Click. Click. Click.

Ai avut vreodată momentele acelea de claritate în care poţi vedea înlănţuirea logică a etapelor din viaţa ta? Unul dintre acele momente în care totul seamănă cu click stream-ul explorării pe o pagină de Internet, în care un click duce la alt click, care duce la alt click…

Patru şi jumătate dimineaţa e o oră bună pentru un asemenea moment :). Unii îi spun integrare, alţii claritate, cert e că asupra ta pogoară o înţelegere profundă a roller coaster-ului în care ne-am urcat cu toţii, din momentul în care am tras în piept prima gură de aer.  E ca o radiografie în detaliu, care îţi arată, strat peste strat, punctele tale tari şi cele slabe, bornele kilometrice de pe traseul de până acum, cu o linişte inexplicabilă şi certitudinea că următorul pas necunoscut nu este unul în gol.

Social, asta e nebunie sau lipsă de responsabilitate, dar la nivel de creştere personală e una dintre clipele de graţie.

Nu, nu e o autostradă.  E un şir de lecţii, care de care mai dure, şi duritatea e invers proporţională cu viteza cu care înţelegi ce e în neregulă cu tine şi unde ai de lucrat. Dar le înveţi, fără discuţie, înveţi de îţi merg fulgii.  Pe urmă uiţi, şi Universul te bagă în examenul de corigenţă, şi iar îţi iei lecţia, dacă ai uitat-o.

Norocul maxim e când eşti suficient de prezent ca să te „prinzi” şi să te adaptezi la concluziile lecţiei. Apoi vine următoarea, şi parcă sunt din ce în ce mai profunde – şi ca  înţeles, şi ca impact.

Bine-bine, şi ce e de făcut? o să spună pragmaticul.

Simplu de zis, necesită efort ca să şi faci asta.

1. Fii prezent, stai în claritate mentală, nu intra cu totul în vârtejul procesării raţionale pe care îl creează mintea în stările de trezie.

2. Dacă faci asta, poţi avea suficientă vedere de deasupra ca să poţi pune în legătură elemente de puzzle aparent disparate

3. Odată făcute conexiunile, nu ezita şi urmează direcţia pe care noua imagine o indică. Lucrul seamănă cu felul în care un râu îşi alege traseul prin porţiunile de minimă rezistenţă. Ai şansa unei vieţi fluide şi a unui lanţ de „coincidenţe” absolut delicioase, care te poartă în propriul tău joy ride.

4. Asezonează toată salata asta complexă cu două sentimente: bucurie şi iubire. Ele sunt starea noastră naturală, alimentează posibilitatea schimbărilor în sensul bun, al evoluţiei, şi ar trebui crescute ca roşiile la solar – cu disciplină, îngrăşământ şi lumină. Dacă îţi lipseşte combustibilul ca să le alimentezi, gândeşte-te la ce anume îţi face bine şi prescrie-ţi rapid remediul respectiv, fără să stai prea mult pe gânduri.

5. Adu-ţi aminte de copilărie şi adolescenţă, când visai cu ochii deschişi, şi apucă-te de exerciţiul ăsta de imaginaţie, ca să dai frâu liber creativităţii şi posibilităţii de a re-crea prezentul tău.

Rezultatul e, de obicei, uimitor. înlănţuiri de evenimente care îţi aduc exact ce îţi trebuie la momentul respectiv. Te salvează dintr-o criză de lichidităţi, îţi readuc iubirea în viaţă, apare jobul la care ai visat sau te duc în călătoria vieţii tale.

Iar starea „corectă”, care catalizează această ieşire din blocaj, este una de profundă recunoştinţă pentru

• oamenii pe care îi întâlnesc şi îmi sunt profesori
• semnele pentru care am centrarea şi liniştea ca să le pot remarca
• curajul de a accepta că singurul lucru cert este lanţul de schimbări de pe drumul cu pietre kilometrice invizibile pe care îl numim Viaţă.

Chiar dacă acest lucruri nu s-au întâmplat încă.

Lucrurile devin, astfel, mult, mult mai simple, iar barca lunecă mai lin către ţinta pe care nu o vedem, ci doar o bănuim. Are multe nume, Cel care îmi  vine azi în minte este realizarea de sine.

În timp ce scriam această recapitulare mentală, utilă şi pentru rezumatul meu personal, şi pentru modul alternativ de a trăi pe care îl propune (nu îţi rămâne decât să o accepţi şi să o încerci – singurul lucru care se poate întâmpla, în cel mai rău caz, e să nu se întâmple nimic), casa s-a zgâlţâit serios datorită celor vreo şase grade Richter cu care ne-a cadorisit Vrancea în dimineaţa asta. Eu consider asta un semn, o validare, un îndemn la reîntoarcerea în interior pentru o reconstrucţie umană generală şi majoră.

pe ici, pe colo, prin punctele esenţiale

să se revizuiască, primesc! Dar să nu se schimbe nimica; ori să nu se revizuiască, primesc! dar atunci să se schimbe pe ici pe colo, şi anume în punctele… esenţiale… Că bine zicea bătrânul Caragiale.

Undeva între disperare şi frustrare, din cauza ultimelor săptămâni în care am întâlnit oameni cu care tot lucrez de cel puţin un an, şi care sunt blocaţi în stări de care ar fi trebuit să scape de mult, realizez punctele comune ale situaţiilor: cu toţii sunt într-un prag de mare schimbare. Au o indicaţie clară asupra schimbării. Gandhi zicea că dacă vrei schimbarea, trebuie să FII schimbarea. Cu alte cuvinte, să ai curajul să scoţi capul din stratul moale şi cald cu care ţi-ai căptuşit viaţa (aceea care nu îţi place) pentru un pic de confort, şi să faci pasul acela în gol, ştiind că undeva, Cineva o să materializeze o treaptă pe care să păşeşti.

Când eşti aliniat cu talentele şi scopul tău, singurul lucru care te mai poate despărţi de acea curgere frumoasă şi plină de surprize, care e viaţa, este încăpăţânarea de a sta cantonat într-o stare fără potenţial. Ca o bilă care se află pe fundul unui castron. Acolo, la potenţialul minim, nu se mai poate întâmpla nimic, în afara înţepenelii cronice.

Şi atunci vine momentul acela, în care încrederea şi curajul îi dau fricii peste ceafă, şi păşeşti în gol. Chiar o faci. Asta îi dă bilei primul impuls, şi e uluitor cum se răsucesc toate în Univers, într-un fel paradoxal, şi se rearanjează sfidând toate regulile fizice şi ale cauzalităţii, misterios şi minunat, ca să acomodeze noua stare în care te-ai autodesenat.

Fizica cuantică a determinat că locul unei particule subatomice se schimbă când te gândeşti la ea. Avem puterea de a mişca munţii, la propriu, şi o folosim atât de puţin, încât, ca specie umană, suntem de râsul Universului. Bine-bine, dar cum schimb? Cum schimb?

E simplu… what you resist, persists, zice englezul.  În loc să te concentrezi pe situaţia curentă, fie ea o lipsă, fie un exces de lucruri, stări sau sentimente pe care nu le doreşti, ai, din nou, de făcut ceva ce sfidează tiparele cu care am fost amprentaţi din fragedă copilărie. Stai cu mintea la rezultat, nu la situaţia curentă. Concentrează-te să vezi filmul de la sfârşit la început, ca să oferi putere de manifestare acestui sfîrşti dezirabil.

Vrei iubire? Binecuvântează toate cuplurile care se sărută, înconjoară-te de lucruri pereche, nu te mai gândi de fiecare dată „păi eu nu am pe nimeni şi uită-te la ăştia”. Vrei bani? Binecuvântează tot ce e abundent: o pădure, o grămadă de bănuţi, un morman de pietre, valurile de legume de pe tarabele acestui anotimp. Vrei sănătate? Binecuvântează tot ce are mare vitalitate, de la bebeluşi la soarele de pe cer, de la fructe la oamenii care fac jogging în parc. Subconştientul tău se va deschide şi va lucra la posibilitatea ca lucrurile să fie aşa cum vrei, nu aşa cum te-ai înţepenit.

E simplu. Începe cu starea de final, şi cu recunoştinţa că această stare se întâmplă. Pentru că o dată cerut, lucrul acela e acolo, trebuie doar să îţi deschizi inima ca să îl primeşti în această Realitate în care funcţionăm.

În jungla Ta de Catifea

Opreşte-te. Acum. Da, tu. Cu tine vorbesc.

Închide nenorocitul ăla de televizor, şi cpmputerul – după ce termini de citit -, lasă-te pe spate şi închide ochii.

De când nu ai mai visat ziua?

Respiră.

Mai respiră.

Mai mult.

Respiră până simţi că ţi se umplu plămânii la refuz cu aer, până simţi că te absoarbe cu totul vidul sfârşitului de expiraţie.

Ieşi afară. E soare. E vară. E timp bun pentru tine.

Ia-ţi cu tine o pernuţă sau o păturică.

Alege un loc în parc, în pădure, pe plajă, pe mal de pârâu. Strânge gunoaiele din jurul tău într-o punguţă, o să o depui la o ladă de gunoi civilizată când găseşti una.

Aşează pernuţa pe jos. Vino înapoi pe Pământ.

Închide ochii şi ascultă sunetele din jurul tău. Hrăneşte-te cu ele. Miroase a vară şi a viaţă.

Bine ai venit în lume. Ştii, chestia aia care se întâmplă în jurul tău când nu dai atenţie, când eşti cu o mână pe volan, alta pe telefonul mobil, te gândeşti că trece vara şi nu poţi să îţi iei vacanţa că ai de lucru la serviciu.

Vacanţa ta e acum. E afară, acolo unde nu te uitai, şi înăuntru, acolo unde nu vedeai.

Respiră.

Urmăreşte aerul cum intră în piept şi rămâi acolo, unde s-a dus aerul, în timp ce corpul îşi face mai departe treaba, există, respiră şi absoarbe lumina dimprejur.

Închide ochii şi imaginează-ţi spaţiul acela minunat din centrul pieptului, acolo unde se unesc coastele ca să formeze un fel de scut… poate că are şi un blazon.

Stai acolo. Respiră. Rămâi acolo, în spaţiul inimii tale, şi uită-te la gândurile care curg pe acolo, lasă mintea să viseze şi când nu dormi. Cum arată visul tău? cum arată ceea ce îţi doreşti? Vezi filmul acela? Simţi plăcerea delicioasă a para-realităţii care se ţese acum, între gând şi firul concret de iarbă de lângă tine?

Visează.

Respiră.

Simte cum e să fii în grădina ta secretă.

Rămâi acolo până sună telefonul… sau mai bine pune-l pe Silent în timp ce Vara şi Viaţa îţi intră prin fiecare por, în fiecare vas minuscul de sânge, particule aurii, invizibile, care sunt transportate instantaneu în fiecare celulă şi corpuscul celular. În fiecare moleculă. În fiecare atom. În spaţiul din interiorul atomilor. Până devii o fiinţă translucidă, topită de lumina Soarelui, aşezată pe Pământ ca un cablu invizibil de conectare între elementele naturii. 

Bine ai venit în Jungla ta de Catifea.

O perspectivă asupra morţii

Am avut o săptămână ciudată, ciudată, presărată cu despărţiri şi întâlniri şi promisiuni de reîntâlnire. Ieri, pe drumul de întoarcere de la un seminar, din inima ţării, m-am oprit la Şinca Veche – un loc magic –  să aprind lumină pentru Maestrul meu de reiki, plecat de aici de foarte puţin timp, şi cu care am petrecut acolo câteva zile de graţie. Am meditat mult la motivele plecării lui şi m-am gândit intens la această fiinţă extraordinară, căreia îi datorez o  (altă) schimbare majoră în viaţă.

Şi, ciudat, l-am simţit feicit, bucuros, ca un copil care are o jucările nouă. Apoi senzaţiile s-au modificat treptat, de la bucurie la o linişte şi o centrare extraordinară, cuvântul Lumină fiind cel care descrie cel mai bine ceea ce simţeam că mi se transmite. Sigur, sunt impresii personale şi nu am niciun motiv obiectiv ca să susţin că asta este ceea ce se întâmplă „cu adevărat”.

Dar e un prilej bun pentru o reflecţie asupra evenimentului de care ne temem şi care ne traumatizează cel mai mult: trecerea dincolo. Eu, personal, cred că dincolo e ceva. Mă bazez pe relatările celor trecuţi prin moartea clinică, şi pe învăţătura tradiţiilor spirituale ale celor pe care deja îi considerăm experţi în alte tărâmuri. Tibetanii, şamanii, hinduşii – toţi vorbesc despre un alt ciclu de existenţă, în afara corpului.  Când omul moare, greutatea corpului scade fix cu 21 de grame. Ceea nu se poate explica prin cantitatea de oxigen expirat la ultima suflare. Se spune că aceasta este greutatea sufletului.

Una peste alta, cred cu tărie că ne continuăm călătoria şi în afara corpului fizic, pe care îl lăsăm, ca pe o haină veche şi inutilă, să redevină alcătuirea de elemente din care a provenit. Iar durerea şi trauma celor care rămân aici, pe Pământ, în corpurile lor de carne, prizonieri ai unui stagiu pe care cel mai adesea nu îl înţeleg, ar trebui reconsiderată, pentru că se datorează, în primul rând, inabilităţii noastre de a ne conecta cu cei „plecaţi” şi după ce se pornesc în Marea Călătorie. 

Nu îi mai simţim aici, deşi ei sunt, într-un fel, în continuare cu noi. Plângem ca nişte copii care şi-au pierdut jucăria preferată. Vă amintiţi de daci, care sărbătoreau Trecerea în loc să o deplângă? „Vom muri şi vom fi liberi”, spuneau ei.  Acest sfârşit de stagiu ar trebui să fie un moment în care cei apropiaţi să îşi aducă aminte ce am făcut bun. Ce urmă pozitivă am lăsat în vieţile altora. Căci despre asta e vorba în această etapă a vieţii în corp: să ne învăţăm lecţia şi să dăruim altora lucrurile pentru care, la rândul nostru, am primit Daruri, cu care am venit în viaţa asta aşa cum un meşter umblă cu o trusă de scule. Mi-aş dori ca, atunci când voi muri, cei pentru care contează asta să se îmbrace de haine în toate culorile curcubeului şi să sărbătorească această trecere plantând ceva sau adoptând un animal fără viitor. Pentru că, în fond, ar trebui să ne bucurăm de depăşirea acestei trepte în marea scară a existenţei. 

Gândiţi-vă la Darurile voastre şi împrăştiaţi-le către toţi cei pe care îi atingeţi în călătoria pe Pământ, pentru că timpul e scurt şi avem, cu toţii, atât de mult de făcut. Dacă aţi muri mâine, care ar fi acel lucru important, foarte important pe care trebuie să îl faceţi azi, când există o ultimă şansă?

Apoi aprindeţi o Lumină pentru toţi cei care vă privesc de dincolo şi trimiteţi-le toată iubirea – e cea mai mare recompensă pe care le-o putem oferi. Dacă avem noroc, îi vom visa sau simţi în noaptea ce urmează.

Maestru în Arta de A Fi

Ne plângem, şi ne tot plângem. Nu avem destui bani. Ne sâcâie un genunchi, un intestin, o ureche. Copiii fac prostii sau de ce nu avem copii. E prea cald. E prea frig. 

Cutia aceea care ne limitează traseul, ca o cursă-labirint pentru şoricei deştepţi de laborator, e formată din propriile noastre dorinţe. Mai exact, dorinţe ale ego-ului inferior, dacă e să fim foarte intelectuali. 

În fond, nici nu are importanţă că sunt de colo sau de dincolo, important e că devenim robii unei construcţii artificiale, pe care o numim stil de viaţă şi la care tragem, ca vitele la jug, fără să ne oprim până nu avem crucea la căpătâi. 

şi tot aşa, din perete în perete, prin Labirint, până ne dă prin cap să vedem că deasupra nu avem pereţi. Nici tavan. Şi începem să ne săltăm din ce în ce mai mult deasupra planului labirintului, până când avem impresia că stăpânim arta noii perspective. Apoi mai vine o Lecţie, care ne păleşte din nou cu dorinţele disperate ale materiei tridimensionale. Îţi spui că eşti om, că asta e, că e o condiţionare. 

Apoi mai prinzi un răsărit de Soare, şi încă unul, şi începi să realizezi că nu, nu e aşa. Că Lecţia te duce mai aproape de măiestrie. Că arta este să te desprinzi. Şi abia când se întâmplă asta, când începi să vezi lucrurile într-un fel mult mai obiectiv, în care înţelegi că eşti un fir de apă într-un mare Fluviu, îţi dai seama că dorinţele tale cele „corecte” sunt cele care curg într-acolo unde se duce acest mare şuvoi. Că există o Ordine în Univers… şi că Arta de A Fi este să te aliniezi cu matematica şi geometria ei perfectă… iar atunci, dacă dorinţele tale cele mici corespund cu simetriile cele mari, ele se vor materializa, ca un cristal care se formează în condiţiile potrivite de temperatură şi concentraţie. 

Şi atunci, rămâne doar să îţi armonizezi gândul şi sufletul cu această curgere luminoasă. Şi viteza ei uriaşă te va purta aproape instantaneu în acea stare ideală pentru ACUM, pe care trebuie să o experimentezi, să te pătrunzi de ea şi să o savurezi, pentru că este victoria ta. A Maestrului. Asta, până la următoarea Lecţie.