sub semnul Lupului


Am avut ceva mai mult timp ca de obicei ieri :D, aşa că am apucat să reflectez puţin la ziua asta naţională, stabilită la 1 decembrie. Ţările mari şi frumoase şi foarte capitaliste sărbătoresc lucrurile astea vara, când poţi ieşi la un grătar, la un picnic, la un foc de artificii fără să simţi că te muşcă gerul de obraji şi de degetele picioarelor.

Apoi m-am gândit că, de fapt, 1 decembrie vine după 30 noiembrie, care e sărbătoarea apostolului protector al românilor. O dată inspirată, deci, din punct de vedere al auspiciilor. Am cercetat puţin mai adânc decât de obicei cum e cu Sf. Andrei, deci, şi am reconsolidat concluziile: sărbătoarea nu e creştină, ci a fost adoptată ulterior de creştinism. În satele care au avut norocul să îşi păstreze cultura veche, se mai aude de Indrea sau Undrea ca nume al sărbătorii de iarnă. E debutul sezonului festiv, iar noaptea de dinainte de  Sf Andrei se mai numeşte Noaptea Lupilor.

Imaginează-ţi o haită de lupi care cutreieră planurile nevăzute ale realităţii, conduşi de un Lup Alb. Vin să deschidă Porţile Iernii, şi, odată cu năvala întunericului hibernal, se răscoală şi se frământă şi spiritele inferioare, de joasă vibraţie, pe care le evităm cu usturoiul binecunoscut, cu lumânări… Dar noaptea e întotdeauna şi constructorul potenţialului: acum se seamănă cele ce vor rodi când întunericul va scădea.  Acum se plantează grâul, care trece abundenţa dintr-un ciclu în altul.

În fine, Lupul Alb, simbolul vindecătorului la fraţii noştri de peste ATlantic, este animalul de putere al lui Apollo. Se spune că în anotimpul rece şi întunecat, Apollo, zeul Luminii, se retrage în Hiperboreea (adică aici, dragi fraţi luminaţi) sub forma unui lup alb. Poveştile lycantropice mi se epar, în momentul ăsta, o încercare de negativare a unei fuziuni fantastice între atributele omului superior şi cele ale lupului magic, Lupul Alb.

Lupul Alb există şi îl purtăm în ADN-ul nostru, acela românesc, îi trebuie doar un suflu uşor şi rece, de iarnă, ca să îl aducem înapoi, în realitatea pe care o tot blestemăm. Eu sunt doar pe jumătate româncă, dar – poate pentru prima oară – de 1 decembrie am refuzat să mă conectez la orice media care transmitea festivităţi cu parade sforăitoare, şi să mă gândesc mai degrabă la cât de necesară e identificarea cu bucuria profundă de a împărţi ceva cu pământul ăsta românesc, pe care călcăm zilnic.

O ţară pe care toţi o blesteamă zilnic nu va avea niciodată un guvern luminat, oameni care cooperează şi noroc în clasamentele mondiale. Ca să se îndrepte ţara asta, primul lucru pe care ar trebui să îl facem ar fi să încercăm să nu mai înjurăm şi să proiectăm, mai degrabă, speranţa pentru ceea ce ar putea deveni. Pentru că avem puterea să migrăm visul în realitate, iar dacă suntem suficient de mulţi, se poate întâmpla.

Eu nu îmi mai blestem ţara, deşi pentru mine e pe jumătate adoptivă. Mi-am trasat sarcina zilnică de a-i trimite un gând bun, care să facă lumină în jur, şi o să fac asta până văd rezultatul. Între timp, permiteţi-mi să mă bucur de românii care au ales să îşi pună drapelul în faţa casei sau la geamul maşinii, ieri. Cred că e, în fine, un semn de revenire la normalitate.

Reclame

o definiţie alternativă a patriotismului


Acum câţiva ani mă gândeam  serios să plec din ţară. Îmi pierdusem orice speranţă. Nu vedeam o perspectivă pentru anii iernii şi nici pentru cariera şi viaţa puştiului meu.

Apoi am participat la un târg de ONG-uri, unde am văzut oameni de douăzeci şi ceva făcând proiecte în faţa cărora alţii, mai calificaţi şi mai copţi ca ei, ar putea să pălească sau să se încline, după caz. Şi mi-am zis: hm, să ştii că s-ar putea să iasă ceva când băieţii ăştia vor fi la putere.

Canalele de ştiri continuă să verse peste noi gunoi, mult gunoi, despre incompetenţa politică, despre oieri care proclamă adevăruri din palate aurite, despre netoţi care nu sunt în stare să înveţe un manual de protocol, despre o conducere de economie caree nu ştie macroeconomie, despre administratori care habar nu au să organizeze ceva, despre lideri fără viziune. Şi babe înjunghiate, şi copii aruncaţi la gunoi, şi femei bătute, şi bărbaţi care vorbesc alcoolic din şanţ. Lucru care, evident, demotivează. Europa ne priveşte, superioară, cu o sprânceană ridicată.

Săptămâna trecută, la masa mea cu fructe din bucătărie s-a aşezat un băiat tânăr, student în anul IV la drept, care a completat chestionarele de recensământ spunându-mi că vrea să devină judecător ca să schimbe ceva. La un copil de şase ani, asta e o chestie normală. La un om de 24 de ani, devine o chestie de curaj. Revin la tiparul acela al generaţiei care s-a săturat. Care vrea să schimbe ceva.

Apoi şansa face să cunosc un grup de oameni care lucrază într-o instituţie publică. Vin la această întâlnire cu puţină teamă generată de clişeele de funcţionar public cu care am fost „injectaţi”. Şi am surpriza extraordinară să cunosc nişte oameni prost plătiţi, supraîncărcaţi de restructurarea imbecilă care a rupt picioarele României, trântind-o să reînveţe mersul de-a buşilea, pasionaţi de ceea ce fac şi de cei pe care îi servesc: adică de noi, ăştia, care contemplăm posibilitatea de  a ieşi din sistem, din ţară, să ne ducem în Insule ca Gauguin şi să murim acolo, fericiţi, dacă se poate fără sifilis.

Contemplam eşantionul ăsta reprezentativ de profesionişti care au ales să nu se ducă în posturi mult mai bine plătite, pentru că le place ce fac.  Şi mă gândeam că patriotismul are mai multe feţe în afara celei declamativ-găunoase pe care ne-ao arată tot posturile de ştiri pe la sărbători, cu popi şi politicieni solemni.

Patriotism poate însemna să rămâi, încăpăţânat, aici ca să schimbi ceva.

Patriotism poate însemna să îţi pese de oamenii din ţara asta şi să faci activ ceva pentru a -i ajuta.

Patriotism poate însemna să închizi televizorul şi să te întâlneşti mai des cu asemenea oameni, pentru proiecte, idei şi bani europeni, dacă nu există ai noştri.

Pentru că, iată, se poate.

veşti din ţinutul inimii


Mentorul meu în terapii complementare este american, ca şi mentorul meu de business. Întâmplător sau nu, amândoi s-au născut şi au crescut în Arizona. Acum, primul locuieşte în Hawaii, iar celălalt la Washington. Au ajuns amândoi în România  şi au văzut ţara aşa cum este, cu bune şi cu inerentele rele. Dar amândoi au fost vrăjiţi de prietenia şi grija românilor.

Lăsând la o parte concluzia tipică gen Coelho, că uneori trebuie să mergi până la capătul pământului ca să afli că obiectul căutărilor tale e lângă tine, zilele cu ploaie care au inundat grădina mi-au dat timp de gândire. Şi, cu toate că zilnic criticăm ciupeala, şmecheria, lăudăroşenia şi superficialitatea românească, există cel puţin un lucru pe care îl avem cu toţii în comun: o inimă mare. De la leul dat cerşetorului prefăcut de la semafor, că poate, totuşi, are nevoie de banul ăla, la felul în care ne întâmpinăm oaspeţii, invitaţi sau nu, şi la marea inimă care bate profund în situri istorice mai vechi sau mai noi, elementul de continuitate românească nu a fost latinitatea sau religia, ci această mare inimă. Brandul nostru amărât, de ţară, ar trebui să fie unul care să vorbească în primul rând despre asta. Nu cred că frunzele ne caracterizează 😀

Ar trebui să avem şi un reason to believe. Asist la trezirea unei generaţii întregi, care a apucat sau nu „epoca de aur”, şi care ajunge să se simtă datoare să dea ceva înapoi, după ce a primit mai mult sau mai puţin. Toţi aceşti oameni s-au apucat să facă lucruri minunate:

Am prieteni care se simt datori să înveţe din nou copiii să se joace.

http://www.holymolly.ro/

Prieteni care fac şcoli, ca să formeze noua generaţie de profesionişti.

http://www.scoalaadc.ro/Pagini/Scoala-adc-ro-2008/Tutorii-si-agentiile/5.html?conid=3

Prieteni care fac artă pentru copii autişti şi cu sindrom Down.

http://teatrulpentruputini.blogspot.com/

Alţii care învaţă oamenii să se vindece pe ei şi pe cei dragi.

http://sfat.info/revista/

Prieteni care au deschis un magazin nu ca să facă profituri ameţitoare, ci să înveţe oamenii să îşi regăsească echilibrul în viaţă.

http://www.infopagina.ro/produse-naturiste/bucuresti/inner-garden

Şi lista poate continua.

Indiferent dacă credem în tradiţia dacică sau în raza violet, despre care se spune că ar proveni din Transilvania, nu putem nega certitudinile. Generaţia cu capul plecat se uită din nou la cer, cu ochi senini, şi cheamă soarele, după atâtea decenii de întuneric. Cred că am ajuns la masa critică, deja se simte acel flux luminos care împinge, lent dar ferm, dislocând non-valoarea cu meleuri, manele şi silicon. Români adevăraţi, care s-au hotărât că e de ajuns, şi nu numai atât: s-au apucat să facă lucruri.

Sper ca traficul de mâine dimineaţă, când mă voi întâlni din nou cu mitocanii care şi-au luat carnetul pe câteva sute de euro, sau cei care confundă regulile de prioritate cu capacitatea în centimetri cubi a motorului care le susţine imaginea, nu o să îmi schimbe nici convingerea, nici hotărârea de a continua.

să vă dau de la promoție?


Când ceri un cașcaval la Kaufland, prima ofertă vine de la prețul cel mai bun. Bun training, clar orientat pe ce așteaptă românul de azi. O țară ruptă în coate îmi arată tot felul de lucruri stranii.

M-am minunat când am văzut pe cineva într-o cabină telefonică… Mă întrebam unde se mai găsesc cartele.

La o privire mai atentă, telefonul e… wireless. la propriu. Femeia folosește cabina drept adăpost pentru o conversație mai puțin sufocată de zgomotul străzii.

În țara asta porțile nu se mai deschid către nimic. Suntem în nicăieri și nicicând.

e trist și sordid. Nu pot decât să mă uit cu jale la scenă și să sper într-o realitate alternativă, mai bună decât cea pe care o oferă un București obosit, mai plin decât de obicei în august, semn că lumea nu a mai plecat în vacanță. În definitiv, dacă nu ai nicio chemare către grădina ta interioară, e musai să te străduiești să o creezi… sau să o afli într-un colț neașteptat.

Și, până la urma urmei, găsești o bicicletă vopsită într-o culoare moale și blândă, cum nu ai mai văzut de când rătăceai prin alpii maritimi, la Saint Paul de Vence. O bicicletă care vorbește de o tinerețe melancolică și puțin desuetă, dar care miroase a parfum de violete și aruncă fluturări de mătase. Poate că, totuși.

România, mereu cretină


Pipera, şapte jumate dimineaţa. Poliţia comunitară a găsit un măgar rătăcit pe câmp şi îl duce să îl parcheze, legat cu lanţul care îi atârnă de gât, lângă un billboard. Atât de grăitor pentru România. Mă duc să caut un recipient în care să îi pun măgarului apă. Dacă vrea cineva să îl revendice… daţi de ştire…

ţara mea de dor


Trăiesc într-o ţară paradoxală în care foarte, foarte mulţi oameni se fac că muncesc, o altă grămadă muncesc mai puţin şi toată această gloată se bazează pe ce muceşte un grup de fraieri.   Nu ştiu cum să o spun mai elegant, dar am găsit, cu două seri în urmă, exemplul vizual caracteristic.  Nu o fac ca să comentez, pentru a miliarda oară, ce popor ticăloşit, ce ţară blestemată, ce vremuri întunecate. Nu.

o fac pentru că mă întreb ce fel de mesaje funcţionează la băieţii ăştia, care contemplă îndelung problema, fără să se gândească în vreun fel să intervină,  În afară de greţosul GRATUIT, scris cât mai mare şi mai roşu, pe fond cât mai galben. Ce fac oamenii ăştia, în viaţa lor de zi cu zi? Alergând azi să încerc să dau de capătul alunecosului dragon al birocraţiei româneşti, ca să pot face un certificat de cadastru şi să reuşesc să vând apartamentul, am plonjat în realitatea apartamentului de bloc al administratorului. În afară de gresia puţin mai adusă la zi, apartamentul, mobila, totul era ca acum douăzeci de ani. Un apartament curat de scârţâia, oalele emailate, ciobite pe ici şi colo de folosirea îndelungată, bibliotecile acelea din două culori de lemn pe care le cumpărai înoptzeci şi ceva de la Pipera, acesta este consumatorul care munceşte, nu neapărat pe rupte, sigur pe un salariu mic. CE aş putea să îi propun eu acestui cosumator care coboară la parterul blocului şi cumpără de acolo, nu merge la hipermarket ca să nu cumva să cumpere ceva în afara listei?…

Balaurul cu şapte capete e un fel de dragonel mic, care nu mai poate scuipa foc, ci – în cel mai bun caz – fum, şi pe care golanii l-au potcovit cu grafitti când dormea.