În pat cu Cavi şi amorurile trecute

amurgul sufletuluiProviziile s-au sfârşit. Funi a plecat azi-noapte, după ceremonie, direct, cu barca spre Iquitos, să cumpere cele necesare. Până diseară, când revine, suntem limitaţi la ouă, morcovi, ceapă, roşii, sfeclă şi yuca. Cu toată lipsa de varietate, putem inventa, la urma urmei, trei mese din aceste ingrediente….

Grupul este scuturat de începutul crizelor personale de vindecare. Unul e furioas, altul- trist, altul se simte ignorat. În toate expediţiile precedente, de prin ziua a şasea începea balamucul: acum, este ziua aşaptea… Mi-e gândul la Bucureşti, la Andrei, la ce se întâmplă acolo. La programul pe care îl derulăm acum. Patul s-a lăsat, salteaua e ca o barcă, adâncită în locul în care dorm. Din subconştient ţâşnesc lucruri ciudate, care se revarsă şi în visele stranii.

un nou începutVisez că am găsit pe stradă o fetiţă părăsită, desculţă, murdară, tristă. Că o iau acasă, să o spăl, să o îmbrac – sunt în apartamentul cel vechi şi plin de istorii triste. Visez că sunt acasă cu mama, aşteptând oaspeţi de seamă, şi că nu apuc să termin pregătirile – vechea tufă de trandafiri de dulceaţă, care acum nu mai există, a năpădit grădina şi mă străduiesc să o cioplesc ca să pot pune o vază plină cu trandafiri pe masă. Vaza, din nou, una dintre cele din copilărie – o văd şi acum, turcoaz, înaltă, din sticlă, : primită de mama de la unul dintre elevii ei.  Visez că sunt la Cluj, cu Andrei şi o prietenă, doctoriţă, toată lumea în delegaţie, cu o grămadă de bagaje, un check in prost făcut, fug la toaletă şi toaleta e, de fapt, un vagon de la coada unui tren care se desprinde de aeroport, plecând în viteză. sar din mers, alerg peste un câmp pe care o echipă de business, îmbrăcată de epocă, face treasure hunting. Ajung din nou la aeroport, e târziu, cupoanele bleu de îmbarcare se completează de mână… şi mă trezesc cu fiorul inconfundabil al amorului, în noaptea catifelată a junglei: I. s-a trezit, lâgă mine, şi îi simt energia 😀

the bright sideNu ştiu de ce, dar locul ăsta şi combinaţia între ceaiurile şamanilor, plantele cu care lucrăm, metodele de arheologie a sufletului produc tot felul de prăbuşiri interioare, ca şi cum ai fi într-o mină în care o podea cade, şi te trezeşti în sălile vaste ale Sufletului, regăsind lucruri pe care credeai că le-ai uitat: unele minunate, altele dureroase. Nu poţi să nu te minunezi de complexitatea construcţiei nevăzute care suntem. Undeva, în toată noaptea asta a sufletului, există potenţialul pentru saltul înainte. Este limpede că asta facem: ne împiedicăm, ne julim genunchii, ne ridicăm, plecăm mai departe. Un proces lung, chinuitor, cu etape – când crezi că ai terminat, o iei de la capăt – dar pentru asta suntem aici, în Amazon: să dăm jos cojile de ceapă ale sufletului şi ajungem la miezul nostru, acela bun şi cald şi adevărat.

musafir pe cerealeÎn toată nebuneala asta, apar mici semne care îţi ridică sprânceana şi trag în sus de colţurile gurii. Locul musteşte de viaţă. Noaptea, mă culc ascultând sunetele junglei: cicade, greieri şi alte insecte care cârâie, mârâie, cântă, scrâşnesc, ţiuie. Apoi, când întunericul devine mai profund, încep să se audă maimuţele, pe voci diferite: ţipă, urlă, se ceartă, comunică. Păsări lugubre cântând pe un singur ton, gâjâit, ca de fagot. Funi le ştie pe toate, ştie şi ce înseamnă. Noaptea apar maimuţe şi în tabără, unii au fost suficient de norocoşi să le audă, fâşâind, pe acoperişurile din frunze uscate de palmier. Noi ne mulţumim cu sunetele fleoşcăite ale animalelor necunoscute ca întunericul în care se mişcă prin zona inundată din spatele căsuţei.

Pe Cavi o doare spatele, aşa că tot o dată la două zile îi mai fac câte un masaj. Acum, cu masa strânsă, am invitat-o în patul meu, pe care îl consider suficient pentru mine, dar total scurt pentru cineva de un metru optzeci. Cavi e ca o copiliţă de mică, răsfăţându-se sub mâinile mele. Pielea brună, frumoasă încă pentru vârsta ei, părul negru, răspândit pe pernă, mă uit cât de minusculă e această femeie care a născut patru bărbaţi. Stăm în pat, e suficient loc pentru amândouă, ea – aşteptând să se relaxeze complet muşchii pe care am lucrat, eu – meditând la apropierea fizică, şi prin minte îmi trec toate semnăturile celor pe care i-am iubit, cu un fel de nostalgie caldă şi duioasă, de parcă mi-ar fi, mai degrabă, un fel de rude, copii mici şi drăgălaşi. Probabil că asta face parte tot din cascada de ciudăţenii ţâşnite din subconştient acum, la jumătatea parcursului. Le las să plutească prin minte şi adorm, din ce în ce mai adânc, dar o aud pe Cavi strecurându-se afară din plasă, plecând şi apoi întorcându-se cu un chicotit de fetiţă: şi-a uitat papucii :).

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s