Când începem să medităm, cel mai comun rezultat este frustrarea. Frustrarea că nu putem să ne concentrăm, că mintea aleargă în toate părţile, că apar gânduri, că nu ne putem concentra din cauza zgomotelor sau a agitaţiei, somnolenţa sau, dimpotrivă, reacţia exacerbată la orice stimul exterior. Latura extremă este disconfortul fizic major. Apoi, de obicei, ne simţim deprimaţi pentru ceea ce resimţim ca pe un eşec.
Neliniştea şi distragerea
De multe ori constatăm că atenţia ne este continuu distrasă de alte lucruri: obiecte externe, cum ar fi sunetele, dar şi amintiri dint trecut, fantezii despre viitor sau o flecăreală mentală constantă despre ceea ce se întâmplă în prezent. De multe ori, aceste gânduri vin împreună cu emoţii asociate – atât pozitive cât şi negative.
Acesta este modul normal de funcţionare a minţii şi e greu să renunţăm la obişnuinţă. Această excitaţie mentală este starea opusă meditaţiei, şi de aceea ni se pare greu de depăşit.
Agitaţia mentală poate fi contracarată prin concentrarea pe ritmul naturalal respiraţiei: număraţi. De câte ori atenţia o ia razna, număraţi. Aduceţi-o înapoi la respiraţie, fără a încerca să forţaţi plecarea gândurilor sau emoţiiu
Nu vă implicaţi în gândurile „parazite”. Lăsaţi-le să treacă. Nu vă ataşaţi de emoţiile care vă tulbură. Mintea e suficient de puternică pentru a reacţiona la antidotul numărării. Dacă, totuşi, nici acesta nu funcţionează, implicaţi mintea şi mai adânc în meditaţie: puteţi folosi tradiţia tibetană de calmare a minţii din practica respiraţiei în nouă paşi:
- primele trei respiraţii se fac inspirând prin nara dreaptă şi expirând prin nara stângă. puteţi folosi arătătorul pentru a închide nara stângă pe inspiraţie şi nara dreaptă pe expiraţie
- următoarele trei respiraţii se fac inspirând prin nara stâgă şi expirând prin cea dreaptă. Din nou, puteţi folosi arătătorul pentru a închide nara pe care nu o folosiţi.
- ultimele trei respiraţii se fac pe ambele nări, după care
- puteţi relua ciclul până simţiţi calmul şi centrarea.
Dacă agitaţia persistă, verificaţi în ce postură este corpul. Coloana vertebrală trebuie să rămână dreaptă. Capul, uşor plecat, cu bărbia retrasă înapoi. Dacă ţinem capul prea sus, stimulăm agitaţia. Reduceţi lumina în cameră, deoarece corpul ştie că întunericul e semnalul pentru odihnă.
Nu în ultimul rând, avem de învăţat lecţia răbdării. Nu vă supăraţi dacă nu vă iese. E nevoie de timp şi insistenţă pentru a învăţa să încetinim mintea şi şi să controlăm meditaţia, aşa că e bine să fim blânzi cu noi înşine.
Somnolenţa şi starea plată
La capătul opus al scalei se găseşte somnolenţa, care poate apărea ca o stare plată a minţii şi poate merge până la semi-inconştienţă. Apare deoarece corpul ştie că semnalul de închidere a ochilor anunţăă începutul somnului 😀
Un comentariu extrem de hazos îi aparţine lui Dalai Lama: un călugăr budist a întrebat ce poate să facă dacă îl ia somnul, şi Sfinţia Sa a răspuns: ai grijă să nu sforăi, ca să nu îl deranjezi pe cel de lângă tine 🙂 !
Lăsând umorul la o parte, soluţia e simplă: meditaţi cu ochii întredeschişi, fixând covorul sau podeaua, la o jumătate de metru în faţa picioarelor, sau măriţi nivelul de lumină din cameră.
E posibil ca somnolenţa să fie un indiciu al unui început de depresie. În acest caz, rezolvaţi problema pentru a adresa simptomul.
În fine, dacă nimic nu merge, luaţi o pauză. Ieşiţi afară. Oferiţi corpului prospeţime şi oxigen, apoi reluaţi practica într-un moment în care nu vă simţiţi obosiţi.
Disconfortul fizic
De multe ori e greu să stăm confortabil în poziţia de meditaţia. Ţineţi cont de faptul că o mare parte din tensiunea fizică este mai degrabă legată de minte, şi se datorează problemelor nerezovlate, furiei, mâniei.
O metodă simplă este să parcurgem corpul cu atenţia, ca şi cum l-am scana. Uşor, din cap până în picioare. RElaxaţi fiecare parte a corpului.
O altă metodă este să conduceţi repsiraţia în punctele de tensiune: inspirăm gândindu-ne că energia adusă de inspiraţie merge în punctul tensionat sau dureros, apoi când expirăm ne gândim că disconfortul iese odată cu această expiraţie.
Dacă durerea este într-adevăr insuportabilă, nu vă abuzaţi. Ar fi păcat să vă produceţi vătămări fizice de dragul meditaţiei.
Zgomot
Cunosc mulţi practicieni buni care au o problemă cu zgomotul, mergând până la reacţii nervoase în meditaţiile de grup în care cineva tuşeşte sau foşneşte. Lăsând la o parte faptul că ar trebui să avem maximum de toleranţă faţă de cei care ne înconjoară – şi asta merge de la a le crea spaţiu la a trece peste eventualele ruperi de ritm pe care le-ar putea provoca – trebuie să procedăm la fel cum procedăm cu gândurile parazite: aducem cu blândeţe atenţia înapoi la subiectul meditaţiei.
Un maestru spunea că un bun meditator e cel care poate face asta într-o staţie de metrou sau de tren, sau în bucătăria unui restaurant. Am meditat de multe ori în zgomote de cratiţe şi miros de mâncare. Se poate, cu disciplină.
Dacă zgomotele vă deranjează, vă recomand să vă alegeţi muzică de meditaţie – e o grămadă pe internet – şi să vă puneţi căştile în urechi, sau, pentru început, să căutaţi meditaţii înregistrate, ca să puteţi urmări vocea celui care conduce meditaţia. Dacă vă pierdeţi pe drum, întoarceţi-vă la voce sau la muzică. Totuşi, este bine să ţinem minte că sunetul în timpul meditaţiei creeează un ataşament, aşa că la un moment, când ne simţim destul de stăpâni pe tehnică, ar fi bine să renunţăm la suporturile audio. De asemenea, sugerez să încercaţi să lucraţi cu cineva, pentru că vă puteţi mobiliza reciproc. Meditaţiile de grup generează multă energie pozitivă, nu le evitaţi.
Imagini sau senzaţii stranii
Capul se înalţă foarte foarte sus, de parcă gâtul ar avea înălţimea unei macarale. Simţim furnicături pe creştet. Corpul se micşorază sau se dizolvă. Pe ecranul negru al ochilor închişi se perindă imagini care seamănă cu o acuarelă în care pictorul a folosit vopsele fluorescente. Sau ne curg „filme” întregi prin faţa ochilor.
Nu vă speriaţi, nu vă lăsaţi încântaţi, nu vă ataşaţi de aceste experienţe şi nu încercaţi să le repetaţi. Dacă vi se par foarte ciudate, apelaţi la un profesor de meditaţie. Oricum, amintiţi-vă că ele sunt ca bornele kilometrice pe drumul meditaţiei. Nu au nicio semnificaţie specială în afara faptului că avansaţi în procesul de meditaţie. Scopul nostru nu este să „vedem”, să „auzim”, să „simţim”, ci să ajungem la o stare de linişte perfectă a minţii.
Descurajarea
„Nu pot să meditez”. „Am încercat de câteva ori şi nu iese nimic”. „Simt că e mai multă agitaţie în minte, în loc să fie mai multă linişte”.
Nici lumea nu s-a făcut într-o zi :D, şi bine este să încercăm să facem meditaţie, serios, măcare trei săptămâni înainte de a da verdicte. Rezultatele vin lent, şi în cantitate mică la început. Iar în privinţa agitaţiei mentale, citez un alt călugăr tibetan, de la care am aflat despre „efectul de cascadă”. El spunea că în mintea noastră există o grămadă de obiecte care nu au ce căuta acolo, şi o grămadă de deprinderi proaste. Dar până să ne apucăm de meditaţie nu le-am analizat niciodată, uneori nici nu suntem conştienţi de existenţa lor. Meditaţia e ca deschiderea unei ecluze, apa năvăleşte. Aşa ne dăm seama de toate fleacurile pe care le cărăm inutil într-un rucsac mental uriaş. Vă daţi seama ce balast ducem după noi?
Un alt exemplu, dat de acelaşi călugăr, cu care voi şi încheia postarea de azi, sună cam aşa:
la noi, în Tibet, în timpul iernii râurile sunt foarte vijelioase şi tulburi. După sosirea primăverii, râurile încep să se limpezească, iar vara vezi foarte clar că în apă se află pietre, mici crustacee, peşti şi plante. Ele au fost întotdeauna acolo, doar că nu le puteam vedea. Meditaţia seamănă cu acest procest de limpezire a apei – devenim conştienţi de ceea ce avem în minte.
Aş adăuga doar că, odată ce vedem pietrele şi peştii, atenţia noastră trebuie să nu se mute pe ele, ci să rămână în fluxul cristalin al apei :D. Succes.