Holi, army şi ştampile


Ganesha păzeşte recepţia

Dorm aiurea şi mă trezesc la 4.44.Senzaţia de inflamaţie în gât continuă. I. s-a zvârcolit toată noaptea… după ce ieri a tuşit, azi îl doare urechea. N-o să îi spun acum că e din cauză co nu ascultă. O să îi spun când o să fie pregătit să audă asta :D. Aseară l-am văzut atacând peitntru a-şi conserva poziţia şi l-am demontat cu deflectorul,  îmi dau seama că am eviat discuţia de bază. O să o avem când vom fi, amândoi, calmi.

De dimineaţă, restaurantul hotelului e prilej de circ maxim. La micul dejun ne serveşte un chelner care nu prea înţelege,  engleza, iar bucătăria e  în viteza zero. După comandă, trec cam cinci minute şi apare prima farfurie cu ochiuri. Despre pâine nici poveste. Băuturile au venit şi ele, din dulapul frigorific aflat la cinci metri de noi, înceeeeet, înceeeet…. Micul dejun indian pe care l-am comandat lipseşte. I. se înfoaie şi se propteşte direct în manager, la recepţie. Nu ştiu ce i-a spus, dar miracolul se întâmplă: pe masă aterizează o pâinică dosa, umplută cu legume, un bhaji, găluşte cu sos indescifrabil şi iaurtul. Ochiurile nefăcute, returnate la bucătărie, revin, mai decente. Şi apare şi pâinea prăjită. Din fericire, căci copiii devin chiar groaznici când vine vorba de mâncare, şi, în fine, putem spune că am mâncat decent.

Bagdogra, din fugăLăsăm puştimea în cameră, sunt geloşi şi frustraţi când dispărem: aseară, când am fugit de ei pentru patruzeci şi cinci de minute, am intrat în interogatorii – unde am fost, de ce am lipsit aşa mult. Găsim un tuk-tuk – cu greu, pentru că e a doua zi de Holi – şi mergem până la staţia de tren, care se cheamă New Jaipalguri, ca să cumpărăm biletele de Patna. Mă uit, cu melancolie, cum, de data asta, sunt doar trei paşapoarte şi trei bilete. Ştiu că Bodhgaya şi Varanasi vor fi speciale şi pot să îi urmez doar cu gândul. Ochiul care mi-a plâns toată noaptea – ce ciudat, de câte ori ne despărţim un ochi începe să plângă de la sine – face mai bine după picăturile cu antibiotic. Desigur, e o conjunctivită de Siliguri.

mic templu tăcutVisele de azi noapte au fost ciudate, ciudate. Am visat că eram însărcinată şi foarte stressată, pentru că ştiam că I. nu mai vrea copii, şi totul devine şi mai ciudat, când, în intimitatea tuk-tuk-ului, mă întreabă: mai vrei fete? Da, aş vrea una, dar nu ştiu dacă mai apucăm :D.

Pe drum e plin de pulbere colorată, majoritar roz: indienilor le place, de bună seamă, fuchsia. Roz e şi pe motoclişti, roz sunt şi vacile sfinte. Magazinele, în majoritate cu storurile trase, folosesc drept decor pentru găştile adunate la o palavră în zi de sărbătoare. Pe stradă se vând, în continuare, pulberile colorate. Apar şi cetele de băieţi pătaţi şi vopsiţi. Unii dansează, aud şi incntaţii însoţite de tobele mari. Ritmul inconfundabil şi ţopăiala fericită par ingrediente obligatorii pentru Holi. Chiar şi în aeroport, în spatele urechilor şi unghiilor atent spălate se văd urmele bătăilor colorate de ieri.

plec din ţara plantaţiilor de ceaiDe la hotel ne-au dat o singură maşină, care îi va duce întâi pe .ei la gară, apoi pe mine la aeroport.

Cozile la gară sunt mari, dar merită:  biletul de vagon de dormit clasa I, cu aer condiţionat, pentru toţi trei, este 1700 de rupii, adică 34 de dolari până la Patna. Vor face optsprezece ore până acolo, pleacă după prânz şi ajung mâine dimineaţă. Vor vedea Bodhi tree fără mine… şi apoi Gangele… Completăm veşnicul formular, iar gaşca va trebui să revină la 12 pentru definitivarea locurilor. Voi decola când ei abia au plecat.

socializare de HOli

Tuk-tuk-ul ne duce înapoi, la hotel, şi îşi primeşte plata cea grasă. Sunt patruzeci şi cinci de minute dus, tot atâta întors, şi ne-a aşteptat mai bine de o jumătate de oră.  Mai e foarte puţin timp, împachetăm rapid, apoi îi urc în taxi şi mă reîntorc în cameră. Se inst lează liniştea. Pe email vine, în fine, şi confirmarea hotelului din Delhi, mi-am luat cameră deluxe :D, vreau un duş ca lumea şi un somn fără colegi de pat care monopolizează spaţiul. Taxiul se reîntoarce după ce a lăsat la gară o parte din inima mea.

Maşina e plină de ţânţari, şi în timpce defilăm spre aeroport şi contemplăm puzderia de unităţi militare de tot felul, prind minusculele năpaste, una câte una. În Sikkim sunt masate forţe impresionante, camioanele sunt cu sutele.

am primit explicaţia pentru VVIPProcesul de îmbarcare în aeroportul din Bagdogra e la fel de dezorganizat ca tot ce e prin India: întâi te duci cu valiza la scanat, primeşti eticheta de securitate, apoi cu ea securizată te duci la check in, unde se verifică, religios, eticheta albastră. Urmează o prelungă coadă la securitate, sunt linii separate pentru femei şi bărbaţi, şi am timp să citesc, de pe posterul mare de lângă uşa fermecată, ce înseamnă acel VVIP pe care l-am văzut pe etichetele de parcare de la Ravangla. Preşedinţi şi Dalai Lama şi din astea. La control, rămân fără apă, dar îmi lasă sticla de Limca, nu mai înţeleg nimic. Primesc o ştampilă pe cuponul de îmbarcare şi câte o etichetă pe geantă şi rucsac. Toate trei vor fi controlate la îmbarcare. Fără ele, trebuie să te întorci la linia de security check şi să o iei de la capăt.

Am coborât înapoi, în linişte, în echilibru: excursia asta a fost ca o tornadă şi aş vrea să petrec puţin timp meditând la tot ce s-a întâmplat, tot ce a rămas neabsorbit până acum. Ei vor merge la locurile sacre, spre disperarea plozilor, care voiau ocean şi piscină şi cinci stele :)), iar eu voi pregăti ceea ce urmează.

Reclame

Coborârea în lume


plutim în jos

După iniţierea de ieri, nu sunt prea multe cuvinte de spus. Ceea ce e, cu adevărat, de spus stă în Tăcere.  Cu toate că l-am ascultat pe Dalai Lama în tibetană, tradus în nepali, sensul profund a ajuns până la noi. Ni se pare aproape ciudat că azi trebuie să încărcăm bagajele în maşina pentru care şoferul care cere prea mult, pentru că ne conduce jos, în vale, în prima zi de Holi, când toată lumea stă acasă, cântă, dansează şi se împroaşcă într-o veselie cu vopsea. Ieri, pe la patru, oraşul a vâjâit de zecile de jeepuri, cu steaguri buddhiste, care au încărcat până la refuz echipele de pelerini şi s-au pornit la vale, aşa că aseară şi azi dimineaţă am plutit într-o linişte nefirească – probabil, atmosfera normală din Ravangla.

apariţie inedită
Camera „occidentală” în care am dormit toţi patru în două paturi duble mi-a oferit şansa să devin sandvici între copii, care cotropeau, continuu, spaţiul de dormit.

la baraj

Ultimul mic-dejun de la tanti a noastră,, a curs lin, de-acum oamenii ne ştiau gusturile. Pe drumul de întoarcere, mergem în lungul ţevilor zincate care nu sunt nici măcar îngropate în pământ, ci curg de-a lungul străzii, în mănunchiuri. Şi când spun „curg” nu e o metaforă. Legate foarte provizoriu, cu manşoane, segmentele de ţevi se desprind adesea şi casa respectivă rămâne fără apă. Mason găseşte o asemenea ţeavă, iar o familie ar trebui să îi mulţumească azi pentru reconectare :). În ianuarie, apa îngheaţă aici, iar oamenii nu mai pot folosi micile ţevi, linii frânte pe lângă stradă, care se fac bocnă.

decor insolit în pădurile de bambusValizele cele mai mari (adică ale noastre, ale fetelor) sunt legate cu sfoară pe portbagaj, deasupra maşini, restul intră în spaţiul mic, din spatele scaunelor… spaţiul e mic fiindcă omul şi-a făcut sound system în suzuki-ul alb. Beneficiu suplimentar, pentru că primim muzici evergreen şi putem să le fredonăm în timp ce ne învârtim în jos, ca titirezul, pe serpentinele care coboară din înălţimi pe vale. Călătoria pe timp de zi e puţin stânjenită de ceaţă, dar asta nu ne împiedică să ne bucurăm de priveliştile cu  pante povârnite abrupt, păduri de mambus şi maimuţe.

HoliCoborâm prin oraşele pictate de Holi, prăvăliile sunt închise, lumea stă la palavre sau ascultă tobele sau dansează, culori din cap până în picioare.

Mă simt tare însingurată, aşa, deodată, brusc, în maşina asta aşa plină, şi meditez asupra egoismului. Oameni care vin şi îşi iau ce vreau, fac doar ce cred ei, ignoră existenţa, dorinţele, opiniilor celorlalţi. Sunt tentată să mă retrag, apoi îmi dau seama că nu ăsta e drumul. Îmi amintesc de pilda mărului care stă cu fructele la drum, pentru oricine vrea să le culeagă. Drumul presupune să dai mai departe şi să nu aştepţi nimic în schimb.

siliguri sunsetE ultima seară, am ajuns în Siliguri, la un hotel decent, în fine, e marcat de simbolul solar en-so (ce coincidenţă…) şi avem parte de paturi ca lumea, duş ca lumea, o toaletă pe care te poţi aşeza. Cu acestea, soseşte şi sentimentul ciudat pe care îl am de câte ori ne urcăm în avioane. Mâine plec.

Pleacă şi ei, mai departe, spre Patna, ca să vadă Bodhgaya. ne ducă dus-întors de la hotel la gară.

ultimul apus împreună

Am în mână o foaie printată, un bilet de avion care mă va duce mâine, la prânz, la New Delhi. Nu îmi vine să cred că au trecut două săptămâni. India e ca un fel de gaură în timp, totul curge aici altfel, săptămânile par zile, ar trebui ani întregi ca să poţi digera ţinutul ăsta plin de minuni.

Între caprele legate la stâlpul măcelăriei, aşteptându-şi soarta inevitabilă, şi pasărea care zboară peste palmieri în apus, simt că am prins ceva din esenţa nemiloasă, crud de frumoasă şi nespus de înaltă a acestui tărâm neasemuit.

copiii dolmei


locul cât un stadion e plinSuntem în ziua dublului cadou: camera „europeană” şi iniţierea de viaţă lungă cu Dalai Lama.  Prima parte vine repede, de dimineaţă, înainte să pornim spre Manokamona şi micul său dejun deja consacrat. Ne mişcăm repede, într-un urcuş forţat, pentru că iniţierile încep la 9 şi vrem să fim acolo la 8.30. Ei bine, ne-am făcut şi fitness-ul de dimineaţă.

Mă aştept la mai multă lume, ceea ce se şi întâmplă, dar tibetanii au venit devreme, cu căţel, cu purcel, cu copii şi pleduri, cu sufertaşe şi termosuri. Pe drum, am cumpărat un pleduleţ din spumă, lucru care se dovedeşte foarte inspirat, căci, dup’ă ce trecem de aceaşi control la poartă, cu paşapoarte şi permis de liberă trecere, găsim loc în marele amfiteatru de piatră şi ne aşezăm cu toţii, confortabil. Muţimea e uriaşă şi rugăciunile preliminare au început, probabil, de la opt.

Dalai Lama oficiază, secondat de traducătorCălugării s-au mutat pe deluşorul de lângă pavilionul oficial, zona pe care o ocupau ieri este acum plină de un morman imns de alimente – biscuiţi, dulciuri, fructe, lucrurile pe care de obicei le vezi binecuvântate prin ceremoniile tibetane.

Începe iniţierea, Dalai Lama vorbeşte în tibetană şi e tradus…. în nepali :(. Desluşesc pe ici, pe colo, câte un cuvânt şi îmi dau seama despre ce vorbeşte. Iniţierea curge cu altfel de mantre şi îmi dau seama că este diferită de ceea ce am experimentat în Kathmandu… şi aşa şi e. În loc de Buddha Amitayus, aici iniţierea este cu Tara albă, una din cele 21 de manifestări ale Tarei, entitatea fundamental feminină din panteonul buddhist tibetan.

călugării s-au mutatCu copiii noştri, occidentali răsfăţaţi, jucători pe telefoanele mobile şi veşnic având nevoie de ceva, se întâmplă lucruri  interesante. Ea rămâne cu ochii ţintuiţi pe oficiantul ritualului, iar el adoarme buştean. Între explicaţii şi curgerea propriu-zisă a ritualului şi mantrelor, mulţimea ascultă, răspunde, primeşte.

Finalul e marcat de migrarea călugărilor, cu coşuri imense, prin mulţime. Mai întâi se împart mâncarea şi băutura conscarate – o biluţă de tsampa şi un pic de suc – împreună cu brăţările de viaţă lungă, şnururi de mătase purtând triplul nod care semnifică unitatea dintre înţelepciunea vidului şi compasiunea universală, apoi începe marele ospăţ. Pufuleţi, ronţăieli, bomboane, biscuiţi. mulţimea începe să se mişteEntuziasmul e aşa mare, încât renunţăm să încercăm să ajungem la ofrande (sunt bune de dus acasă, aşa cum noi folosim anafura, pentru cei bolnavi, istoviţi sau blocaţi). Dar ajung ele la noi. Tibetani necunoscuţi, care ne văd că ne sfiim să participăm la îmbulzeala fericită, ne dau care un biscuit, care o pungă de pufuleţi, iar la un moment dat, pe panta abruptă încep să se rostogolească mandarine către noi :D. Deşi distribuţia mâncării e extrem de entropică, nu poţi să nu simţi avântul şi bucuria cu care se face. Oamenii pleacă acasă cu sacoşe de bunătăţi, e ca un Moş Crăciun în Himalaya.

templul e minunatÎn zona pavilioanelor de suport, caut un loc în care să las donaţii şi nu găsesc. În schimb, primesc ceaiul tibetan, cu unt, şi orez cu stafide.

Ne ducem spre templul central, acum deschis, şi  stăm într-o coadă strânsă ca să intrăm. În îmbulzeală, pierd un şal tare drag, primit de la prieteni, din lână roz. Îl trec la capitolul „ofrande” şi las o sumă generoasă lângă statuia înconjurată de eşarfele ceremoniale khata, din mătase albă. Statuia este înconjurată de micile stupe cu relicve, iar pereţii pictaţi din jurul ei sunt absolut minunaţi.

buddha Ieşind din templu, cu sacul sufletului plin de lumină, învârtim sutele de roţi de rugăciune aşezate în jurul templului. Noi-nouţe, încă nu se învârt perfect, iar pe perimetrul spiralat mai e încă loc pentru câteva zeci de roţi, care nu au fost încă instalate. Facem parte din lungul şir de oameni care se concentrează, se roagă, învârt roţi.

statuile Buddha din alveole au culori şi mudre diferite… ar trebui să mă mai documentez puţin, să îi învăţ pe toţi cei  28 buddha primordiali…

Cu mine au călătorit bileţelele cu intenţiile celor din ţară, fiecare roată se întoarce, cuzecile ei de mii de mantre, pentru toţi aceştia şi toate fiinţele simţitoare din acest Univers şi din toate celelalte. Trecem pe lângă steagul tibetan, care flutură, îndârjit, rezistenţa anti chineză…

buddhaCoborâm încet din înălţimea Tathagata Tsal şi din vibraţia iniţierilor cu Dalai Lama, şi ne oprim le celebrul „cum bar”, bieţii indieni, cineva ar trebui să le spună de gafa asta lingvistică, latina şi engleza curentă nu fac casă bună deloc. Încă un lunch cu American chow sau chow mein sau ce o fi chestia aia, despre care ownerul zice să nu ne mai uităm în meniu, că ştie ce vrem, şi apoi plutim, lent, mai jos, mai jos, până la hotel. cu noi e o sticlă de coniac cu o albinuţă pe ea,  bună pentru frigul înconjurător. Mă strecor în pat, să diger ce am primit. Mason e peste mine, îmbrăţişându-mă şi cuibărindu-se cu aceeaşi nevoie de tandreţe pe care o are un copil mic. Reuşesc totuşi să adorm, şi când mă trezesc aterizez în plină petrecere. E târziu, nu mai ne arde să ieşi să mâncăm, aşa că pătrundem, autorizat, în bucătăria infamă şi facem un orez cu legume la wok, distrându-ne în gaşca stoned.Buddha În tigaia mare, rotundă şi neagră a aterizat tot ce am găsit în bucătărie:) – conopidă, bob, vinete, morcovi, ceapă, usturoi, şi mirodeniile găsite cotrobăind prin borcane.  Muzica porneşte din nou, dansăm, proprietarul şi-a chemat toţi prietenii, se pozează, se filmează şi sticla de coniac e suptă ca vântul de participanţii euforici. Când adolescenta noastră devine centrul atenţiei, dau stingerea şi plecăm la somn. Există o limită cu găştile astea de bărbaţi.

*                 *

*

Pentru cei care doresc să ştie mai mult despre Tara, iată un minuscul digest. Rog buddhiştii să îl trateze cu clemenţă 😀

Fiecare dintre cele 21 de forme are o culoare şi o postură diferită, precum şi calităţi diferite. Numele Tarei în tibetană este Dolma, iar cel al Tarei Albe, Dolkar, e forma scurtă din Dolma Karpo, care înseamnă Dolma Albă.

Tara albă este invocată pentru sănătate, vindecare şi longevitate.  Ea închide rănile, fie că e vorba de corp sau minte,  iar iniţierea îndepărtează obstacolele care pot produce moartea prematură. 

Tara albă este extrem de puternică şi foarte apropiată de fiinţele simţitoare, ca o mamă de copiii săi. IMplineşte iute dorinţele şi ne oferă bucurie şi viaţă lungă, ajutându-ne să ne mărim înţelepciunea.  

Strâns legată de Chenresig (Avalokiteshvara), Bodhisattva al compasiunii, se spune că s-a născut din lacrimile acestuia. Se mai crede că ar fi manifestarea feminină a lui Chenresig, sau consoarta sa. Dintre toate cele 21 de manifestări ale Tarei, Tara albă este cea mai legată de această natură esenţială a compasiunii.

Culoarea albă, poziţia de meditaţie şi cei şapte ochi arată şi ele compasiunea şi vigilenţa faţă de suferinţa din lume.  

Mantra Tarei Albe este OM TARE TUTTARE TURE MAMA AYUR PUNE GYANA PUNTIN KURU SOHA, ceea ce înseamnă, în traducere liberă, Mă plec eliberatoarei, Mamă a tuturor celor Victorioşi, cerând pentru mine ca viaţa lungă, meritele şi înţelepciunea să se amplifice. Aşa să faci, binecuvântări.

sufletul Indiei


lângă noi se aşează, liniştit, un OM
M-am întors în ţară de o săptămână. Lumea mă tot întreabă cum a fost India şi, trecând de experienţele strict mundane, am început să meditez din ce în ce mai profund la care e lecţia acestui ţinut miraculos.

Cred că spiritul acestui tărâm se revelează pentru fiecare prin căile potrivite. La fel cum a început călătoria, tot aşa s-a şi întâmplat descoperirea sufletului acestei ţări incredibile. Prin oameni. O să povestesc despre ei aşa cum vin imaginile la mână, şi o să încep cu bătrânul care s-a aşezat, liniştit, alături de noi pe peron, în aşteptarea trenului de Jaipur. Întâi m-a intrigat, apoi mi s-a părut că e o parte cuvenită din călătoria noastră de inimă. Parcă venea să ne întregească. S-a ridicat, liniştit, când a venit trenul şi a pierit pentru totdeauna din viaţa noastră.

saddhu

Următorul tablou este, poate, unul dintre cele mai tulburătoare. Este înţeleptul de la Charan Mandir. Ne-a întâmpinat, zâmbind, şi ne-a privit, pe rând, de sus până jos, insistând într-un fel blând asupra lui I. şi a mea. Ochii lui aurii au rămas ficşi în jurul meu, citind, parcă informaţiile din jurul corpului. Am decis să intru în comunicare, şi mi-am deschis câmpurile, dezvelindu-mă şi spunându-i în gând de ce suntem aici. Zâmbetul a pierit, saddhu a devenit foarte serios, şi în timp ce făcea asta, am simţit cum între inima lui şi a mea se crea o conductă luminoasă, transparentă, racordată ca o pâlnie de trompetă la cele două capete – el şi eu – şi i-am simţit Sufletul. Mare, liniştit, plin de o bucurie adâncă. Nu pot spune cât a durat momentul de graţie, dar am înţeles într-o frântură de clipă ce înseamnă să fii saddhu, şi ce înţelepciune îţi oferă viaţa călătoare, cu niciun avut în afară de pânza portocalie cu care te îmbraci. Copiii au fost, şi ei, vrăjiţi. Mason, după ce a stat cu el cât am urcat noi în turn, întrebat ce a simţit, m-a privit în ochi şi mi-a spus, simplu: Happiness. Iar Rowan s-a oprit la întoarcere să facă o fotografie cu el, din acelaşi impuls de a păstra cumva ceva din vibraţia acestor minute de graţie. Ei îi datorez această fotografie.

la o îngheţată pe băţ

Apoi, veselia băieţilor adunaţi, de Holi, într-o benzinărie cuibărită în munte, cu motocicletele lor, mâncând îngheţată.

Holi crowdCeata de bărbaţi şi băieţi mânjiţi cu vopsele, cu pistoalele de apă în mâini (au găsit cum să fixeze mai bine pulberile colorate), cântând şi dansând cu o veselie care trecea cu mult de sărăcia fiecărei zile pe care o trăiesc.

băieţii cu ricşa, în New Delhi

Băieţii cu ricşa, care ne-au arătat în New Delhi colţurile neştiute ale bazarului, magazinul subteran şi cârciuma la care era să mor de iuţeala thali-ului indian gătit la standardele normale.

Tigrul şi îmblânzitorul de şerpi

Îmblânzitorul de şerpi de la poalele marii moschei din New Delhi, oferindu-i cobra lui I. de parcă ar fi avut un hamster în coşuleţ.

indienii îmi fac loc la ghişeul de bileteNenumăraţii anonimi care mi-au oferit, curtenitor, prioritate la ghişeele imposibile ale căilor ferate şi m-au ajutat cu birocraţia.

omul care mi-a împachetat, minunat, cadourileOmul care lucra în atelierul de marmură în Agra, care mi-a împachetat, cu mare grijă, cadourile luate pentru acasă.

croitorul mi-a făcut pantalonii în doi timpi şi trei mişcăriCroitorul din magazinul de textile a schimbat pe loc o pereche de şalvari într-una de pantaloni normali, uşori, din mătase, pentru vremea toridă din Triunghiul de aur.

IUbirea şade pe marginea căii ferate

Anonimii surprinşi de Mason, în călătoria între Agra şi Jaipur. Unii nu se sinchisesc de tren, celălalt ne zâmbeşte, fericit că îl fotografiem.

necunoscutul care ne zâmbeşte pentru pozăKhaif a spus: nu mă uitaţi.Khaif, conducătorul de tuk tuk care ne-a arătat elefanţii şi atelierele de textile şi adevărurile vieţii din mahalalele Jaipurului, şi de la care Rowan a învăţat să conducă un „elicopter”.

mahutul îşi conduce elefantul cu inimaMahutul, omul care îşi conduce elefantul fără niciun frâu, nicio zăbală, nici un băţ, vorbind uşor la ureche cu tânăra de 23 de ani, care râde când el o alintă. Legătura acestor două fiinţe este incredibilă, iar blândeţea şi iubirea care curg între ele ar trebui să fie un exemplu pentru felul în care se poate ca un om să interacţioneze semnificativ cu un animal.

vânzătorul de fructe

Vânzătorul anonim de fructe, care şi-a aranjat cu mare grijă căruciorul şi străbate cartierul sărac ca să facă un bănuţ din ceea ce are de oferit.

meşterul de pânză imprimată

Vânzătorul de textile din Jaipur, care ne arată şi ne explică pe îndelete cum se imprimă, ştampilă cu ştampilă, pânzeturile vopsite, tradiţional, în degradeuri neregulate.

coboară, cu graţie, colina

Femeile indiene, minunate, mlădioase în sari-urile colorate puternic, cărându-şi greutăţile pe cap. the monkey whispererOmul care vorbeşte cu maimuţele, care ne-a desluşit ierarhia secretă a tribului de la Templul Soarelui în timp ce hrănea cu un cartof o mică maimuţică.

ofrande pentru templu

Vânzătorul anonim de ofrande pentru templul mititel de la Fortul Tigrilor.

la croitor, în Ravangla

Croitorul din Ravangla, care a peticit, cu răbdare, genunchii pantalonilor lui Mason de mult rupţi şi îndelung neglijaţi, cu aşa o iscusinţă, că nu se mai vedea aproape nimic, în timp ce toată lumea se uita la ciudaul copil alb, înfăşurat în şalul meu pe post de fustiţă, care înlocuia pantalonii în curs de reparaţie.

dansatori îmbrăcaţi tradiţional

sufletul lor e brodat pe haine

Tibetanii sosiţi de pretutindeni ca să îşi întâlnească liderul lor spiritual, îmbrăcaţi cu ce aveau ei mai bun, haine păstrate în lăzi de zestre, mijlocul lor de rezistenţă culturală: un spirit pe care chinezii nu îl pot înfrânge nici în 100 de ani de ocupaţie.

Frumuseţea sufletului lor se reflectă, parcă în hainele viu colorate brodate cu motive pe care le găseşti din Arizona până în Oltenia şi purtând, neîncetat, şiragul mala, căci fiecare pas e o rugăciune.

salută. cu iubire. cu smerenie.Dalai Lama. Omul care mi-a schimbat viaţa. Pe a mea şi a altor mii şi mii de oameni. Care nu încetează să spună ce inportant e să iubeşti necondiţionat pe toţi şi totul. Care, de la înălţimea realizării spirituale, nu încetează să se plece în faţa celor pe care îi slujeşte şi să îi binecuvânteze, constant, cu aceeaşi Iubire pe care o predică. Neobosit, plin de umor, profund, simplu şi smerit, este exemplul de lider pe care îl ofer de fiecare dată când trebuie să vorbesc despre subiectul leadership. Serios când e de treabă, relaxat şi glumind cu el însuşi şi tot ce îl înconjoară, ca un copil, când e liber sau se plictiseşte.  Sufletul său uriaş se simte de la kilometri şi kilometri depărtare, iar în după amiaza iniţierii din Himalaya am primit cadou, de la acest Mare Maestru, Liniştea.

the marble gameCopiii tibetani, care joacă jocul cu bilele de sticlă. NImic din ce se petrece împrejur nu contează, ci doar jocul lor.

omagiu tuturor buddhas şi bodhisattvasContinuitatea şi intensitatea credinţei acestui popor, pe care  ar trebui să îl onorăm pentru că a păstrat, îndârjit, comorile de înţelepciune pe care le revelează, treptat, lumii moderne, cufundate în uitare, ca să le reînveţe şi să le refolosească.

harta lui Riyaz

Nu au încăput în aceste rânduri fotografiile unor oameni pe care nu am avut inspiraţia să îi păstrez în memoria aparatului meu mic şi albastru. Primul se numeşte Ser Singh, este managerul hotelului Nahargarh Haveli şi, fără el, nu am fi ajuns în Ravangla. Într-un oraş fără internet, a sunat la toate agenţiile şi, de la prânz până seara, a reuşit să ne facă rost de bilete de avion înainte de HOli, sărbătoarea pentru care toată lumea se duce acasă, când trenurile şi avioanele sunt arhipline. A urcat să vadă cum sunt copiii când au bolit. Şi a venit să ne salute în ultima seară, rugându-mă să îi dau o binecuvântare. Trei zile mai târziu, ne-a scris, ca să vadă cum suntem. Un om extraordinar.

Despre al doilea am vorbit deja, Riyaz, cu caieţelul şi harta lui făcută de mânuţă. Iar al treilea este un anonim şofer de tuk-tuk, care ne-a plimbat în ziua în care am ieşit în Jaipur cu copiii şi, văzând cum tuşesc, s-a dus la farmacie şi mi-a luat, din banii lui, sirop de tuse. Apoi, tot din banii lui, a cumpărat roşii pentru maimuţe. Introvertit şi calm, ne-a oferit o zi de o seninătate şi curgerea lină între destinaţiile aflate la capetele opuse ale uriaşei metropole fierbinţi, prăfoase şi aglomerate.

Oglinzi, cu miile. Cioburi de imagini ale unei conştiinţe uriaşe, liniştite, care toarce, lin, la brâul Pământului, aşteptându-te să te conectezi la ea, ca să vezi Bucuria, Lumina, Iubirea. Urcă-te în avion şi fugi până în India, o să găseşti acolo şi sufletul tău, dacă l-ai pierdut, sau măcar bucăţelele care îţi lipsesc.

No Wife, Happy Life


Imersia indiană e zăpăcitoare, întotdeauna. Amestecul de mizerie, sărăcie şi bucurie te aruncă drept în consternare, şi singura modalitate de a digera experienţa e să fii complet deschis la tot ceea ce îţi apare în cale. 

ImagineAseară, după primirea găştii canadiene, am profitat de aiureala fusului lor orar (au adormit la patru după amiază şi au ţinut-o tot aşa până de dimineaţă, la trei) şi am ieşit în stradă. Minune. Strada înviase. Hotelurile, toate, cu firmele aprinse, ca un fel de Las Vegas de Bollywood. Tarabele ambulante apărute ca prin minune vând orice. Papuci, sucuri proaspete de fructe, haine care arată de parcă au fost dezgropate de la vreo groapă comună, pui morţi de mult şi trecuţi prin mirodenii şi frigăruie, chestii prăjite în ligheane mari, negre, şi câte şi mai câte. Pe o margine de trotuar, frizerii de ocazie pun clientul pe un scaun slinos de plastic şi execută, cu precizie, cine ştie ce tuns sau bărbierit. În praful maidanului, câinii dorm, placizi, pe mormane de gunoaie, indiferenţi la zumzetul nocturn al străzii. Şi toate astea capătă, brusc, un fel de ritm, de armonie, e ca un cântec straniu, cu disonanţe, dar ritmat, care curge prin tine odată cu căldura ciudată, la nici douăsprezece ore după ce ai aterizat aici. 

La trei dimineaţa, mezinul echipei face ochi şi ţipă după mâncare. Dejunul de ieri, cu butter chicken, i-a surâs şi, ca un conservator ce e, îl comandă din nou, la room service, în creierii nopţii. Noi, mai cuminţi, cu un mic dejun indian – lipie coaptă, murături indiene şi iaurt. Domnişoara, salată de fructe (în principiu, papaya şi ananas), apoi fură din mâncarea noastră :D. Şi uite aşa ne trecem timpul până la breakfastul oficial, care se desfăşoară pe terasa hotelului în care stăm (aproape de staţia de tren), în timp ce contemplăm pe un nene care trece pe stradă rugându-se şi sunând din clopoţel, pe alţii care pedalează la ricşe, şi pe cei mai mulţi, şoferi de tuk tuk şi maşini, strecurându-se într-un chip de neînţeles printre mulţimea de capcane ale străzii înguste. 

Vrem să ieşim azi în oraş, ca să înţelegem ceva din Delhi, aşa că sărim în două tuk-tuk-uri şi fugim, prin agitaţia de nedescris, la primul punct de atracţie: Fortul Roşu. Invadatorii persani, fondatori ai dinastiei Mughal, au construit aici o incintă fortificată din gresie roşie, care ascunde, în interiorul pereţilor severi, o comoară de geometrii octogonale, palate, pălăţele, mai vechi, mai noi, şi un joc de linii care culminează cu pavilioanele pline de păsări cântătoare, ce dau spre vale, cu privelişti nesfârşite.  Ne oprim pe sub bolţile dantelate ale sălii de judecată exterioară, apoi vedem şi incintele private – palatul maharajahului… Grădinile sunt străbătute de o reţea de canale şi fântâni care trebuie că au fost minunate când funcţionau :D. Acum, putem doar să ne imaginăm cum micile pârâiaşe rectilinii se aşezau peste structurile de unghiuri drepte construite de peticele de iarbă şi flori, fundaţiile clădirilor şi aleile în etaje. 

Zăbovim puţin la ieşire, pentru o privire la magazinele pentru turişti. NImic remarcabil, sau ce e remarcabil e foarte scump… Avem o lipsă de lichide în sânge, aşa că traversăm, minunându-ne de frumuseţea templului sikh, cu acoperişuri boltite, roşii, de vis-a-vis de fort, şi intrăm, of, Doamne, într-un MacDonald’s indian. Au hamburger vegetarian, dar copiii ăştia sunt prea de tot. Cultura nord americană ţipă, mă uit la ei cum înghit în viteză toate mâncărurile preabinecunoscute, beau coca cola şi îl aşteaptă pe autorul lor oficial, care s-a oprit în stradă, la oferta de nerefuzat a unui nene cam jegoşel, care are un fel de beţişoare din metal, cu capete de vată, cu care curăţă urechile trecătorilor. Nu pot să cred. Profit de pauză şi activez cele două cartele cumpărate ieri, pentru urgenţe. Procedura pentru o cartelă prepaid în India e la fel de aiuritoare ca ţara însăşi. Copie după paşaport, fotografie, formular completat, apoi primeşti cartela, contra a 500 de rupii bucata, şi trebuie să aştepţi 24 de ore ca să poţi suna în call center. Conversaţia cu nenea care vorbeşte o engleză extrem de ciobită e şi ea ciudată, îţi pune tot felul de întrebări ca să verifice dacă tu eşti într-adevăr proprietarul cartelei şi emitentul cererii, chestia ţine vreo cinci minute şi nu poţi activa două cartele într-o singură convorbire, că îţi închide. Mulţumim, Vodafone. 

Ieşim din pârdalnicul de MacDonald’s şi suntem agăţaţi de doi nenişori, fiecare cu ricşa lui. am vrea să mergem la moscheea principală, din vârf de deal, aşa că oamenii sunt de acord şi mă uit la ei, slabi şi vânoşi, cum trag la deal greutatea a două persoane, plus ricşa în sine. Ne depun pe trotuar, vor să ne aştepte, aici, dacă eşti alb, oamenii te consideră nabab şi nu te lasă din mână. Aterizăm exact lângă un îmblânzitor de cobre, iar I. e suficient de nebun ca să ia coşul, cu cobră cu tot, şi să o mângâie pe spatele capului. Fireşte că organizatorul afacerii e nemulţumit de donaţie. 

Urcăm treptele moscheii, ni se cer 300 de rupii de fiecare aparat de fotografiat sau telefon mobil (vezi, Doamne, nu există taxă de intrare), ascundem două şi îl plătim pe al treilea şi primim, noi, fetele, nişte halate enorme, de pus peste haine, ca să trecem la forma informă specifică, iar băieţii, nişte fuste lungi peste şorturi, ca să nu li se vadă părul de pe picioare. 

ImagineMoscheea e stranie, nu există de fapt incintă interioară, totul e o mare curte pătrată, străjuită de turnuri imense. Copiii vor să urce, profităm ca să medităm puţin, până revine agitaţia, gălăgia şi cascada de pretenţii. Au poze cu pisicile amărâte de pe aici. Una dintre ele trage să moară, mă  uit la nepăsarea cu care oamenii trec pe lângă ea.

Ricşele ne aşteaptă. Coborâm pe ulicioarele vechiului Delhi, prin bazar. străzile sunt specializate, e una cu mărgele, care mă fascinează, alta cu decoraţiuni… şi ajungem în bazarul de mirodenii, unde coborâm din ricşe ca să explorăm puţin atmosfera năucitoare. Toate mirosurile, pudrele, culorile sunt aici. Dar ceva mă face să nu cumpăr, aşa că urmăm pe unul dintre băieţi, care ne duce pe coridoare ascunse (seamănă a început de thriller) prin clădirea pătrată a vânzătorilor de chilli, urcăm, strănutăm, trecem printre grămezile enorme de saci plini cu iuţeală, aprig  păziţi de neni cu calculatoare şi facturiere la îndemână, şi urcăm, iar, suntem într-o incintă ca o curte interioară, pe terasă, unde locuiesc amărâţii amărâţilor. Priveliştea e incredibilă, cutremurătoare şi, totodată, frumoasă, căci această uriaşă clădire pătrată cu curte interioară trebuie să fi fost splendidă la vremea ei. Ne fugăreşte un puşti cu o tobă… fugim de el, e asurzitor şi insistent. Am fost instruiţi să nu scoatem bani din buzunar pentru cerşetori şi prestatori de servicii şi să nu vorbim cu ei. 

Coborâm şi suntem îndrumaţi spre altă incintă interioară, căsuţele sunt lipite una de alta, uşile parcă sunt de jucărie. Facem poze nenumărate. 

BĂieţii ne întreabă dacă vrem să vedem „the underground market”. Vrem. De fapt, e un magazin la subsol… Dar găsim acolo nişte cămăşi frumoase, care să o înlocuiască pe cea pusă la uscat în hotel , după ce a dat cu nasul de butter chicken.  Fugim iute de acolo şi ne oprim la o dhaba, cârciumă specifică, unde comandăm mâncare ucigător de iute, după ce am spus că o vrem „mild”. Tusea mea se activează şi mai am puţin până îmi dau sufletul pe masa sordidă. 

Destul. Plătim şi urcăm în ricşele care ne duc până unde putem lua câte un tuk tuk. E prea departe hotelul, băieţii au muncit pentru noi toată ziua şi primesc, neaşteptat, câte o mie de rupii… adică douăzeci de dolari.

Şoferul de tuk tuk e pus pe şotii, face conversaţii cu I. şi se discută – bineînţeles – chestiunea femeilor. Apar tot felul de versiuni: de la No Wife, Happy Life până la Happy Wife, Happy life. Dumnezeu să îi mai înţeleagă. Oricum, chestiunea femeilor e universală, indiferent pe ce parte a planetei te afli.

Suntem rupţi de oboseală, atât de rupţi, încât nu mai e loc de cină, ci doar de două sticle de nectar de mango, îl ador, îl cheamă Splice, şi de ţigări pentru I., înainte de a ne prăbuşi în paturile mari, sub perdeaua rece de aer condiţionat. 

De vorbă cu oamenii, în Viitor


Toată lumea se sperie când aude că am plecat în India.  Dar, de fapt, nu e nimic de speriat… poate doar avionul îngheţat bocnă de la Lufthansa, în care am făcut frigul cu tot cu păturică, până s-au hotărât să ne adapteze brusc la clima indiană, moment în care ne-au pus la copt, şi foamea, pe meniul meu vegetarian (nu că al lor ar fi fost mai prosper).

Stau în wireless-ul hotelului din Delhi, aşteptându-mi partenerii zguduiţi de fusul orar să îşi revină, cât de cât, şi derulez un şir de întâmplări cu noimă. Sunt despre de ce am venit eu aici, şi mult mai puţin despre ce e aici. Sau, alternativ, sunt despre Cine. Şi uite cum se leagă mărgelele pe aţă:

Primul bob. Sunt la aeroport, la vamă, şi e coadă. Vameşul, totuşi, e pus pe şotii şi comentează cât de ciudat e să vezi pe cineva numit Andreea şi care are peste patruzeci de ani. Aşa e. Când ai mei au venit cu numele ăsta, era original, doar că vreo zece ani mai târziu am asistat la o năvală de Andree în catastifele stării civile din România. Nu întâmplarea în sine, ci conţinutul ei ciudat, care ţine de identitate, îmi dă prima temă de meditaţie pe ziua de azi.

Mă duc, cuminte, la poarta treisprezece ca să culeg al doilea semn, al doilea bob de rouă pe şiragul care o să se adune, după cum se vede, cât de o mala.

Zborul de legătură pentru Delhi e scurt şi trece pe nesimţite, lucrez febril, pe ultima sută de metri,  cu plăcere şi cu un ceai cu lapte alături de tastatură. Timpul e scurt, cât pentru transfer de la o poartă la alta, cu o pauză de ajustare şi cumpărat o apă mare şi ieftină (spre deosebire de cea de la Delhi, care e, în aeroport, mică şi scumpă). Mă aşez în sala de aşteptare care se populează, încet, cu lume care aduce parfumul şi culorile Orientului. Tunicile viu colorate, papucii, turbanele. Pe lângă mine, pluteşte-dansează o indiancă de vreo şaizeci de ani, extrem de mlădie şi de feminină, care îşi cântă, singură, ceva, în timp ce urmează, cu ritmul pasului, într-un balet lent, linia cântecului, şi mă priveşte în ochi, serios-aprobator, dând din cap a încuviinţare. Al treilea bob.

Pe scaun, lângă mine, se aşează un tip cu barbă, pare mai degrabă arab, are pielea albă. Are o carte de rugăciuni în arabă, am ghicit, probabil e Coranul. Marcată, ordonat, cu bileţele galbene post-it. Priveşte intens mala mea, eu îmi spun, netulburată, mantrele care să mă pună bine pe drum, şi nu mai poate de curiozitate. Mă întreabă cum se spune la şiragul de mătănii. Şi mi le arată pe ale lui: mai mici, calde, din lemn, sunt aşa pentru că îi e jenă să le arate, să nu zică lumea că  e terorist. Plimbat bine prin lume, a lucrat la Accenture, acum vine înapoi, acasă, după ce părinţii lui au plecat dincolo, să reînceapă ceva pentru el. Ziua asta care se tot lungeşte şi se tot lungeşte e chiar ciudată. Iată o creştină ortodoxă şi un musulman care ţin în mână acelaşi şir de biluţe şi se roagă aceleiaşi Surse. A patra mărgică din mala mea de azi.

Şi apoi, mulţumesc, Zână Măseluţă, cinci: în avion nimeresc pe şirul acela mult râvnit de două scaune şi stau la fereastră, lângă un om blând, blând, pe care nu îl supără tusea mea chinuită de frigul din aeronavă  şi de aerul condiţionat, uscat şi prăfos.

La aeroport mă aşteaptă maşina hotelului, alunec prin Delhi şi îmi dau seama că nu am nicio emoţie, ci un sentiment de întoarcere acasă, într-un loc pe care îl cunosc de foarte mult timp, de parcă totul s-ar fi tocit, sunt în starea aceea de cumpănire, în care nici revederea cu Partenerul meu de peste paişpe vieţi nu mă mai clatină, e doar o stare de pace şi bucurie calmă. L-am simţit venind, am coborât scările când ajunseseră în lobby :D. E aşa de simplu. ŞASE, ŞAPTE, OPT.

Mă duc cu puştoaica amicului meu să călărim puţin un cafe internet, stau de vorbă cu Andrei al meu, conectat peste miile de kilometri, care se pregăteşte să plece de acasă şi să facă toate treburile pe care eu nu am apucat să le fac. Îl ştiu acolo, cald şi bun. Nouă. Plec liniştită din micuţa îngrămădeală mizeră de computere vechi şi de oameni cu zâmbete foarte, foarte largi.

Pe stradă, sunt interpelată de un indian care se miră de părul blond şi vrea să îşi perfecţioneze engleza. Îmi spune să nu iau excursii de la agentul hotelului, e escroc şi a făcut închisoare de câteva ori. What?… Mulţumesc celui de al zecelea bob în mala mea umană, oricum, mă duc cu călătorii mei la porţia de paneer tikka masala, apoi îi culc, osteniţi de două zboruri îndelungi, ca să plutesc şi eu vreo două ore prin starea de reconectare atât, atât de cunoscută şi să revin, călare pe reţeaua wi-fi a hotelului, şisă scriu că acum ştiu de ce sunt în India. Nu doar ca să arătăm unor copii că există o faţă spirituală a lumii, nu doar ca să îl revăd pe Dalai Lama, nu ca să mai închid încă un cerc cu sufletul pe care l-am întâlnit pentru prima dată pe Pământ aici, în India.

Sunt aici ca să mă întâlnesc cu Viitorul, şi fiecare faţetă dintre oglinzile umane pe care le-am întâlnit în astea 23 de ore de când am plecat  îmi arată o frântură din acest Viitor, care a început şi din care fac parte azi, acum, acum.

să nu cădem în şabloane


Poţi cunoaşte o ţară dacă te uiţi la apucăturile de publicitate pe care le are. India, de pildă, a fost o lecţie fără seamăn. Nu trebuie să citeşti nicio cifră de macroeconomie, e suficient să te uiţi un pic la outdoor. Care outdoor? Panourile sunt masate în preajma oraşelor mari. În rest, nimic. Într-o ţară în care nu sunt suficienţi bani să îţi faci o firmă din plastic şi în care majoritatea magazinelor nu au vitrină, din simplul motiv că sunt un fel de garaj cu un oblon, numele prăvăliilor se scrie cu vopsea.

Vodafone a înţeles asta şi s-a apucat e treabă, drept care nu e orăşel sau sătuc în care să nu vezi branding la greu, uneori oblon după oblon. O ţară Vodafone, asta e ceea ce a ieşit. Frumos? Ciudat? Greu de zis. Ce e clar este că nu poţi pleca la drum cu o reţetă de multinaţională în buzunar.

Partea interesantă abia acum urmează. Pentru că, dincolo de omniprezenţa Vodafone într-un peisaj exotic cu care se potriveşte, la prima vedere, ca nuca în perete este complementată de adevărate declaraţii de forţă ale distribuitorului naţional de benzină… sau de mărcile internaţionale, care arată pe străzile din New Delhi cam la fel cum ar arăta la noi pe stradă un elefant alb 3D. Şi, pentru că o imagine spune mai mult decât o mie de cuvinte… Iată cum arată polul celălalt. Şi poate mai ieşim şi noi din cutiuţa cu billboarduri.