aşez în sala de aşteptare care se populează, încet, cu lume care aduce parfumul şi culorile Orientului. Tunicile viu colorate, papucii, turbanele. Pe lângă mine, pluteşte-dansează o indiancă de vreo şaizeci de ani, extrem de mlădie şi de feminină, care îşi cântă, singură, ceva, în timp ce urmează, cu ritmul pasului, într-un balet lent, linia cântecului, şi mă priveşte în ochi, serios-aprobator, dând din cap a încuviinţare. Al treilea bob.

Pe scaun, lângă mine, se aşează un tip cu barbă, pare mai degrabă arab, are pielea albă. Are o carte de rugăciuni în arabă, am ghicit, probabil e Coranul. Marcată, ordonat, cu bileţele galbene post-it. Priveşte intens mala mea, eu îmi spun, netulburată, mantrele care să mă pună bine pe drum, şi nu mai poate de curiozitate. Mă întreabă cum se spune la şiragul de mătănii. Şi mi le arată pe ale lui: mai mici, calde, din lemn, sunt aşa pentru că îi e jenă să le arate, să nu zică lumea că  e terorist. Plimbat bine prin lume, a lucrat la Accenture, acum vine înapoi, acasă, după ce părinţii lui au plecat dincolo, să reînceapă ceva pentru el. Ziua asta care se tot lungeşte şi se tot lungeşte e chiar ciudată. Iată o creştină ortodoxă şi un musulman care ţin în mână acelaşi şir de biluţe şi se roagă aceleiaşi Surse. A patra mărgică din mala mea de azi.

Şi apoi, mulţumesc, Zână Măseluţă, cinci: în avion nimeresc pe şirul acela mult râvnit de două scaune şi stau la fereastră, lângă un om blând, blând, pe care nu îl supără tusea mea chinuită de frigul din aeronavă  şi de aerul condiţionat, uscat şi prăfos.

La aeroport mă aşteaptă maşina hotelului, alunec prin Delhi şi îmi dau seama că nu am nicio emoţie, ci un sentiment de întoarcere acasă, într-un loc pe care îl cunosc de foarte mult timp, de parcă totul s-ar fi tocit, sunt în starea aceea de cumpănire, în care nici revederea cu Partenerul meu de peste paişpe vieţi nu mă mai clatină, e doar o stare de pace şi bucurie calmă. L-am simţit venind, am coborât scările când ajunseseră în lobby :D. E aşa de simplu. ŞASE, ŞAPTE, OPT.

Mă duc cu puştoaica amicului meu să călărim puţin un cafe internet, stau de vorbă cu Andrei al meu, conectat peste miile de kilometri, care se pregăteşte să plece de acasă şi să facă toate treburile pe care eu nu am apucat să le fac. Îl ştiu acolo, cald şi bun. Nouă. Plec liniştită din micuţa îngrămădeală mizeră de computere vechi şi de oameni cu zâmbete foarte, foarte largi.

Pe stradă, sunt interpelată de un indian care se miră de părul blond şi vrea să îşi perfecţioneze engleza. Îmi spune să nu iau excursii de la agentul hotelului, e escroc şi a făcut închisoare de câteva ori. What?… Mulţumesc celui de al zecelea bob în mala mea umană, oricum, mă duc cu călătorii mei la porţia de paneer tikka masala, apoi îi culc, osteniţi de două zboruri îndelungi, ca să plutesc şi eu vreo două ore prin starea de reconectare atât, atât de cunoscută şi să revin, călare pe reţeaua wi-fi a hotelului, şisă scriu că acum ştiu de ce sunt în India. Nu doar ca să arătăm unor copii că există o faţă spirituală a lumii, nu doar ca să îl revăd pe Dalai Lama, nu ca să mai închid încă un cerc cu sufletul pe care l-am întâlnit pentru prima dată pe Pământ aici, în India.

Sunt aici ca să mă întâlnesc cu Viitorul, şi fiecare faţetă dintre oglinzile umane pe care le-am întâlnit în astea 23 de ore de când am plecat  îmi arată o frântură din acest Viitor, care a început şi din care fac parte azi, acum, acum.

Parfumul


Există o carte celebră, scrisă de un nene numit Parick Suskind, ecranizată acum câţiva ani. Se cheamă Parfumul şi, dincolo de subiectul evident, vorbeşte despre Opera Perfectă, e un fel de Meşter  Manole în varianta chimistului.

De ea mi-am amintit ieri, când, oprită în faţa tarabei unui cioban de Sibiu pentru a cumpăra nişte brânză maturată şi mămăligă, lângă mine aterizează un nene cu pantalon gri, perfect, cizme din piele gri de crocodil şi ochelari cu ramă subţire, din aur. Împrejurul lui se revarsă un val dintr-un parfum care, de altfel, îmi place – Fahrenheit – dar într-o cantitate copleşitoare. Compania – o doamnă cu douăzeci de ani mai tânără, evident plictisită de conversaţia omului cu baciul, dar bine securizată de dimensiunea contului din bancă.

De vreo săptămână încerc să mă reîmpac cu mâncarea europeană şi nu prea îmi iese, drept care şi sensibilitatea mea la mirosuri este foarte mare în perioada asta. De altfel, de câţiva am cam renunţat la parfumurile chimice, de sinteză, şi folosesc aproape numai uleiuri esenţiale, cu care mă joc şi fac compoziţii în funcţie de stare, care mă ajută şi ca remediu de aromaterapie, şi ca mesaj olfactiv.  În Amazon, aflată în perioada geranium, am fost deliciul fluturilor, care veneau să mă adulmece 🙂 .

Mi-am amintit puţin mai târziu de bunica mea, produsul educaţiei de pension, care îmi explicase două lucruri: primul, că parfumul e o chestie personală, drept care NU se face cadou decât între oameni care se află în relaţii foarte avansate, şi al doilea, că fiind o chestie personală, nu trebuie detectat decât când intri în „sfera” persoanei respective, la mai puţin de un metru distanţă. Detectat, deci. În niciun caz să urle de la nu ştiu câţi metri, ca la fătucile astea de club, care varsă juma’ de sticlă pe ele, să fie sigure că masculul simte becul roşu clipind.  Sigur că o parte dintre regulile de şcoală veche (de pildă, purtatul mănuşilor când ieşi din casă) nu mai sunt aplicabile azi, dar chestiile evidente, zic eu, încă mai au sens.

Aveam, la un moment dat, un coleg, evreu ardelean, scăpat prin urechile acului de deportare în timpul războiului. Un tip de un rafinament greu de egalat, care îşi asorta ciorapii şi chiloţii la cravată şi îşi pregătea ţinuta pentru a doua zi în seara precedentă (Doamne fereşte să se  schimbe vremea, că atunci întârzia o jumătate de oră la birou, din cauza agitaţiei produse de pregătirea noii ţinute). Obişnuia să dea, de cu seară, un puf de parfum pe cămaşă sau pe reverul costumului, ca să stea până a doua zi dimineaţă şi să devină foarte, foarte subtil. Într-adevăr, îl simţeai când te apropiai de el, şi se amesteca de minune cu tabacul practicat cu prudenţă.

Parfumul se poartă pe piele, nu pe haine, şi se aplică în punctele de puls. Acolo unde simţi că bate inima. Sub lobii urechilor, pe gât. Pe interiorul încheieturilor mâinilor. În centrul pieptului. Ca să difuzeze odată cu căldura corpului… într-un mod subtil, nu evident, ca un degeţel care face semnul de vino-ncoa’ 🙂 . Şi aşa, se transformă într-un mesaj plăcut în loc să urle ca o reclamă proastă la bere de pe un ditamai panoul publicitar luminos. Pentru profesioniste, însă, recomandăm menţinerea cantităţii de un sfert de sticlă la o aplicare. Merge cu decolteurile uriaşe, machiajul strident, fusta scurtă la limită şi tocul de doisprezece. Că doar marfa trebuie să atragă atenţia clientului, nu?

de la o jumătate de metru sub zăpadă


şi uite-aşa, o hachiţă a Mamei Pământ, care a dat cu puţin praf şi vânt prin Bărăgan, îţi resetează valorile.

Aseară, captivă în maşină prin nămeţii din Pipera, mulţumim, nea Pandele, pentru extraordinara deszăpezire, am petrecut circa patru ore în maşină, într-o coadă înfiorătoare. Unele maşini din coloană reuşeau să treacă de nămeţi. Altele nu. Din fericire, făcusem cumpărături – sandviciuri de la be nat. şi sucuri de la benzinărie :D, aveam muzică în maşină, Deodată, lucrul cel mai important era să ajung acasă, la copilul şi pisica mea. Deşi nu stăteau nici pe întuneric, nici flămânzi. Deşi aveam două planuri de rezervă – unul, să parchez unde eram şi să străbat restul distanţei pe jos, prin viscolul care fierbea zăpada pe drum; al doilea, să mă întorc şi să dorm în oraş – era extrem de important să ajung acasă, să mă reconectez cu cei pe care îi iubesc. Anticipam că aveam să rămân captivă în cartier, dacă reuşeam să ajung, dar nu conta.

Am avut mult timp să mă gândesc stând la volan, cu muzicile de relaxare şi cu ochii în stopurile maşinii din faţă. La aroganţa noastră, a speciei umane, care crede că stăpâneşte lumea. Un viscol a fost suficient ca să rămânem fără curent, cablu, drumuri, timp, mâncare… suntem nişte furnicuţe la mâna Naturii. Proiectele, ambiţiile, recunoaşterile sociale şi personale erau complet îngropate în troianul de doi metri din drum.

De dimineaţă, plugul (plătit de noi, mulţumim, tovarăşe primar) a făcut loc în cartier, dar pe stradă mi se spune în continuare că nu e de circulat. Pisica a ieşit pe terasa proaspăt curăţată, s-a scârbit profund de sebzaţia omătului (aici subscriu) şi a revenit la bază, instalându-se confortabil în poala mea, să computerim împreună.

De dimineaţă au venit vrăbiile să cerşească mâncare. Le-am presărat mălai şi am tăiat câteva felii de pâine. Îmi dau seama că, pentru ele, în afară de viscol, mai este şi foamea. Pe vremea asta nu au ce să mănânce.

Am mai fost în situaţii extreme. Blocată pe un perete vertical, rătăcită pe munţi, incapabilă să văd din cauza unei conjunctivite bruşte care mi-a umflat şi închis pleoapele… sunt multe de felul ăsta.  Interesant e ce mecanisme se declanşează când apare o asemenea limitare majoră, cum mintea se limpezeşte brusc şi scopul se re-centrează pe obiectivul principal: să parcurgi etapa. Simt, în spate, lunga lecţie genetică a supravieţuirii. Şi mă gândesc că, de fapt, e o stare benefică, pentru că te descarcă de tot rucsacul cu prostii mentale pe care îl cari cu tine zi de zi. Te duce în limpezimea şi claritatea aceea mentală care te obligă la un singur scop, un singur traseu, un singu focus. Asta se cheamă centrare, şi e tare bună într-o zi de explozie solară şi confuzie.

Ieşiţi afară. eu asta o să fac, chiar foarte curând, ca să merg pe jos şi să simt cum e planeta curată 😀

interlop deluxe


Decembrie, 6. Moş Nicolae nu a avut timp să presteze acţiunea ghetuţe şi cizmuţe. Zi cu ploaie şi biz meetings. Prima, într-un loc cu canapele catifeloase. Deschid meniul şi îmi sar ochii. O cafea e 33 de lei. Un sandvici e 90. Un fel de mâncare, 220, la care mai pui 30 garnitura.  Ceaiul meu e mega ieftin- doar 20 de lei 😦 …

Serveşte o chelneriţă care ne împiedică, în cafeneaua goală, să ne aşezăm unde voiam – masa aia e rezervată. Ceva îmi spune că salariul ei nu este corelat cu preţurile din cărticica minunată. Se poartă de parcă i-ar ploua şi ei direct în gât.

Produsele nu strălucesc prin nimic, iar locul e pustiu. Apare un nene cu vestă Burberry, care se aşează la o masă. Dacă bea în fiecare dimineaţă o cafea şi mănâncă un croissant aici, cred că ajunge repede în sapă de hârtie.

Apare şi o blondă cu picioare foarte lungi şi palton roşu, care anticipează sosirea starului – patronul, cam mito de felul său. Iar cireaşa de pe tort o pune un interlop clasic, venit cu şoferul – sau sclavul, nu e foarte clar, dar parcă mai degrabă sclav după body language – care îşi cioflăie prăjitura şi îşi soarbe cafeaua cu nişte zgomote care mă îndeamnă să mă ridic şi să plec repede.

Ceea ce se şi întâmplă, întâlnirea se zoreşte, să plecăm mai iute de acolo, dar nu înainte de a întreba chelneriţa sastisită de ce toate astea. Patronul era deranjat de gălăgie, a spus ea, şi de aceea a mărit preţurile.

Nu înţeleg de ce cineva şi-ar face o cafenea în care să vrea să nu intre lume. E mai ieftin să îţi mobilezi sufrageria şi să chemi pe cine vrei tu. Sau poate sunt eu pe partea prea legală a aspectelor financiare.  Dacă voiai target de fiţe, nu trebuia pusă pe Ceaikovski taraba asta, la poala unui bloc… căutai şi mata, nene, ceva mai a la Pascucci… by the way, şi ăştia s-au evaporat… se pare că şi spălarea de bani e o chestie prea dificilă.

Dacă vreţi, puteţi vizita muzeul, e gratis, cu tot cu speciile incluse, doar să aveţi grijă să nu consumaţi nimic. Sau poate vreţi un fois gras de trei sute de lei?…

o definiţie alternativă a patriotismului


Acum câţiva ani mă gândeam  serios să plec din ţară. Îmi pierdusem orice speranţă. Nu vedeam o perspectivă pentru anii iernii şi nici pentru cariera şi viaţa puştiului meu.

Apoi am participat la un târg de ONG-uri, unde am văzut oameni de douăzeci şi ceva făcând proiecte în faţa cărora alţii, mai calificaţi şi mai copţi ca ei, ar putea să pălească sau să se încline, după caz. Şi mi-am zis: hm, să ştii că s-ar putea să iasă ceva când băieţii ăştia vor fi la putere.

Canalele de ştiri continuă să verse peste noi gunoi, mult gunoi, despre incompetenţa politică, despre oieri care proclamă adevăruri din palate aurite, despre netoţi care nu sunt în stare să înveţe un manual de protocol, despre o conducere de economie caree nu ştie macroeconomie, despre administratori care habar nu au să organizeze ceva, despre lideri fără viziune. Şi babe înjunghiate, şi copii aruncaţi la gunoi, şi femei bătute, şi bărbaţi care vorbesc alcoolic din şanţ. Lucru care, evident, demotivează. Europa ne priveşte, superioară, cu o sprânceană ridicată.

Săptămâna trecută, la masa mea cu fructe din bucătărie s-a aşezat un băiat tânăr, student în anul IV la drept, care a completat chestionarele de recensământ spunându-mi că vrea să devină judecător ca să schimbe ceva. La un copil de şase ani, asta e o chestie normală. La un om de 24 de ani, devine o chestie de curaj. Revin la tiparul acela al generaţiei care s-a săturat. Care vrea să schimbe ceva.

Apoi şansa face să cunosc un grup de oameni care lucrază într-o instituţie publică. Vin la această întâlnire cu puţină teamă generată de clişeele de funcţionar public cu care am fost „injectaţi”. Şi am surpriza extraordinară să cunosc nişte oameni prost plătiţi, supraîncărcaţi de restructurarea imbecilă care a rupt picioarele României, trântind-o să reînveţe mersul de-a buşilea, pasionaţi de ceea ce fac şi de cei pe care îi servesc: adică de noi, ăştia, care contemplăm posibilitatea de  a ieşi din sistem, din ţară, să ne ducem în Insule ca Gauguin şi să murim acolo, fericiţi, dacă se poate fără sifilis.

Contemplam eşantionul ăsta reprezentativ de profesionişti care au ales să nu se ducă în posturi mult mai bine plătite, pentru că le place ce fac.  Şi mă gândeam că patriotismul are mai multe feţe în afara celei declamativ-găunoase pe care ne-ao arată tot posturile de ştiri pe la sărbători, cu popi şi politicieni solemni.

Patriotism poate însemna să rămâi, încăpăţânat, aici ca să schimbi ceva.

Patriotism poate însemna să îţi pese de oamenii din ţara asta şi să faci activ ceva pentru a -i ajuta.

Patriotism poate însemna să închizi televizorul şi să te întâlneşti mai des cu asemenea oameni, pentru proiecte, idei şi bani europeni, dacă nu există ai noştri.

Pentru că, iată, se poate.

Femininul, la peiorativ


La plecarea de pe aeroportul din Milano s-au întâmplat multe lucruri infame. De altfel, graniţa italiană a fost de data asta mult mai contondentă decât mi-o aminteam.

La sosire, un nene grănicer m-a oprit şi cercetat îndelung, derutat de nume. S-a uitat să vadă dacă nu am falsificat paşaportul. M-a salvat Andrei, pentru că aşa ofiţerul a realizat care e chestia cu masculinul şi femininul la numele noastre. Apoi chiar s-a amuzat. Nu găseam nimic amuzant în afara ignoranţei lui, care era mai degrabă penibilă decât amuzantă.

A doua felie amară a fost la plecare. Coadă enormă la check in la Easy Jet şi funcţionari care treceau pe acolo, dar nu ar fi deschis încă un punct de check in nici picaţi cu ceară. Apoi, un control de securitate care mi-a detectat statueta Quan Yin din valiză şi a cercetat-o cu amănunţime. Mare amănunţime. În fine, ajungem la paşapoarte. La paşapoarte uşa era închisă. Adică încuiată. Am stat preţ de vreo zece minute, până au sosit doi neni foarte nervoşi pentru că fuseseră sculaţi din somn. S-au fâţâit, au dat drumul la computere, apoi au dispărut încă nişte minute bune până să se decidă să descuie uşa şi să ne lase să plecăm din ţara lor.

Eram printre primii la coadă. În faţa noastră, doi italieni cam rufoşi şi o doamnă cu aspect musulman şi batic din ăla mare, mare, să nu se vadă părul, urechile şi gâtul, care în concepţia muslimilor par să fie principalele organe sexuale ale femeii, urmate de încheieturile mâinilor şi de glezne.

Uşa se descuie, şi o văd pe această femeie cum pleacă privirea în pământ, se dă la o parte şi face loc, cu un semn de invitaţie supusă, bărbaţilor. Să intre ei primii. Prioritatea este rezervată purtătorilor legali de penis. Dar ceea ce mi-a adus lacrimile în ochi a fost revelaţia deceniilor de umilinţă care au dresat această femeie într-atât încât să se vadă pe ea însăşi ca pe o fiinţă subumană. Inferioritatea şi desconsiderarea atât de evidente încât au ajuns a doua ei natură. Îmi venea să o îmbrăţişez şi să îi spun că e o fiinţă care merită să fie iubită pentru ceea ce este. Ca să îi treacă durerea aceea atât de veche, încât o simţeai, aşezată strat peste strat, împănată cu ruşine şi deznădejde.

Am citit Coranul. Nu am găsit nimic care să justifice felul în care cei ce îl slăvesc pe Allah îşi tratează femeile. Nu sunt sufragetă. NU SUNT. Cred că există diferenţe clare între femei şi bărbaţi, astfel încât sexele să se completeze. Dar mi s-a strâns inima, aşa cum se întâmplă când întinzi mâna să mângâi un câine vagabond, şi el fuge, pentru că de prea multe ori mâna l-a lovit. E o secundă de privire în adâncul experienţelor traumatice prin care a trecut acea fiinţă. Aici era aproape genetic, pentru că vorbim despre o inferioritate perpetuată sute şi sute şi mii de ani. Şi, dacă există un principiu feminin sacru, ar face bine să se manifeste rapid, măcar ca un remediu pentru umilinţa, suferinţa, ruşinea şi durerea care străbate prin milenii, până în faţa unei uşi încuiate şi până în sufletul unei femei prizoniere în propria basma.

superficii


suntem o specie obsedată de suprafață. Probabil pentru că trăim pe coaja unei uriașe ființe spațiale. sau, poate, pentru că, pur și simplu, ai mai multe bătăi de cap dacă începi să incluzi încă o dimensiune.

vară. pauză de cafe frappe pe o terasă, în inima afacerilor din capitală. Invariabil, în jurul tău se vorbește despre business, în toate limbile. Îmi reține atenția un trio format dintr-un expat, o româncă afectată vorbind bine limba expatului și încă o cetățeană băștinașă. Discuția se învârtea în jurul subiectului resurse umane.

aferata lansează brusc o opinie conform căreia strinii lucrează responsabil și românii lucrează de la nouă la cinci. îmi vine să mă ridic de pe scaun și să îi cer diplomele în virtutea cărora emite așa păreri. expatul, firește, dacă nu își formase o părere despre români, are șansa să înceapă cu una proastă. dar ce e dureros e să vezi fîța asta cu pretenții de intelectuală cum ne târăște pe noi, toți ceilalți români, prin noroaiele judecăților ei șchioape, emise de la înălțimea tocului de 12, cu tot cu platformă.

știu destui șefuleți care judecă prestația personalului după orele de lucru. dar cred că lucrurile s-au schimbat, iar dacă nu sunt încă așa cum ar trebui, e o problemă de cultură managerială, mai degrabă decât de apetit al românului pentru muncă semnificativă.

într-un minisondaj făcut cu tineri manageri într-un exercițiu Leaders, factorii importanți la alegerea unui loc de muncă erau cultura organizațională, empowerment-ul (uf, de ce nu poate fi tradus ca lumea cuvântul ăsta în română? ) și învățarea. asta în afara banilor, firește, care ar trebui să fie de la sine înțeleși, nu cum fac unii, de plătesc te miri ce și apoi se minunează că au rotație mare de personal.

conversația de mai sus mi-a lăsat un gust fibros în gură. în timp ce mă chinuiam să scuip scamele care îmi stăteau pe limbă, mă opresc la un semafor. peste drum, niște alpiniști vânjoși, atârnând hazardat  de niște firicele, dansau pe rama de cinci centimetri a geamurilor pe care le spălau, perfect.  un alt job de la nouă la cinci, firește. niște oameni cărora chiar le place cățăratul, fie că e pe muntele favorit, fie că e pe clădirea de birouri care necesită puțină cosmetică între două furtuni.  nouă, românilor care nu fac parte din comentariul dumneavoastră eronat și general, ne face bine să facem lucruri din inimă. Dumneavoastră aveți una? și, dacă da, e localizată lângă cardul de credit?

ah, domnișoară, a propos de generalizări dăunătoare. ce face o brunetă cu toc de doișpe în deșert? șterge praful.

 

Romanian Bou Show


Copyright fi-miu. Ca şi zicerea „În ţara asta sunt mai mulţi boi decât vaci”. Ambele reflecţii de adolescent critic sunt absolut întemeiate.

Navigând prin isteria traficului de Bucureşti, în care – astăzi mai mult ca oricând – părea că s-a spart conducta cu proşti, la intersecţia cu magistrala de nesimţiţi, trece pe lângă mine o domnişoară tare nefericită de Vrancea care urla „Eşti proastă, fată!” pentru că nu m-am vârât pe linia de tramvai ca să îi fac loc ei şi nefericirii ei să se mute de pe banda pe care se încadrase, evident, greşit.

Ah, mulţumesc pentru apelativul „fată”.

Mă întreb ce radio ascultă. La cel pe care îl ascult eu şi unde oamenii nu vorbesc despre lucrurile care le fac, ci despre lucrurile pe care le fac, e o reclamă despre Romanian Boat Show.  Mulţumesc, o să trebuiască să nu au curs acestei oferte.

De fapt despre ce este postarea asta? Cred că despre subiectele pe care, fără greş, putem să le atacăm pentru a ţinti la fix masili largi, popolari, vorba lui Ceaşcă. Pentru că ei sunt mulţi şi au nevoie, evident, de scurtături. Cred că şmenul a devenit, graţie aceluiaşi băiet despre care cred că se perpeleşte la foc mic, în iad, specialitatea naţională.

deci, ce ne place:

Scurtăturile. Orice metodă de a ajunge mai repede, eventual imoral sau uşor ilegal, la ceva atrăgător.  Nu s-au practicat încă în România concursuri în care să îi sapi pe ceilalţi.  Cred că, alături de show-urile inepte de pe la posturile celea din top 3 audienţă, am putea organiza un quasi Survivor gen „câştigi marele premiu dacă îi fentezi pe ăilalţi”.

Gratis, maică. Păi e simplu, văd că se practică cu mare succes. De preferinţă, 1 plus 1 gratis. Sau şi mai bine ar fi zero plus 1 gratis.  Mi-ar plăcea să ieşim din şanţul monorail pe care l-am inaugurat şi să avem nişte gratuităţi formidabile.   Adică tot din sistemul capitalist de baftă, ăla care ia un anumit număr de produse (cumpăraţi, cumpăraţi), numărul fiind secret, e marele câştigător, sau mai mulţi câştigă. Numărul fiind oriunde între 1 şi 100 :D, how about that.

Să nu fac nimic şi să capăt ceva pentru asta. Imaginaţi-vă, câtă presă, cât PR: să nu faci nimic şi să câştigi zece saci, sticle, kile de produs x doar pentru că exişti, mergi pe stradă, mănânci, respiri, te duci la closet.  Cu viral, cu tot ce trebe. Ei, ce ziceţi?

Noi şi-ai noştri, dar ai noştri nu sunt un clan creat ad hoc de un iaurt, o cremă de faţă sau o marcă de cereale. Ai noştri, pe bune, ăia de stăteau prin CC al PCR, cu şcoală puţină şi agresivitate mare, cu maneaua la maxim. Un produs pentru ei. O promoţie pentru ei. Să demonstrezi că eşti, să ne exprimăm delicat, din topor ca să obţii, să zicem, ca premiu un curs de ceva care sigur nu e nici tango, nici  şcoală de bune maniere.  Un lanţ de aur, o gagică cu silicoane, un iaht numai al tău pentru zece zile, cu grătar pentru ceafa de porc şi frapieră specială pentru mujdei. şi cu maieuri special croite ca să îşi scoată câştigătorul buricul păros la soare, când o transpira sub braţ. Da, sub braţul acela cu păr mult. Ah, şi să se voteze ei unii pă alţii ca să vadă cine e, bre, câştigătoru.

Nu ne plac deştepţii. Simplu. concurs de who is more stupid. Sau cine e mai incult. Premiem cea mai ineptă manifestare. Sunt sigură că face vârf de audienţă, iar băieţii cu seminţe şi bere se vor muta de pe trotuar în garsoniera unui amic mai primitor;  şi vor trebui să se supună corvezii de a arunca cojile într-un recipient în loc să le scuipe , comme il faut, direct pe jos.

Elanul meu revoluţionar se opreşte aici. M-am scârbit scriind toate astea.  Deşi toate aceste demipromoţii sunt un contraexemplu din care am putea scoate ceva ideiuţe drăguţe de promo.

Recunosc în toate aceste mecanici promoţionale – absurde şi ipotetice, fireşte – sechele clare ale unei epoci pe care ne-o doream repede apusă, dar care a plantat seminţe otrăvitoare în inima unui popor şi aşa obişnuit cu compromisurile pentru supravieţuire.  Să vedem dacă generaţia puştiului meu, ce-o mai rămâne din ea după ce o parte va emigra, e gata să sancţioneze, cu intransigenţă, nu doar promoţiile mele de coşmar, ci şi năravurile care ne-au făcut vulnerabili la downgrade-ul naţional la care asistăm.

estetică. urât. kitsch comme il faut


Există momente care pendulează între sublim şi ridicol, când te învârţi într-o cacofonie perfectă, creată de o baghetă de artist. Am avut şansa să fug în lume pentru câteva zile, şi am venit cu colecta locală.

Probabil e mai simplu să spui „poze din vilegiatură”, dar insist: am găsit, la o sută de metri distanţă una de alta, două imagini – florile Paştelui, străpunse prin pătura de frunze vechi de anul trecut, şi cea mai urâtă statuetă ever,

dintr-un lung şir infam de străjuitori ai unei fântâni

făcute dintr-o piatră ce seamănă ameţitor cu betonul colorat şi e tapetată cu neşte travertin…

ce mai, arată ca nuca nucii în peretele peretelui.

Apăi, staţi aşa, că mai avem. Străzi vechi de când lumea, pe care nici cărătorul de cobiliţă nu intra în vremile acelea întunecate, pietruite

şi luminate cu felinare tremurânde. În magicul cerc interior al cetăţii, timpul devine mai vâscos şi imobil. 

Îngheaţă coaja caselor, felul în care oamenii se îmbracă, etichetele străzilor, firele şi duzele electrice. Şi acest timp prefăcut şi gros cojeşte pe nesimţite spaţii şi materie. Într-o degradare lentă şi invizibilă, de parcă ar fi băut Apa Morţii, casele şi străzile îmbătrânesc cu o viteză neasemuită. Cu toate acestea, frumuseţea persistă. Totul e să nu te întorci cu spatele la această minune şi să vezi, din nou, hobbiţii de piatră.